de Daniel David
Am citit cu interes articolul critic din CriticAtac „Un caz recent de impostură intelectuală”. Citindu-l eram în situaţia în care un ochi plânge unul râde. Plânge pentru că mi-am dat seama ce repede aruncăm şi ne jucăm cu cuvintele grele şi că neîncrederea în oameni – de care vorbeam în psihologia românilor – ne opreşte să abordăm serios lucruri importante. Dar eu sunt un om care are încredere în alţi oameni şi am pus cuvintele grele pe seama necunoaşterii domeniului. Un ochi râdea deoarece pentru prima dată am găsit, după ce am dat la o parte cuvintele grele, implicaţii/idei majore expuse clar şi ferm, opuse unora pe care eu le susţin. Şi de aici pot avea loc dezbateri raţionale şi importante. De dragul acestui lucru m-am hotărât să scriu această reacţie, care sper să fie publicată de autorii articolului de mai sus în conexiune cu articolul critic (am să o postez şi pe blogul personal).
De ce un ochi plânge
În anul 2005, Terracciano şi colab. au investigat în 49 de ţări/culturi ale lumii dacă există diferenţe între „cum se cred” oamenii sub aspectul trăsăturilor de personalitate (national caracter) şi „cum sunt” aceştia de fapt, când se măsoară aceste trăsături direct, cu teste psihologice riguroase. Trăsăturile de personalitate măsurate direct („cum suntem”) au fost: neuroticismul, extraversiunea, agreabilitatea, deschiderea şi conştiinciozitatea. Dintre aspectele caracterului naţional („cum se cred” oamenii), care descrie, aşa cum spun autorii, un membru tipic al naţiunii, s-au măsurat 30 de variabile (ex. gregarismul, anxietatea, altruismul, emoţiile pozitive etc.). Autorii au găsit că nu există legături puternice între „cum sunt” oamenii sub aspectul acestor trăsături de personalitate şi „cum se cred” aceştia. Din păcate, România nu a fost inclusă în acest studiu. Am hotărât să corectăm această lipsă a studiului – stimulaţi şi de tradiţiile anterioare pe linia lui Constantin Rădulescu-Motru şi Dumitru Drăghicescu –, analizând în aceeaşi logică a lui Terracciano şi colab. (2005) şi România (incluzând şi mai multe variabile). Simplu spus, despre asta este studiul nostru (care implică un grup mare de consultanţi, profesionişti psihologi şi din domenii conexe). Terraciano şi colab. (2005) şi-au publicat rezultatele în probabil cea mai reprezentativă revistă ştiinţifică de astăzi, şi anume revista Science. Dacă acest demers este impostură intelectuală, atunci prefer să am o impostura similară revistei Science.
Şi ca să fie şi mai clar, aşa cum am precizat pe blogul propriu (https://danieldavidubb.wordpress.com/2015/03/25/despre-psihologia-romanilor-avanpremiera-ii-a-lucrarii-psihologia-poporului-roman-de-daniel-david/):
(1) Concluziile nu se bazează pe intuiţii/păreri personale; acestea au la bază date empirice din studii proprii şi/sau din studii ale altor autori, deja publicate în reviste internaţionale de prestigiu (şi care au trecut astfel un proces de recenzie profesională);
(2) Demersul nu este unul tributar psihologiei etnice, definite în vechea paradigmă Volkerpsychologie (o paradigmă vetustă, care a alunecat în speculaţii, exagerări şi extremism); am un capitol special în care critic această abordare. Demersul este tributar psihologiei (clinice) transculturale moderne, unul din domeniile de vârf ale ştiinţei psihologice actuale;
(3) Există sute de studii comparative între România şi alte ţări/culturi ale lumii (sau între diverse alte ţări/culturi), publicate în reviste de prestigiu. Spre exemplu, aşa cum am arătat mai sus, unul de referinţă pentru metodologia demersului nostru, dar la scală mai redusă, a fost publicat în prestigioasa revistă Science (Terracciano et al., 2005). Aşadar, demersul nostru se înscrie în această paradigmă academică actuală.
De ce un ochi râde
Spuneam că un ochi râde, deoarece pentru prima dată s-au abordat serios implicaţiile posibile ale lucrării. Cum folosim concluziile în afara mediului academic? Aşa cum spuneam în textul de pe blog, asta trebuie să rezulte din dezbatere publică. Eu cred că orice cunoaştere este mai bună ca ignoranţa şi că la baza unei civilizaţii moderne trebuie să stea cunoaşterea (knowledge-based society). Este drept însă că în anumite zone trebuie să fim atenţi cu utilizarea cunoaşterii – spre exemplu, controlul etic al experimentelor de inginerie genetică în cazul oamenilor este important -, dar să facem acest lucru raţional, nu inchizitorial. Eu ca psiholog sunt sensibil la cenzuri neraţionale, deoarece comunismul a desfiinţat psihologia în 1977 (în universităţi) şi 1982 (în institutul de cercetare al Academiei Române), când aceasta nu s-a aliniat ideologic politicii partidului.
Este colectivismul cel mai bun context psiho-cultural pentru România? Este individualismul vestic opus unui stat social? Ne ajută sau ne încurcă colectivismul în integrarea europeană? Corespunde modul în care „credem că suntem” cu modul în „care suntem”? etc. Toate acestea sunt teme importante, care merită dezbătute. Am spus în textul de pe blog că un act iluminist de genul Saper Aude, în momente importante pentru autocunoaşterea şi clarificarea valorică a unei comunități (la scara unei naţiuni) este cea mai mare dovadă de patriotism. Dar pot accepta că această clarificare valorică nu trebuie să fie în direcţia în care o văd eu, dacă alte opţiuni majoritare rezultă din dezbateri publice. Important este însă să o avem şi să nu facem confuzie între demersul academic (unul relativ standard) şi implicaţiile acestuia (unde este loc de dezbateri)!
Referinţe :
Terracciano şi colab. (2005). National character does not reflect mean personality trait levels in 49 cultures. Science, 310, 96-100.