În fața crizei

Aşa e criza

Este, cum a apărut deja, o criză economică totală: nu doar financiar-bancară, ci şi a economiei reale. Mai mult (şi ca o ilustrare a teoriei lui Gödel despre demonstrarea adevărului unui sistem doar în afara sistemului), cauza ultimă a crizei financiar-bancare se află în economia reală: concurenţa rezultată din urmărirea profitului privat este atât de mare – din moment ce fiecare capital şi fiecare ţară vrea să vândă pe piaţa mondială produse şi servicii iar această ofertă a anulat deja modelul avantajului comparativ al lui David Ricardo, în care Anglia câştiga prin produsele ei industriale în timp ce Portugalia obţinea venituri prin vinul de Porto; deoarece, prin generalizarea invenţiilor tehnice, toate ţările sunt „emergente” – încât împrumuturile şi, în general, ingineriile financiare nu mai pot fi returnate şi susţinute. Aparenţa de exuberanţă a „pieţelor financiare” – număr record de tranzacţii deci de profit financiar – este dată de decuplarea domeniului financiar de cel al economiei reale (baterea de monedă pentru aceste tranzacţii, susţinere record a băncilor, bonusuri record, speculaţii ce se bazează pe interdependenţa capitalului cel mai concentrat şi pe tactica sa de a folosi orice metode – chiar cele care sunt interzise de state, ca manipularea preţurilor şi ratelor dobânzilor – pentru a-şi păstra supremaţia[1]).

1. A. La nivelul economiei reale, criza este una de supraproducţie: reală, posibilă şi latentă, şi deci de depăşire cu mult a cererii solvabile de către ofertă, datorită concurenţei crescânde. Criza de supraproducţie din economia reală este planul profund pe care se manifestă multiplele faţete ale crizei financiar-bancare. Relativa logică autonomă a acesteia din urmă, ce determină rezolvări parţiale, se loveşte de situaţia din economia reală. Supraproducţia înseamnă stagnare economică: iată, economia UE nu a ajuns încă la nivelul său din 2007[2].

1. B. Criza este una a preţurilor: prea mari pentru cetăţenii obişnuiţi (căci, oricât de mică a fost inflaţia în ţările europene, de exemplu, ea a tot crescut, erodând puterea de cumpărare/cererea solvabilă), prea mici pentru capitalul care pierde astfel profit. Preţurile de producţie – valoarea produselor la poarta fabricii – au scăzut în ultimii 3 ani, şi a scăzut şi valoarea proprietăţilor, încheind „boom-ul imobiliar”[3].

Unul dintre cele mai importante domenii ale economiei, petrolul, explică această criză a preţurilor şi, în acelaşi timp, stă la baza ei. Cât timp preţul petrolului a fost ridicat, şi profiturile au crescut, deci a avut loc aşa-numita creştere economică. Dar, o dată cu: 1) încetinirea producţiei – ca urmare a dificultăţii antreprenorilor de a-şi vinde marfa – s-a manifestat tendinţa unei cereri mai scăzute de petrol; 2) ca urmare, tendinţa ţărilor exportatoare de petrol – şi lăsând la o parte şi mai acerba luptă pentru pieţe de desfacere – a fost aceea de a reduce producţia de petrol (oferta) pentru a păstra cât de cât un preţ ridicat al celui mai important combustibil al economiei; 3) în plus, a avut loc o creştere – deşi jugulată de către lobby-ul companiilor legate de petrol – a energiilor neconvenţionale (solară, eoliană etc.) care a reprezentat o concurenţă semnificativă pentru preţul petrolului; 4) iar dacă la acestea adăugăm şi războiul economic al SUA împotriva Rusiei – vezi hotărârea recentă a OPEC (înţelegerea dintre Arabia Saudită şi SUA) de a nu mai reduce producţia de petrol, adică de a păstra nivelul oferteia, deci de a contribui direct şi hotărâtor la scăderea preţului petrolului – atunci înţelegem că reducerea preţului petrolului determină şi este legată de o diminuare a creşterii economice capitaliste. (Să nu uităm şi că hotărârea OPEC a reprezentat dorinţa ţărilor din Golf de a scoate de pe piaţă producţia americană din şisturi care, în primul rând, a micşorat cota de piaţă a petrolului saudit în America iar în al doilea rând, au făcut Statele Unite mai puţin dependente de Arabia Saudită. Desigur, este vorba şi de contradicţiile dintre ţările din Golf şi Iran (acesta sprijină, cum se ştie, regimul Assad din Siria), dar consecinţa principală a acestui întreg joc legat de preţul petrolului este tocmai zdruncinarea ordinii economice capitaliste – în primul rând a SUA, dar nu numai – bazate pe creşterea rezultată din „raritatea” energiei. Iar această zdruncinare va fi compusă şi din revoltele de jos).

Dar preţul petrolului nu va rămâne la oscilaţia în jurul cifrei 60, ci este plauzibil să coboare mult mai mult[4]. Zdruncinarea ordinii economice capitaliste este şi mai iminedntă.

Criza preţului petrolului înseamnă că ţările exportatoare de petrol pierd venituri, monedele se depreciază, creşte inflaţia.

Cu toate aceste aspecte concrete ce vor fi imediat punctate, scăderea drastică a preţului petrolului anunţă a criză economică majoră declarată, ca în 2008[5].

După cum şi lăsând la o parte revirimentul probabil al preţului petrolului, cererea de petrol – indiferent cât de mare în deceniile ce vin – se află pe o pantă descrescătoare datorită tehnologiilor alternative (industria automobilului electric va prelua supremaţia în 10 ani[6]).

1. C. Dar scăderea preţului petrolului nu a afectat doar Rusia (şi Venezuela – ţări vizate de Washington pentru a induce în ele o schimbare de regim politic, adică o ajungere la putere a unei politici „prietenoase” cu afacerile occidentale), ci şi SUA. Sau, mai corect, companiile legate direct şi indirect de petrol – şi care sunt o parte importantă a complexului militar-industrial american care a determinat politica americană a reducerii drastice a preţului petrolului în 2014 – s-au comportat chiar mai rău decât scorpionul din povestea celebră. În aceasta, scorpionul a înţepat bivolul care l-a traversat râul abia când au ajuns la mal. Dar – şi nu doar pentru că reducerea preţului petrolului la 60 $ face cu totul nerentabilă exploatarea din şisturi şi astfel marea “revoluţie” a exploatării neconvenţionale a petrolului eşuează[7] – acum scorpionul nerăbdător a înţepat bivolul chiar în mijlocul apei. Reducerea preţurilor ca urmare a reducerii preţului petrolului a afectat nu doar industria legată de petrol, ci ansamblul activităţilor industriale. (Între companiile legate de petrol figurează şi băncile ce au împrumutat firmele producătoare. Or, din moment ce acestea au pierdut drastic prin scăderea preţului petrolului, au pierdut şi băncile creditoare suma împrumutată. Nimeni nu mai cumpără datorii care nu prea au şanse să fie onorate. Instabilitatea financiară este evidentă).

Jocul capitalului american e uşor de înţeles: dacă Rusia intră în plasa imperialismului – aşa cum a fost şi în 1989/91 cu ţările est-europene – atunci el are un spaţiu imens de resurse şi de putere ce, speră el, îi va opri căderea. Dar, din nou, aşa cum nici după 89 capitalul occidental nu a avut decât un respiro limitat, aşa o eventuală înfrângere a Rusiei nu va anula contradicţiile structurale şi ireconciliabile ale capitalismului, şi deci implozia.

Mai mult. Astăzi scăderea preţului petrolului şi, inerent, în Rusia deprecierea rublei nu au urmarea dorită de Occident: deoarece, pe de o parte, rubla are acoperire în aur – ceea ce dolarul nu are – şi permite o relativă autonomie economică (lăsând la o parte cooperarea Rusia-China), deoarece Rusia are o datorie publică mică şi finanţe echilibrate, iar pe de altă parte, prin întreţeserea economiilor şi băncilor, relocarea industriilor manufacturiere străine în Rusia şi care vând aici este mai atrăgătoare, deoarece altfel ar trebui să plătească mai multe ruble pentru euro necesari plăţii salariilor în Europa şi materiilor prime cumpărate în Europa şi ar pierde piaţa. Iar dacă avem în vedere măsura Rusiei de a permite în 2015 fără penalizări plata datoriilor faţă de stat a companiilor ruseşti care şi-au mutat înainte sediul în „paradisuri fiscale”, atunci putem să înţelegem o dată mai mult că este probabil să o facă deoarece ele câştigă plătind mai puţini euro şi dolari pentru mai multe datorii în ruble devalorizate, iar astfel câştigă şi Rusia în confruntarea cu Occidentul prin aceea că băncile ei se vor vedea lipsite de banii scoşi de companii[8]. Banca centrală oferă valută străină cu 0 dobândă celor mai mari bănci de credit ruseşti[9], iar dacă iarna aspră va determina o anumită reducere a petrolului pompat Europei, este drept că Rusia va pierde bani, dar Occidentul trebuie să dea mai mulţi pentru petrolul lipsă, deoarece mişcarea Rusiei va împinge spre creşterea preţului petrolului iar băncile care vor împrumuta companiilor europene o vor face mai greu.

Aşadar, scăderea preţului petrolului a dus la scăderea preţurilor în general.

Într-o imagine care, ca de obicei, fragmentează lucrurile, voci ale capitalului mondial au spus că scăderea preţurilor va duce la creşterea consumului, ceea ce ar fi de natură să contrabalanseze scăderea profiturilor determinată de scăderea preţurilor. Dar, pe de o parte, rămâne problema supraproducţiei – supra-ofertei – create şi de revoluţia tehnologică şi de goana după profit şi care reduce, în fond, cota de piaţă a firmelor (deci profitul fiecăreia în parte) iar pe de altă parte, cererea solvabilă a majorităţii populaţiei nu creşte, ci dimpotrivă. Lăsând la o parte, desigur, şi tendinţa de reorientare spre un consum mai moderat, nu doar din cauza sărăcirii ci şi datorită considerentelor ecologice.

Cum o dai, tot rău e. Scăderea profitului unor companii însemnate, falimentarea lor chiar, ar fi preţul unui câştig pe termen mediu al capitalismului. Marea problemă este, însă, că de acest câştig nu se vor mai bucura acele companii şi de aceea, ele nu doresc decât păstrarea (şi maximizarea) hic et nunc a profiturilor.

1. D. Criza este determinată de imposibilitatea de a controla inflaţia-deflaţia. Controlul e doar pe termen scurt şi, mai important, doar faţă de alte state. Dar şi rezultatul de ansamblu e nesatisfăcător şi cel dintr-o ţară. De ex. SUA trebuie să bată monedă pentru că doar aşa susţine investiţiile, deci încrederea în dolar şi capacitatea acestuia de a atrage noi fonduri şi resurse; dar asta înseamnă datorii, pentru că în mod obiectiv dolarul nu mai poate atrage fonduri şi resurse care să acopere datoriile deoarece Statele Unite sunt dominate deja economic de către BRICS.

Dar banii creaţi de FED merg mai degrabă spre susţinerea capitalului financiar-bancar: decuplarea economiei virtuale de cea reală duce la creşterea contradicţiilor economice, la o criză fără sfârşit.

Inflaţia are loc nu doar pentru că s-a tipărit monedă, ci şi datorită căderii încrederii în monedă – de aici urmează că se mai bat bani – : iar asta poate duce la panică (populaţia schimbă banii fără valoare în mărfuri).

Rapiditatea circulatiei monetare e trasă înapoi de contradicţiile economiei reale, indiferent dacă şi rata dobânzilor bancare e foarte mică.

1. E. Criza este una fiscală, şi rezultă mai ales din dificultatea impozitării capitalurilor. Recenta măsură a Rusiei de a anula orice sancţiuni capitalurilor ruseşti plecate în offshore-uri pentru a scăpa de impozite dar care se întorc arată nu doar antagonismul dintre rolul fiscal şi reglementator al statului şi, pe de altă parte, independenţa capitalurilor faţă de stat (fugind in off shore-uri), şi astfel imposibilitatea statului de a-şi îndeplini obligaţiile de principiu, ci şi criza statului ca urmare a acestei imposibilităţi: capitalurile fug în „paradisuri fiscale” fără nici un fel de scrupul patriotic.

1. F. Criza este una monetară: de devalorizare a monedei ţărilor dependente de exportul de petrol – de ex. devalorizarea rublei, dar şi a hrivnei ucrainene – dar şi a ţărilor ce doresc să îşi susţină exporturile. Dar o monedă devalorizată este slabă, deci nu poate atrage investiţii de capital financiar în acţiuni ale statelor respective. După cum o monedă devalorizată duce la scăderea investiţiilor productive, ca şi la scăderea consumului. De aceea, antidotul este ofensiv: încetarea de a plăti creditorii atât timp cât moneda proprie e devalorizată, ceea ce duce la criza (falimentul) băncilor[10].

După cum, criza este monetară prin relaţiile ca atare dintre monede, chiar cu iniţiativa de a înlocui treptat dolarul cu amero în uniunea monetară nord-americană – iar în perspectivă, chiar cu euro[11] –.

1. G. Criza este una a jocului cu ratele dobânzilor: pentru a opri devalorizarea monedei şi inflaţia, statele trebuie să ridice ratele dobânzilor bancare. Dar atunci afacerile descresc şi valoarea monedei scade[12]. Mai mult, datoriile la creditori străini ale băncilor şi companiilor cresc[13], deoarece acestea trebuie să dea mai mulţi bani locali pentru a acoperi sumele străine împrumutate. Asta e inflaţie. Altfel spus, dacă valoarea monedei proprii este mică – deci trebuie bătută în cantitate mai mare (inflaţie) – atunci pentru a acoperi o sumă oarecare de bani locali, ele împrumută mai puţini bani străini. Ca urmare, dobânda bancară este redusă concomitent cu baterea de monedă. Dar nu atât de mult cât va fi redusă când criza va fi evidentă[14].

Mai concret: preconizata creştere a dolarului prin creşterea din 2015 a ratei dobânzilor face ca statele care au deja datorii în dolari să se afle într-o situaţie foarte grea.

1. H. Criza actuală este una a jocului inflaţie –deflaţie. Deflaţia e rea în mod obişnuit deoarece, aşa cum a mai apărut, scăderea preţurilor înseamnă scăderea profiturilor, iar pentru a împrumuta bani străini se plătesc mai mulţi bani locali. Deflaţia a fost legată de „deceniul pierdut” japonez. Dar dacă în mod obiectiv scad preţurile petrolului şi, deci, şi al celorlalte mărfuri? Un mod de a contracara deflaţia este inflaţia. Dar nici o inflaţie prea mare nu duce la lucruri bune: este riscantă pentru afaceri – care încetinesc – şi pentru consum.

1. I. Criza este una financiar-bancară: valoarea acţiunilor împrumutate şi răs-împrumutate, valoarea datoriilor răs-cumpărate de bănci mai mari, valoarea activelor bancare sunt volatile, iar jocul tranzacţiilor şi speculaţiilor nu mai duce la câştiguri, nu mai este predictibil din acest punct de vedere. Sigur că au loc câştiguri, concentrarea şi centralizarea, dar perioada este foarte volatilă.

Ca urmare, şi pentru a salva marile bănci – de fapt, sistemul financiar-bancar –, este foarte probabil să aibă loc o asigurare internă sistemului a datoriilor băncilor mai mici faţă de cele mari prin – cum s-ar putea altfel? – confiscarea depozitelor bancare (jumulirea) lor, ceea ce înseamnă pierderi pentru pensionarii care şi-au pus economiile în fondurile de pensii şi pentru micii depunători care au cotizat la fondurile de investiţii[15]. O escaladare a logicii taxării conturilor bancare din Cipru în 2013[16]. Adică, acum, deoarece îndatorarea şi mai mare a statelor care şi-au dat banii pentru a susţine băncile nu mai este atât de avantajoasă – nici economic şi nici politic – şi deoarece oricum statele îşi aruncă povara prin creşterea impozitelor populaţiei şi scăderea puterii sale de cumpărare, simplul bail-out (externalizare a siguranţei băncilor) nu mai este suficient şi este, în fond, suplimentat printr-un bail-in.

Dar nici acest proces nu e suficient, desigur, iar atunci băncile centrale – ce reprezintă grupurile cele mai puternice ale capitalului – basculează cu din ce în ce mai puţin folos între concertarea lor şi, pe de altă parte, opoziţia lor în numele lui „scapă cine poate”[17].

1. J. Criza este una a valorizării şi devalorizării devizelor (aşa-numitul război valutar). Dacă de ex. dolarul creşte, atunci mărfurile – inclusiv medicamente şi substanţe pentru industria farmaceutică – cumpărate de o ţară a cărei monedă s-a devalorizat pur şi simplu nu mai pot fi atinse.

În acelaşi timp, valorizarea şi devalorizarea devizelor este legată de creşterea şi scăderea preţului aurului şi argintului. Astăzi nu neapărat în sensul tradiţional – în care creşterea valorii dolarului, de ex., implica şi creşterea preţului aurului – ci dimpotrivă. Preţul aurului şi argintului a fost manipulat expres să scadă – relativ, desigur – tocmai pentru a da iluzia că dolarul este puternic, deşi el nu este[18].

1. K. Criza este una a dolarului ca monedă universală. Detronat de către noile reglementări China-Rusia, BRICS, lumea arabă, Mercosur, de a tranzacţiona în monedele ţărilor respective, criza dolarului explică şi criza de etapă geopolitică în cadrul acestei faze terminale a capitalismului: trecerea de la centrul atlantic la centrul asiatic sau, de fapt, la un multi-centrism marcat de centralitatea asiatică. (Iar trecerea însăşi – căreia îi suntem contemporani – presupune o stare de război globală, promovată de către puterile imperialiste în pierdere de teren). Zbaterile dolarului nu au câştig de cauză: vezi recâştigarea a 30% din pierderea valorii de către rublă prin cumpărarea de yuani de către Banca centrală a Rusiei într-un mod extrem de avantajos şi, apoi, prin cumpărarea de dolari cu aceşti yuani, iar cu dolarii – ruble[19].

1. L. Criza este una a datoriilor: private şi suverane (ale statelor), iar capitalul nu poate decât să preseze pentru a rostogoli scadenţele plăţii lor şi ale dobânzilor: ceea ce are loc more capitalisto, micşorând şi chiar desfiinţând cheltuielile sociale ale statelor şi reducând veniturile salariale ale cetăţenilor.

1. M. Criza este aceea a creşterii economice capitaliste[20]. Toate contradicţiile evidenţiate arată că progresul economic şi sănătatea economiei nu mai pot fi calculate în funcţie de profiturile private. Rezultatul unei asemenea măsurări a fost o mare risipă de resurse – pentru armament şi industria de război, pentru bunuri rapid degradate –, un cost ecologic aproape ireversibil, o calitate a mărfurilor dependentă de profit şi o înrăutăţire a calităţii vieţii.

Dar calculul de până acum al creşterii economice a respectat logica profitului privat: prioritar pe termen scurt şi fragmentat. Iar asta înseamnă că o măsurare potrivit îndeplinirii nevoilor reale şi ale populaţiei şi ale mediului natural înseamnă o anulare a logicii private. (Iar asta presupune şi ieşirea din schema economică determinată de modelul capitalist: ideea nu este de a vinde ceea ce ai – resurse – pentru a plăti cheltuieli sociale în limitele acestui model, ci de a subordona de la început activităţile economice nevoilor reale, sociale şi ecologice. Problemele evidenţiate de economia centrată pe vânzarea petrolului sunt edificatoare[21]).

De aceea, deşi Rusia şi China luptă să iasă din mecanismul occidental tradiţional centru-periferie – iar asta înseamnă, inevitabil, distrugerea acestui mecanism şi înlocuirea lui cu „o lume multipolară”, cu noi centrii adică – ele nu o fac acum din perspectiva anulării logicii private. Nu sunt ţări imperialiste, desigur, dar au o plutocraţie care face orice pentru a-şi păstra şi maximiza puterea. Dacă asta înseamnă dârzenie şi zeflemea faţă de dominaţia occidentală, ele au loc; după cum, reducerea profiturilor ca urmare a scăderii preţului petrolului în Rusia şi ca urmare a scăderii creşterii economice în China determină o tendinţă „pragmatică” a acestei plutocraţii: spre o amenajare a relaţiilor cu partenerii occidentali întru capitalism. Dar deocamdată nu spre controlul public al capitalurilor (cum a avut loc în Malaezia în iunie 1998) şi preţurilor, de exemplu, ci spre o politică de austeritate care trebuie să plătească susţinerea capitalurilor şi băncilor[22]. (Din această cauză, keynesismul aplicat de China din 2009 – susţinerea creşterii prin subvenţionarea marilor construcţii de infrastructură şi imobiliare, pentru a menţine şi locurile de muncă şi a absorbi şi fondurile, dar aceste construcţii se manifestă astăzi şi ca „investiţii ineficiente” (oraşe nelocuite, stadioane fantomă[23]) – a ajuns la scadenţă: creşterea a ajuns de la 10% la 7%, enorm din punctul de vedere al economiei occidentale dar insuficient din cel al Chinei, deoarece şi Japonia şi Uniunea Europeană se află într-o stare recesionară[24]; soluţia de export de capital – investiţii în Rusia şi, practic, lumea exterioară sferei de influenţă occidentale – măreşte interdependenţele capitaliste mondiale, deci nu şansele transformării logicii private într-una socială). Singura soluţie reală a acestor ţări este, însă, tocmai scoaterea capitalului din logica proprietăţii private, deoarece numai un asemenea capital poate susţine o politică unitară şi coerentă de apărare a economiei şi societăţii.

*

Aşadar, financiarizarea capitalismului, adică subordonarea capitalului industrial faţă de cel financiar-bancar şi depăşirea cu mult a profiturilor primului de către al doilea, deşi a avut toate instrumentele – legile şi reglementările autonome ale capitalului financiar-bancar faţă de logica economiei reale, aşa-numita de-reglementare, sau dacă privim din perspectiva acestui capital, auto-reglementarea acestuia sau „regulile prudenţiale”[25] – nu a dus decât la luarea în posesie a unei imense părţi a bunurilor publice de către banii fictivi creaţi în sfera financiar-bancară, la îmbogăţirea capitalului din această sferă dar, în acelaşi timp, la accentuarea fenomenelor critice din întreaga economie.

Toate problemele capitalului – iscate de contradicţiile de mai sus – sunt, aşa cum au fost şi până acum, transferate asupra statului şi cetăţenilor: reducerea impozitării capitalurilor şi subvenţionarea companiilor – că altfel pleacă în zone mai „prietenoase” – are loc prin reducerea drastică a cheltuielilor sociale şi a investiţiilor publice, ca şi prin reducerea reală a salariilor şi pensiilor (deoarece inflaţia creşte). Iar pentru că statul nu mai e demult un reprezentant cât de cât echilibrat al cetăţenilor şi capitalurilor, ci le reprezintă pe ultimele în acord cu birocraţia servitoare, el îşi vinde resursele şi privatizează tot ce poate: pe un preţ de nimic şi rămânând o dată mai mult fără resurse proprii de venit – în afară de impozitele plătite de cetăţeni – şi la cheremul capitalului mondial.

Doar că toată această stare este imposibilă: pe de o parte, datoriile astronomice ale statelor nici nu pot fi plătite, iar pe de altă parte, probabilele revolte ale populaţiei în faţa scăderii drastice a nivelului de trai – faimoasele „reforme” dorite de capital constau tocmai în supraexploatarea forţei de muncă şi a categoriilor populare – fac odată mai mult ca investiţiile străine de capital să nu mai fie sigure şi, deci, rentabile.

Soluţia este, în fiecare stat, „prin noi înşine”: dar nu ca protecţionism şi o imposibilă favorizare a capitalului autohton, ci ca desfiinţare a logicii private şi instaurarea controlului popular asupra resurselor, obiectivelor şi mijloacelor dezvoltării economice. Proprii oligarhi se opun salvării statului social exact la fel ca oligarhii străini.

Este parte a crizei de sistem a capitalismului

Criza economică nu este, cum se vede, o disfuncţionalitate de sector: ea atinge toate aspectele economiei şi, mai mult, nu se poate rezolva. Deoarece toate aspectele sunt interdependente iar contradicţiile dintr-unul generează contradicţiile din celelalte, şi deoarece cauzele lor ultime se află în afara simplului mecanism economic – în relaţiile de putere, de dominaţie-supunere bazată pe proprietatea privată – uşurarea sau detensionarea situaţiei de pe un palier economic nu poate fi decât temporară şi, în orice caz, are loc prin mărirea presiunilor şi creşterea contradicţiilor pe alte paliere: atât în una şi aceeaşi ţară cât şi în economia mondială. De fapt, această transferare a dificultăţilor în afara sistemului economic naţional – pentru că, aşa cum ştim, economia capitalistă funcţionează pe baza principiului de sumă nulă (câştigul unuia se plăteşte cu pierderile altuia) – se realizează nu în mod abstract asupra mecanismelor economiei mondiale, ci asupra statelor şi companiilor ce au legături cu un sistem economic naţional sau sunt dorite de acestea a avea. Concret, ţările şi companiile puternice, susţinute istoric de forţa tehnologică şi militară, acţionează agresiv asupra ţărilor şi companiilor slabe pentru a dispune de resurse, pieţe de desfacere şi forţă de muncă ieftină. Aşa-numitele raporturi centru-periferie sunt structurale pentru capitalism, întrepătrunse cu cele de exploatare şi de concurenţă, şi s-au manifestat şi se manifestă prin diferite forme de imperialism. Această explicaţie nu intenţionează, desigur, să exonereze vina clasei politice din ţările periferice pentru statutul acestor ţări: în fond, trăsătura de coadă de topor a acestei clase politice este rezultatul poziţiei sale interne dominante şi a intenţiei de păstrare şi maximizare a puterii sale compradore cu orice preţ, deci chiar prin vânzarea ţărilor lor.

Atât timp cât se păstrează tiparul relaţiilor de putere, lupta ţărilor dominate economic pentru a ieşi din capcana centru-periferie nu duce decât parţial şi temporar la rezolvarea unor contradicţii economice din acele ţări. Această luptă, istorică, a fost foarte importantă deoarece a dus la politici active de implicare a statului în economie şi de stat social şi, astfel, la îmbunătăţirea substanţială a nivelului de trai a unor largi categorii de populaţie. Dar, pe de o parte, dezvoltarea capitalismului transnaţional din anii 70 încoace şi puterea sa formidabilă care au implicat şi implică reducerea drastică a rolului economic al statelor şi a cheltuielilor lor sociale, ca şi, pe de altă parte, desprinderea unor ţări din grupul periferic şi devenirea lor drept competitori mondiali redutabili „de centru” ce se zbat între a păstra achiziţiile sociale absolut necesare pentru menţinerea păcii sociale interne şi, pe de altă parte, a concura pe piaţa mondială cu inerentele arme ale mecanismului economic capitalist, arată că soluţia sigură şi pe termen lung nu este nici maimuţărirea formelor politice occidentale şi nici simpla intrare în grupul ţărilor „centru”. Nu doar că o asemenea intrare nu este posibilă pentru toate ţările periferice, dar rezultatele sunt marcate de contradicţiile ireconciliabile de mai sus.

Şi nu doar că nici un imperialism nu este mai bun decât celălalt, dar continuarea logicii economice capitaliste nu duce decât la agravarea contradicţiilor şi la explozia problemelor globale. De altfel – iar la aceasta nici nu se poate face o ierarhie a vinilor capitalului străin şi ale birocraţiilor interne – cel puţin ultimele decenii de reformare a vechilor încercări de state sociale şi de „succes” în urma acestei reformări neo-liberale au arătat că măsurarea creşterii economice în termenii profiturilor capitalului nu duce decât la „dezvoltare rea” (mal-développement).

Mai departe, Global Europe Anticipation Bulletin a socotit încă din 2006 că o „criză sistemică globală” era iminentă, dar a echivalat această criză cu criza ordinii economice impuse de Occident după 1945[26]. Adică, în primul rând, ar fi vorba de o criză de etapă spaţială a capitalismului – când se trece de la miezul şi pionierul capitalismului din Occident la miezul şi pionierul din Est (Asia), ceva în genul trecerii de la capitalismul statelor cetăţi italiene din Renaştere la capitalismul atlantic – şi în al doilea rând, de posibilitatea înlăturării crizei după ce schimbarea ordinii occidento-centriste se va fi realizat.

Dar astăzi ne confruntăm nu doar cu o criză de etapă spaţială a capitalismului, ci cu una de sistem. Deoarece nu doar că are loc în toate componentele societăţii – economic, social, politic, cultural, ecologic – ci este şi ireversibilă datorită contradicţiilor şi cauzelor structurale. Iar preţul plătit de mediul natural este atât de mare încât nu se mai poate concepe continuarea mecanismului economic capitalist. (Un exemplu mai mult pentru această poziţie este concurenţa din cadrul Occidentului, şi chiar din cadrul blocului UE[27]).

Criza economică actuală este doar o manifestare a crizei de sistem a capitalismului. Caracterul malign al relaţiilor structurale ale sistemului apare nu doar faţă de viaţa anulată sau irosită a atâtor fiinţe umane unice şi irepetabile, ci şi faţă de mediul natural care devine din ce în ce mai mult o casă duşmănoasă omului.

Aceasta se vede în inerţia caracterului extensiv al economiei capitaliste. Cu toată tendinţa spre intensiv ca urmare a revoluţiei tehnologice şi a creşterii productivităţii muncii, goana după profit determină risipa resurselor şi a muncii sociale: sunt necesare mereu de mai multe resurse, în timp ce prăpastia dintre săraci şi bogaţi se adânceşte iar îndeplinirea nevoilor reale scade.

Aşadar, criza de sistem înseamnă:

• agravarea crizelor în toate faţetele economiei,
• pretext pentru încălcarea democraţiei,
• scăderea până la anulare a drepturilor sociale,
• înrăutăţirea nivelului de trai al majorităţii populaţiei,
• jefuirea accelerată a bogăţiilor ţării şi distrugerea bunurilor comune,
• neruşinarea pe faţă a clasei politice,
• scăderea nivelului educaţiei de masă, spre superficialitate, iraţionalism şi xenofobie,
• creşterea stării de război, a agresivităţii de sus, pericolul de război[28].

Epistemologie a atitudinilor faţă de criză

Aceasta este realitatea. În faţa ei şi a costurilor plătite de cele mai multe ori ireversibil de către majoritatea populaţiei, agitaţia legată de simpla schimbare a marionetelor politice pare atât de inutilă şi plină de deşertăciune!

Atitudinea ideologică mainstream faţă de analiza socială este de separare a domeniilor şi de fragmentare neunificată a cercetărilor particulare. Concret, analizele politice nu se opresc niciodată la cauzele profunde ale politicului, economia. Iar stânga în cea mai mare parte separă şi ea politicul de economic: cel puţin deoarece a fost educată astfel.

De aceea, agenda discursurilor publice mainstream este aceea a spectacolului politic şi a cauzelor imediate ale fenomenelor. Iar stânga are tendinţa de a se lăsa păcălită şi de a urma acest tipar.

O modalitate a mainstream-ului este, de ex., explicarea în termeni de geopolitică şi raporturi internaţionale între ţări abstracte. Dar doar analiza în termeni de geopolitică – raporturile dintre SUA, China, Rusia etc. – nu explică temeiul acestor raporturi. De aceea este necesară evidenţierea mecanismelor structurale ale capitalismului.

Ca urmare, raţionalismul până la capăt – şi astfel şi soluţiile radicale – stau departe în mainstream, destul de departe şi în abordarea stângii.

Argumentul „socialismului real”

Frica de soluţiile radicale cerute de raţionalismul până la capăt – şi numai de acest raţionalism – se manifestă şi prin timiditatea de a nu urma argumentul dreptei că „am văzut noi ce înseamnă socialism, a dus şi la teroare şi la o dezvoltare aberantă”.

Or, criza „socialismului real” a fost parte a crizei sistemului capitalist. Nu doar pentru că el a fost împiedicat să existe şi să se dezvolte potrivit propriei sale logici de către capitalismul mondial, ci şi deoarece el a fost doar o încercare înainte de vreme, când nu existau condiţii obiective pentru transformarea relaţiilor capitaliste (şi, fără îndoială, nici subiective) şi deci când relaţiile capitaliste au persistat învelite în forme şi valori diferite. Încercarea a fost înainte de vreme deoarece contradicţiile capitalismului au devenit atât de greu de suportat de către majoritatea populaţiei, încât ea a intrat cu speranţă într-un proces revoluţionar.

Iar „socialismul real” rezultat a fost un izotop al capitalismului,

• cu contradicţii între relaţiile structurale de tip capitalist (∙ proprietate privată, concentrată doar în mâna statului, ∙ constrângerea forţei de muncă, deoarece nivelul tehnologic specific doar primei revoluţii industriale, deci diviziunea muncă fizică-muncă intelectuală, încă cereau această constrângere pentru a da produse cât mai multe, ∙ schimb pe baza cererii solvabile şi a ofertei profitabile) şi valorile legitimatoare noi (comuniste – egalitate socială şi respectul demnităţii tuturor – dar şi specifice tocmai acestei încercări înainte de vreme – de ex. înlocuirea democraţiei sociale cu decizia partidului, cultul personalităţii –),
• cu o clasă dominantă – necesară pentru a constrânge forţa de muncă – dar care, datorită valorilor legitimatoare, nu era proprietară a mijloacelor de producţie.
• cu decizia asupra proprietăţii, obiectivelor şi mijloacelor dezvoltării, care aparţinea de drept poporului/statului, iar de fapt, clasei dominante, birocraţia de partid şi de stat,
• cu un regim politic care nu putea să fie decât autoritar.

Dacă preluăm teoria capitalismului de stat, atunci nu ar fi nici o diferenţă între capitalism şi alternativa sa socialistă, din moment ce ar fi vorba tot de welfare state-ul occidental postbelic. „Socialismul real” nu a fost capitalism de stat datorită valorilor legitimatoare specifice care au oprit ca birocraţia conducătoare să fie stăpână de drept asupra mijloacelor de producţie; de aceea, ea a avut doar privilegii şi controlul de facto asupra proprietăţii. Dacă, pe de altă parte, preluăm teoria socialismului de stat – pervertit de conducerea birocraţiei – atunci am asuma că socialismul ar fi fost posibil oricând, în orice condiţii, şi că doar deformarea sa birocratică ar fi cauza căderii primei încercări de socialism. „Socialismul real” nu a fost socialism de stat – deci în care proprietatea ar fi fost socială, doar că în mâna statului – datorită relaţiilor structurale, istoric necesare, de constrângere şi dominaţie a forţei de muncă.

De aceea, teoria „socialismului real” ca izotop al capitalismului explică faptul că, din punctul de vedere al relaţiilor structurale, a fost vorba de capitalism (proprietatea de stat s-a realizat ca proprietate privată, nu socială, forţa de muncă a fost constrânsă/exploatată pentru plusprodusul creat de ea, şi chiar dacă acest plusprodus s-a concretizat şi în condiţii sociale capabile să îi „arunce în cultură” (Troţki), el a fost direcţionat astfel în cadrul obiectivelor legate de logica sistemului capitalist mondial – armată, servicii – şi al asigurării poziţiei conducătoare a birocraţiei.

Dar „adevărul este întregul”, spunea Hegel. A fost vorba de un întreg sistem economico-social. Nu doar relaţiile structurale îl determină, ci mereu şi valorile legitimatoare. Iar în „socialismul real” aceste valori au fost, oricât de contradictorii – şi comuniste şi staliniste –, în nici un caz capitaliste. Această îmbinare de valori şi relaţii opuse dă caracterul instabil de izotop „socialismului real”. Doar din punctul de vedere al valorilor legitimatoare, a fost vorba de socialism: o încercare eroică de a construi o alternativă la capitalism din punctul de vedere al categoriilor dominate.

Faptul că această încercare a fost atacată din afară, după cum şi faptul că logica birocraţiei interne nu putea să ducă decât la trădarea sistemului – deoarece categoriile conducătoare aveau doar privilegii, nu şi drepturi de proprietate privată –, ca şi faptul că ele au transformat regimul politic în sensul confiscării puterii de decizie a categoriilor populare nu justifică echivalarea „socialismului real” nici cu dictatura, nici cu capitalismul welfare. El a fost doar „prima formă” în care abolirea proprietăţii private nu putea să se manifeste – atenţie încă o dată: în acele condiţii istorice obiective – decât ca „generalizare şi desăvârşire” a proprietăţii private. În această primă formă, „posesiunea fizică nemijlocită îi apare ca singurul ţel al vieţii şi existenţei; categoria de muncitor nu este suprimată, ci extinsă asupra tuturor oamenilor; relaţia de proprietate privată rămâne relaţia comunităţii cu lumea lucrurilor”[29].

Discontinuitatea istorică – intenţia de a anula relaţiile de exploatare şi dominaţie-supunere – promovată de revoluţiile care au dus la „socialismul real” a avut ca model continuitatea istorică din miezul revoluţiilor burgheze anterioare. Aşa cum burghezia nu şi-a propus şi nu a anulat relaţiile de dominaţie-supunere, aşa nici birocraţia conducătoare din „socialismul real” nu a făcut-o, din cauza condiţiilor istorice obiective în care ea şi-a îndeplinit rolul de a fi clasa dominantă din noul sistem-izotop. Iar acest rol nu putea să ducă decât la trădarea amintită mai sus. Troţki a observat că situaţia „socialismului real” nu se putea rezolva decât în termeni de clasă: fie urma să câştige birocraţia – ceea ce s-a şi întâmplat în 1989-91 – şi să re-instaureze un capitalism explicit, în care valorile legitimatoare coincid cu relaţiile structurale (sanctificarea proprietăţii private, reducerea omului la a avea, egoismul, legitimitatea dominaţiei), sau să câştige „clasa muncitoare” – era termenul folosit pe atunci – şi să instaureze o societate în care conducerea să fie doar o chestiune tehnică şi neaducătoare de privilegii şi în care decizia aparţine democratic colectivelor.

Este posibil? Da, perioada istorică de astăzi face posibil socialismul democratic, comunismul. Integrarea mondială este deja atât de pronunţată – deoarece, prin natura lor, ştiinţa şi tehnologia sunt integrate –, „existenţa empirică a oamenilor pe plan istoric mondial[30]” este atât de evidentă, productivitatea este atât de uriaşă, încât „mizeria crâncenă” şi „lupta pentru strictul necesar”[31] sunt numai rezultatul relaţiilor capitaliste. Repartiţia capitalistă şi polarizarea inerentă au însă şi funcţia de a frâna îndrăzneala socială inovatoare a majorităţii populaţiei: când lupta pentru existenţă îţi umple tot timpul şi spectacolul „mârşăviei proprietăţii private”[32] este atât de descurajant, oamenii pot crede că acum este „sfârşitul istoriei” (Fukuyama).

Caracterul imperios al revoluţiei comuniste

Iar dacă până acum în faţa lor au defilat numai capitalismul şi „socialismul real” – pe care nu le agreează – atunci ei sunt conduşi a crede că, dacă în esenţă nu mai există altă cale şi, deoarece „socialismul real” nu le apare drept o alternativă, cel puţin fezabilă, atunci soluţia este ameliorarea capitalismului. În forma welfare „suedez” să zicem: ne amintim cât de convinşi erau unii de posibilitatea întronării „modelului suedez”, fără să se preocupe nici un moment de a) defazarea capitalismului neo-liberal actual faţă de perioada postbelică şi b) de accentuarea diferenţelor de dezvoltare, deci a poziţiei „de colonie” a multor ţări (inclusiv România) în cadrul sistemului mondial neo-liberal.

Sunt trei exemple/modele de acţiune care arată că astăzi, pur şi simplu, nu mai există „a treia cale”: nici ca stat social postbelic şi nici ca neo-liberalism îndulcit cu unele beneficii populare menite a fi anulate ceva mai târziu.

Un prim model este cel al statului social ca atare. El este sub atacul neoliberalismului şi în ţările sale de baştină. Pentru a avea o piaţă a muncii mai „flexibilă”, adică pentru condiţii mai bune pentru capital de a angaja şi a scoate profit de pe urma forţei de muncă, au fost introduse măsuri de austeritate până şi în Norvegia, a doua ţară după Luxemburg după mărimea PIB pe cap de locuitor: reduceri ale ajutoarelor sociale pentru copii, pentru persoanele cu dizabilităţi, a avut loc creşterea timpului de muncă şi a fost prelungit contractul temporar la 1 an, au scăzut fondurile pentru universităţi, şi urmează alte „reforme” atât în piaţa muncii cât şi în sistemul de pensii şi servicii sociale, ca şi în reducerea subvenţiilor din agricultură[33]. În timp ce, desigur, au scăzut taxele pe avere şi profit[34].

Al doilea exemplu – foarte semnificativ şi pentru România – are loc în statele cu politică neo-liberală şi unde fenomenele de corupţie, de concentrare a bogăţiei şi atitudine neruşinată a „elitelor”, de polarizare socială au dus la o delegitimare evidentă a politicii capitaliste şi a promotorilor ei. În China lui Deng Xiaoping, promotorul reformelor din 1979 – în care, pentru realizarea cuvântului său de ordine „îmbogăţiţi-vă”, a început privatizarea mijloacelor de producţie, desfiinţarea controlului public şi reducerea drepturilor sociale –, aceste procese au fost dependente de o corupţie uriaşă şi, evident, şi de fluxul capitalului extorcat astfel pe piaţa internaţională, atât în off-shore-uri, cât şi în consumul de lux. Este vorba de „clepto-capitalişti” care au scos între 2005 şi 2011 în afara ţării capital în mod ilicit obţinut de peste 2,83 miliarde de dolari, şi care au făcut ca o treime din bunurile de lux vândute pe plan mondial să fie cumpărate de chinezi. Din 2009, 70-80% din creşterea mondială a sectorului de lux vine din China[35]. Dar, şi pentru că acest flux de capital periclitează investiţiile interne şi cele productive din afară, şi pentru că polarizarea crescândă şi corupţia au dus deja la revolte şi proteste, actualul lider, Xi Jinping, a început din 2012 o nouă „revoluţie culturală”. Ea nu este una de radicalizare a societăţii în curs de socializare – ca prima revoluţie culturală a lui Mao –, ci una de „moralizare” a capitalismului, de atac asupra corupţie, pentru a realiza un capitalism „legal”. Doar un asemenea capitalism permite continuarea dezvoltării prin acceptarea de către forţa de muncă a liberalizării totale şi a măsurilor de austeritate fără a căror impunere dispare avantajul comparativ al Chinei faţă de restul economiei capitaliste, inerent neo-liberale. Nu este vorba, deci, de punerea sub semnul întrebării a relaţiilor capitaliste ca atare, sau chiar a fluxului de capital speculativ legal înregistrat, ci doar de anularea „exceselor”.

Dar, într-adevăr, „moralizarea administraţiei publice şi a capitalismului privat are sorţi de izbândă doar dacă este însoţită de o transformare socială: etica în serviciul dreptăţii şi egalităţii sociale şi printr-o democratizare a procesului de decizie economică”[36].

Al treilea exemplu este cel al ţărilor din America Latină cu guverne populare aduse de către mişcări largi ale populaţiei. Marea polarizare socială ca urmare a experimentelor neo-liberale începute deja în anii 70 a dus la coagularea acestor mişcări şi alegerea acestor guverne. Scopul lor, deci, a fost reducerea sărăciei, a marginalizaţilor şi excluşilor, înfăptuirea unor drepturi sociale – ca acela la sănătate şi la instrucţie – şi au reuşit în bună măsură. Dar, deoarece au avut nevoie de bani pentru asta, i-au obţinut prin integrarea inerentă în piaţa capitalistă mondială. Au vândut rezultatele monoculturilor agricole, petrol şi materii prime şi, chiar dacă între timp au naţionalizat companiile cu acest obiectiv deci au obţinut mai multe venituri decât dacă ar fi primit impozite de la capitalul privat, totuşi au rămas dependente de jocul pieţii capitaliste. (Iar episodul actual al scăderii preţului petrolului ilustrează o dată mai mult nocivitatea acestui model). Economiile de acest tip, bazate pe export, au adus cu ele investiţii în infrastructură pentru a valorifica mai bine resursele, mercantilizate astfel. După cum, ele au promovat cu asiduitate ideea „democratizării prin consum” (vezi răspândirea telefoanelor mobile) şi, pentru a realiza aceasta, ideea îndatorării la bănci „pentru nevoi personale”.

Dar o asemenea politică reduce, în fond, diferenţa dintre guvernele de stânga şi cele de dreapta. Sub pretextul „schimbărilor graduale” pe care le poate face un guvern de stânga, al atragerii capitalului străin, are loc numai prelungirea în timp a sistemului capitalist. Iar contribuţia guvernelor progresiste la întărirea ideii că dezvoltarea este legată doar de modelul capitalist şi calitatea vieţii este posibilă doar ca o creştere economică de tip capitalist[37], nu a făcut decât să accentueze modelul centru-periferie şi să reproducă inegalităţile mondiale. De aceea, soluţia nu este diversificarea pieţelor de desfacere – exportul în China, de ex. –, şi în nici un caz oferirea de „mediu prietenos pentru afaceri”, ca o continuare a defensivei categoriilor populare, ci o ofensivă a lor în direcţia schimbării principiilor înseşi de organizare a economiei şi societăţii. Este singura soluţie în faţa „restauraţiei conservatoare”[38].şi este posibilă prin rezistenţa mişcărilor populare faţă de limitele guvernelor populare integrate în mecanismul internaţional[39].

Ca urmare, înainte de toate trebuie să se înţeleagă că momentul istoric actual nu va mai trage nici un folos din proteste, greve şi manifestaţii. Ele au tot avut loc, fără nici o schimbare a politicii statelor capitaliste. Dimpotrivă, au fost pur şi simplu integrate în funcţionarea sistemului.

À propos de România, nu prea se poate înviora industria dacă e în principal de export, deoarece ţările importatoare – UE – sunt cam în recesiune. Soluţia redresării industriei şi agriculturii este creşterea consumului intern. Dar cum poate avea loc aceasta, din moment ce puterea de cumpărare a majorităţii populaţiei este slabă? Şi din moment ce salariile şi pensiile scăzute au fost şi sunt determinate de necesitatea de a reduce costul cu forţa de muncă pentru a stimula competitivitatea capitalului şi de situaţia în care veniturile statului din impozite au fost şi sunt prea mici?

Şi în legătură cu România: politica externă, de război – nu neapărat convenţional, dar neexcluzându-l, ca şi de tip nou, în media –, de stare de război „fără limite”, este întrepătrunsă cu poziţia în criză şi disperată a categoriilor dominante ale lumii.

Re-subordonarea sectorului financiar faţă de economia reală nu poate fi, pur şi simplu, realizată atât timp cât capitalul are logica obţinerii profitului privat. Iar pe de altă parte, măsurile de restrângere a cheltuielilor bugetare – lăsând la o parte faptul că statul îşi cheltuieşte banii în firme private – şi de investiţii din economisire şi nu din credit nu pot fi implementate atât timp cât există fragmentarea privată; pentru asemenea măsuri este necesar tocmai un control social unitar şi coerent asupra economiei. Dar nu este oare consumul pe credit şi dezvoltarea pe credit motorul creşterii capitaliste?[40]

„Dacă ei nu îşi îndeplinesc sarcinile, trebuie să le preluăm noi”

După cum se ştie, Marx explicase posibilitatea revoluţiilor socialiste în ţările capitaliste dezvoltate: deoarece în aceste ţări contradicţia dintre nivelul înalt al forţelor de producţie – introdus/ impulsionat de către burghezia din aceste ţări – şi, pe de altă parte, relaţiile de proprietate privată şi exploatare era cea mai ascuţită; cu alte cuvinte, numai un nivel înalt al îndeplinirii sarcinilor istorice ale burgheziei (revoluţia industrială, modernizarea societăţii) evidenţia şi contradicţiile capitalismului şi ducea şi la o maturizare a relaţiilor de clasă, inclusiv a conştiinţei sociale proletare.

Lenin a continuat ideea lui Marx despre menirea istorică a clasei dominante în fiecare sistem economico-social. Acest concept de menire istorică a clasei dominante – concept creat de Marx în paradigma idealist obiectivă a lui Hegel – traducea şi relaţia dintre clasa dominantă şi forţele de producţie pe aripile cărora se constituise şi interesele acestei clase. Astfel, fiecare nouă clasă dominantă trebuia să asigure – căci dacă nu o făcea, ce rost istoric mai avea ea? – prin relaţiile structurale instituite de către ea, funcţionarea optimă a forţelor de producţie, mereu superioară funcţionării lor în vechiul sistem în criză. Iar sarcina burgheziei/modernităţii a fost una nouă: pentru ea funcţionarea optimă implica permanentă schimbare, inovare, dezvoltare. Ca urmare, ritmul istoric s-a schimbat şi el, din lent şi cu perioade lungi între momentele întregii pre-modernităţi, a devenit mai alert: şi tocmai acest ritm alert de modernizare a legitimat funcţia burgheziei, să zicem a capitalismului.

Marx văzuse că dezvoltarea modernă are loc nu doar prin exploatarea forţei de muncă şi nu doar impulsionată de concurenţă, ci şi prin relaţiile centru-periferie. Întregul sistem mondial nu era decât o reţea de dominaţie/subjugare a unor vaste teritorii de către câteva burghezii naţionale/ţări, iar îndeplinirea sarcinilor istorice de revoluţie industrială şi modernizare a civilizaţiei occidentale a avut loc tocmai prin resursele stoarse din periferiile subjugate.

Aceste resurse au fost stimuli hotărâtori ai stabilităţii şi persistenţei capitalismului occidental, dar nu au putut, desigur, să anuleze contradicţiile generate de relaţiile structurale. Mai mult: tocmai prin adăugarea acestor stimuli înfăţişarea capitalismului occidental a devenit mai „adevărată”. Rapid spus, cu toate achiziţiile civilizaţiei moderne, contradicţiile economice nu au putut fi anulate, ba chiar s-au manifestat în forma lor cea mai evidentă: vina pentru ele nu putea să fie dată asupra vreunei situaţii subordonate şi neavantajante pe piaţa internaţională.

De aceea, tocmai pe măsura „coacerii” contradicţiilor capitaliste din ţările dezvoltate – iar asta aducea cu sine şi creşterea gradului de conştiinţă socială – urma să aibă loc revoluţia socialistă.

Şi totuşi, derularea reală a istoriei a arătat că această teorie ce a legat gradul ridicat al contradicţiilor de posibilitatea revoluţiei poate fi adeverită şi într-o manieră aparent opusă.

În alt cadru istoric – şi al unei ţări semi-periferice –, Lenin a observat că tocmai aici se suprapun mai multe tipuri de contradicţii, negestionate şi negestionabile de către clasa dominantă, compunându-se o situaţie de-a dreptul revoluţionară: cei de sus nu mai puteau controla toboganul tensiunilor economice şi sociale, cei de jos nu se mai lăsau integraţi într-un asemenea mers istoric sinucigaş.

Revoluţia este posibilă şi în ţări periferice: concluzia lui Lenin şi a mişcării din Rusia a fost apoi întărită în China şi, ca revoluţie de eliberare naţională, în multe alte ţări din spaţiul colonizat de capitalismul occidental.

Dar marea problemă nu este numai posibilitatea declanşării revoluţiei, ci şi legitimarea ei pozitivă: asta înseamnă că revoluţia nu este numai determinată de cauzele obiective ale contradicţiilor, ci şi că telos-ul ei este dezvoltarea superioară a economiei şi societăţii. Subordonarea economiei faţă de nevoia şi posibilitatea tuturor oamenilor de a-şi afirma creativitatea şi umanitatea, şi nu faţă de interesul privat. Faptul că acest lucru nu a putut avea loc atunci nu anulează această legitimitate a transformării socialiste a lumii.

Dar concret, era evident că pe plan mondial nu existau condiţii obiective pentru ca revoluţia rusă să îşi realizeze scopul în mod direct. Rusia era o semi-periferie, deci burghezia sa nu ajunsese să îşi îndeplinească sarcina de a moderniza ţara în cadru capitalist. Mai putea oare să se demareze un proces revoluţionar constructiv?

Desigur. Caracterul creator al teoriei lui Lenin este tocmai rezultatul legăturii sale cu situaţia concretă. Iar asta presupune îndrăzneală. „Da, burghezia nu a fost în stare să îşi îndeplinească menirea de a industrializa coerent şi unitar Rusia, nici măcar nu a electrificat-o – aspect esenţial al revoluţiei industriale din acel timp –, dar atunci soluţia nu e să o mai lăsăm, doar-doar se va achita de sarcină, ci dimpotrivă, să i-o preluăm şi dezvoltăm. Ne va fi mult mai greu – în teoria lui Marx, sarcina revoluţiei proletare de a organiza societatea astfel încât să dispară înstrăinarea individului se îndeplinea pe baza unui capitalism ce ajunsese să asigure un nivel înalt al forţelor de producţie – dar dacă nu ne asumăm această responsabilitate, atunci, pe de o parte, prezumţia rezolvării ei într-un final de către burghezie va fi marcată de tiparul raporturilor centru-periferie, iar pe de altă parte, eventuala rezolvare de către burghezie a sarcinii de modernizare economică va avea loc împreună cu exploatarea şi consecinţele ei sociale”. Aşadar, teoria lui Lenin despre preluarea sarcinii neîndeplinite de către burghezie răspunde cerinţei de economisire a resursei umane/forţelor sociale.

Ce se întâmplă astăzi? Înnoirea economică stă alături de risipa de energie şi resurse naturale, ca şi alături de accentuarea alienării şi a reducerii indivizilor la statutul de consumatori. De asemenea, aşa cum lozinca revoluţiei ruse a fost „electrificarea ţării + puterea sovietelor”, aşa şi astăzi, cu tot avântul tehnologiei informaţiei şi, în general, al revoluţiei ştiinţifice şi tehnice, dirijarea lor prioritară în industria de război şi de control asupra populaţiei, ca şi polarizarea şi răspândirea lor selectivă, cer o organizare socială alternativă la capitalism. După cum, reducerea democraţiei la modelul reprezentativ occidental cere o organizare socială alternativă care să asigure participarea populară la decizie şi alocarea resurselor potrivit consecinţelor lor pe termen scurt şi lung deopotrivă.

Sarcina concretă a modernizării economice capitaliste este astăzi nu atât industrializarea – care, înainte, asigura avantajul comparativ –, ci câştigul financiar (de aceea, capitalul financiar s-a concentrat în ţările centru). (Dar atunci ce ne rămâne? Exploatarea resurselor şi prelucrarea pe baza forţei de muncă ieftine şi a sub-impozitării capitalului. Asta este modernizarea pe care o dorim?)

De fapt, există o contradicţie de principiu a obiectivelor/sarcinilor capitaliste de modernizare: pe de o parte, ele includ modernizarea tehnologică, dar pe de altă parte, şi păstrarea populaţiei într-o stare de supunere, alienare, cantonare în gândire iraţională. Tocmai această contradicţie justifică preluarea sarcinilor de modernizare de către categoriile populare, acei 99%.

Ca urmare, una dintre cele mai arzătoare probleme astăzi este: cum putem să oprim îndeplinirea contradictorie şi dăunătoare a sarcinilor capitalismului. La nivelul teoriei, putem doar să re-amintim că îndeplinirea sarcinilor de către protagoniştii capitalismului nu rezolvă problemele umanităţii, ci le agravează. (Nici măcar victoria neo-liberalismului prin schimbările din 1989/91 nu a oprit criza capitalismului). Consecinţele îndeplinirii obiectivelor capitalismului aduce cu sine barbarizarea (termen social-politic, R. Luxemburg), animalizarea omului (termen filosofic).

Şi atunci?

Înainte de toate, deoarece dreapta nu va duce până la capăt lupta împotriva corupţiei, stânga trebuie să preia acest sens. Până la capăt.

Dreapta nu doreşte în mod real să distrugă toţi paraziţii rezultaţi din cel puţin din cei 25 de ani de capitalism explicit. Deoarece aceşti paraziţi fac parte din toate partidele şi, mai ales, sunt legaţi prin relaţii de complicitate de clasă. Ei sunt baza de susţinere a indiferent cărui guvern şi preşedinte.

Şi dreapta nu doreşte în mod real să distrugă toţi paraziţii rezultaţi din cel puţin din cei 25 de ani de capitalism explicit deoarece asta ar însemna punerea sub semnul întrebării a relaţiilor structurale care i-au creat.

De aceea, „lupta împotriva corupţiei” va fi contrabalansată de „lupta împotriva sechelelor comunismului”. Discursul anticomunist va deveni mai dur, tocmai pentru a face uitată chestionarea corupţiei până la capăt.

Din punct de vedere psihologic, e uşor să înţelegem scârba de comunism a celor care au experimentat vreo relaţie cu mărginirea, şmecheria şi falsitatea unor specimene de activişti din „socialismul real”. „Mai bine mort decât comunist” au putut să spună aceşti oameni. Iar asta arată nu doar manipularea lor de către ideologia anticomunistă, ci, poate în primul rând, vina imensă a leprelor din birocraţia de partid şi de stat faţă de propriul popor.

Aşa că nu trebuie pur şi simplu să evidenţiem caracterul ridicol şi contradictoriu al anticomunismului profesat nu doar de telectuali. Ci trebuie să învinovăţim, înainte de toate, birocraţia de dinainte şi de după şi, de asemenea, să arătăm în ce constă incongruenţa anticomunismului post 89. Anticomuniştii actuali – birocraţi şi ei – fac tocmai ceea ce urau la „comunişti”: atârnarea de stat, raptul puterii colective, şmecheria, superficialitatea, delăsarea, egoismul, limitarea.

Lăsând la o parte comportamentul de pradă din cei 25 de ani trecuţi, azi anticomuniştii vor tot sinecuri, atârnă tot de stat si de corupţie (vezi corupţia universitară): doar că mai bine ascunsă.

Va dori noul regim Iohannis să meargă până la capăt cu transparenţa şi distrugerea şi pedepsirea incorectitudinii universitare? Nu este oare această corupţie una legată de eşaloanele executive din ministere, puţin vizibile – şi deci mai puţin spectaculoase – dar care constituie, împreună cu universitatea, o bază a puterii? Va dori să judece falimentele provocate, privatizările frauduloase, încălcările de lege? Se pare că nu chiar: „nu putem să trimitem clasa politică acasă şi să o scoatem din sertar pe cea de rezervă, fiindcă nu exista aşa ceva”[41]. Deci şi pentru acest regim este vorba doar de clasa politică. După cum, este vorba în continuare de clivajul economie-politică şi de cel politician-populaţie: „Alegătorul nu vine cu viziune. Cu viziune vine politicianul”[42].

Şi totuşi ar trebui ca de acum să se distrugă până la capăt corupţia universitară şi economică: doar în modelul ideal al capitalismului cererea şi oferta din economie au loc într-un mediu social curat şi fără vicii, nu? Iar dacă s-ar întâmpla asta, nu le-ar fi mai târziu mai uşor celor care vor să transforme şi relaţiile economice? Nu ar câştiga teoria lui Marx în faţa celei a lui Lenin?

Din păcate, astăzi acel model ideal nu are sorţi de împlinire. Ca urmare, noi suntem cei care vor trebui să ducă până la capăt asanarea morală a relaţiilor sociale. Teoria lui Lenin este foarte actuală.

Proiectul noului regim este, cum a anunţat deja, „reformarea” partidelor, adică refacerea imaginii lor publice: că nu mai sunt vehicule pentru îmbogăţire ilicită, ci promotoare ale „viziunii” în plină transparenţă. Se vor trece în umbră personaje dovedite a fi fost incorecte. Şi vor fi create eventual noi partide, doar-doar vor mai convinge pe cineva şi, astfel, sistemul şi privilegiaţii săi vor mai câştiga timp.

Deoarece universul de clasă al celor de sus este relativ închis, punctul de vedere exterior nu este luat în seamă. Doar frica de dislocare a acestui univers determină clasa conducătoare să ia nişte măsuri de curăţare mai degrabă a imaginii sale. „Lupta împotriva corupţiei” este condusă de sus şi este condusă în aşa fel încât, pe de o parte, să nu zdruncine mecanismele de obţinere a profiturilor: doar beneficiarii contractelor de stat se schimbă, nu şi subordonarea statului faţă de deţinătorii de capital; iar pe de altă parte, această „luptă” este limitată chiar în faţa corupţiei doar indirect legate de capital: dacă ne gândim la corupţia universitară şi academică, nedusă sistematic până la capăt, înţelegem că nici aliaţii capitalului nu sunt atacaţi deoarece sunt necesari puterii.

De asemenea – şi pentru ca responsabilitatea proastei guvernări să nu mai cadă asupra guvernului (şi, Doamne feri, preşedintelui) –, se va înfăptui „descentralizarea”: transferarea cheltuielilor, mai ales, în sarcina conducerii judeţene/regionale şi a consiliilor locale. Dar, şi exemplul Occidentului este grăitor, dacă de ex. o zonă va avea mai puţini bani (să nu mai discutăm doar de România: va fi o zonă petroliferă şi va scădea preţul petrolului), nu va îndeplini obligaţii sociale ca învăţământul şi sănătatea, pe când o zonă prelucrătoare va profita de scăderea preţului energiei şi va avea mai mulţi bani.

Soluţia este o descentralizare care să nu anuleze solidaritatea între regiuni. Dar poate avea loc o asemenea solidaritate atunci când, prin lege, solidaritatea interumană este desfiinţată?

Soluţia nu este aceea a „libertăţii interioare” – „cultura, literatura, arta adevărate. Tot prin ele rezistăm şi azi, tot prin libertatea interioară a actului scrierii şi-al lecturii”[43] – deoarece nici nu este suficientă, iar limitarea la ea nu face decât să întărească opresiunea funciară a capitalismului.

Soluţia nu este aceea a protestelor – şi oricum, nu a protestelor în jurul unei persoane – ci a ofensivei în oferta de alternative.

1) De exemplu, foarte bine a făcut Monica Macovei că a cerut verificarea tuturor doctoratelor si masteratelor demnitarilor. Dar nu e suficient să se facă verificarea doar a celor în funcţie. Fiecare universitate trebuie să verifice situaţia doctoratelor şi masteratelor din 1990 încoace.

Şi nu este o chestiune de dreptate abstractă: câţi bani vor fi returnaţi la buget dacă nu doar „doctorii” ce au beneficiat de sume suplimentare şi grase posturi nemeritate vor fi obligaţi să re-intre în limitele lor, ci şi toţi conducătorii de doctorat, şefii de catedră şi de departament, decanii şi prodecanii care au girat hoţia, deşi aveau perfectă cunoştinţă de ea!

Dar, dacă e vorba să îi întrecem cu armele lor, dar să nu rămânem la ele, oare numai partidele trebuie să funcţioneze transparent, nu şi ministerele şi agenţiile publice? Şi oare fenomenele negative amintite un moment în media şi apoi acoperite şi uitate, ca salariile fabuloase ale celor din agenţii şi instituţii ale statului, nu trebuie privite transparent şi apoi nu trebuie regândite?

2) Dar de la urmărirea respectării principiilor democratice din capitalism nu trebuie să ajungem la evidenţierea contradicţiilor sistemice şi, deci, la soluţii radicale?

Tocmai dreapta gen Iohannis are nevoie de o „stângă” PSD. E cazul să le tratăm împreună şi să nu mai preluăm tiparul dreptei.

Şi „stânga” şi dreapta declarată vor promova chiar mai agresiv decât până acum mesajele de extremă-dreaptă: „stânga” şifonată – pentru a fi acceptată în jocul politic – şi ambele pentru că în situaţia actuală de criză radicalismul de stânga ce câştigă teren trebuie contracarat cu radicalism de dreapta.

Bombardarea populaţiei cu „sondaje” şi predicţii creatoare despre monarhie ca formă politică nu atât de antagonică sistemului republican pe cât afirmă stânga şi ca alternativă opusă scandalului politic face parte din mesajele de dreapta radicală. Perspectiva iraţionalistă, confuzionarea populaţiei şi devierea sa de la drumul de a analiza consecvent lucrurile, coborârea ştachetei şi simplificarea, reducerea pretenţiilor şi aşteptărilor, constituie tot mesaje de dreapta radicală. Modelul de permisivitate faţă de încălcarea neruşinată a celor mai general-acceptate valori morale este oferit tot într-o perspectivă de dreapta radicală. (Uneori chiar de către „stânga”[44], dar nu numai de ea). Austeritatea este impusă tot dintr-o perspectivă de dreapta radicală.

Propaganda războinică despre „pericolul” ce ne paşte şi „salvarea” prin înscrierea în dispozitivul de război al NATO este tot un mesaj de dreapta radicală: oamenii sunt puşi să creadă că profundele opoziţii de clasă, nedreptatea şi ticăloşia pot fi rezolvate prin război împotriva „duşmanului extern”.

Dacă a ne resemna şi a nu mai îndrăzni înseamnă moartea noastră, a civilizaţiei marcate cât de cât de valorile iluministe, atunci trebuie să mergem crescendo[45].

Este adevărat că ne pricepem mai bine să vedem inadvertenţele din lumea de azi, dar trebuie să imaginăm – cu la fel de multă îndrăzneală câtă raţiune – drumuri de urmat. După cum am văzut, congruenţa „elitelor” locale cu imperialismul mondial nu duce decât la strategia rostogolirii crizei: „acum trebuie să reducem costurile cu forţa de muncă şi ajutoarele sociale, acum trebuie să scădem taxele şi să folosim banii mai transparent şi să reducem corupţia”[46]. „Apoi, când vom fi ajuns la creştere şi echilibru macroeconomic, o să creştem şi cheltuielile sociale”. Ei bine, asta e o fantezie. Deci trebuie să fim realişti: revoluţionari.

Iar asta înseamnă că trebuie să comprimăm timpul pentru inovare a cel puţin modurilor societăţii post supremaţia modelului occidental.

[1] http://www.globalresearch.ca/big-banks-conspire-with-giant-oil-companies-to-manipulate-currency-markets/5422382.

[2] http://www.wsws.org/en/articles/2014/12/27/pers-d27.html.

[3] http://www.wsws.org/en/articles/2014/12/02/pers-d02.html.

[4] http://www.globalresearch.ca/who-is-behind-the-oil-war-and-how-low-will-the-price-of-crude-go-in-2015/5422544.

[5] http://www.globalresearch.ca/guess-what-happened-the-last-time-the-price-of-oil-crashed-like-this/5417215.

[6] http://www.globalresearch.ca/global-systemic-financial-crisis-2015-geopolitics-oil-and-currency-markets/5420803.

[7] „Fracturarea hidraulică nu este o soluţie reală, deoarece nu este o formă ieftină de energie care să intre în mecanismul economic. Într-un fel sau în altul trebuie să găsim ceva mai ieftin sau trebuie să reducem cererea – iar cererea e redusă doar atunci când preţurile urcă destul de mult”, http://www.globalresearch.ca/the-misunderstood-global-financial-crisis-its-the-energy-stupid/5404783.

[8] http://www.globalresearch.ca/what-putin-is-not-telling-us-the-raid-on-the-ruble-was-supposed-to-be-a-checkmate-its-not/5420985.

[9] http://itar-tass.com/en/economy/768882.

[10] http://www.counterpunch.org/2014/12/19/ruble-takedown-exposes-cracks-in-putins-defense/.

[11] http://www.voltairenet.org/article186363.html.

[12] https://www.criticatac.ro/26995/noua-criz/.

[13] http://www.marxist.com/world-economy-in-turmoil-as-oil-price-plunges.htm.

[14] http://www.globalresearch.ca/what-options-at-the-federal-reserve-global-financial-crisis-is-looming/5420693.

[15] http://www.globalresearch.ca/confiscation-of-bank-deposits-the-derivative-debt/5422403.

[16] Nu îmi place să mă citez, totuşi merită revăzut https://www.criticatac.ro/22010/despre-sacrosanctitatea-proprietii-private-oripilate-de-msura-din-cipru/.

[17] http://www.wsws.org/en/articles/2014/12/31/mark-d31.html.

[18] http://www.globalresearch.ca/the-lawless-manipulation-of-the-gold-bullion-market/5421260. Dar manipularea preţului aurului este ilegală – tocmai pentru că el trebuie să dea mereu „adevărul ultim” al unei monede/economii – aşa că manipularea arată „subordonarea legii şi agenţiilor de reglementare financiară faţă de interesele câtorva bănci”.

[19] http://www.mondialisation.ca/la-premiere-attaque-contre-le-rouble-a-deja-echoue/5422122.

[20] Vezi excelentul articol al lui Paul Craig Roberts, Magic Growth Numbers, Dec. 26, 2014, http://www.paulcraigroberts.org/2014/12/26/magic-growth-numbers-paul-craig-roberts/, unde se arată caracterul fictiv al cifrelor de creştere a economiei SUA în al treilea pătrar al lui 2014 şi incongruenţa dintre cifrele declarate şi starea reală a economiei.

[21] http://www.cetri.be/spip.php?article3738&lang=es.

[22] http://www.counterpunch.org/2014/12/19/ruble-takedown-exposes-cracks-in-putins-defense/.

[23] http://www.globalresearch.ca/china-ghost-cities/5421229.

[24] http://www.marxist.com/world-economy-in-turmoil-as-oil-price-plunges.htm.

[25] Jacques Sapir, « L’illusion prudentielle », în C. Walter (dir.), Nouvelles normes financières. S’organiser face à la crise, Paris/Berlin/Heidelberg/New York, Springer/Verlag France, 2010, pp. 161-188 ; vezi şi Jacques Sapir, L’hiver vient, 28 décembre 2014, http://www.comite-valmy.org/spip.php?article5429.

[26] http://www.globalresearch.ca/global-systemic-financial-crisis-2015-geopolitics-oil-and-currency-markets/5420803; http://www.globalresearch.ca/global-systemic-economic-crisis-2015-the-world-is-defecting-to-the-east/5410955.

[27] http://www.lepoint.fr/chroniqueurs-du-point/guerric-poncet/operation-socialist-la-cyberguerre-entre-europeens-16-12-2014-1890065_506.php.

[28] Războiul este, desigur, purtat pentru stăpânirea resurselor, inclusiv a celor virtuale. În acest sens, el este socotit de către ideologia mainstream drept mod de încetinire a ritmului crizei economice, dacă nu de-a dreptul de stopare. Dar, deoarece pentru susţinerea cheltuielilor de război trebuie să se bată monedă – sau ca statul să se împrumute – rezultă că, în lipsa unui deznodământ favorabil, se acumulează datorii care duc la adâncirea crizei.

[29] Marx, Manuscrisele economico-filosofice de la 1844, Bucureşti, Editura Politică, 1987, p. 88.

[30] Marx şi Engels, „Ideologia germană” (1845-46), în Marx, Engels, Opere, vol. 3, Bucureşti, Editura Politică, 1958, p. 35.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] IMF Executive Board Concludes 2014 Article IV Consultation with Norway.

[34] http://www.marxist.com/austerity-comes-to-norway.htm.

[35] http://www.globalresearch.ca/chinas-second-cultural-revolution-moralizing-capitalism/5421330.

[36] Ibidem.

[37] http://www.diplomatique.org.br, http://www.forumdesalternatives.org/pt-br/impasses-dos-governos-progressistas.

[38] http://www.cubadebate.cu/opinion/2014/09/07/restauracion-conservadora-en-america-latina/.

[39] http://www.rebelion.org/noticia.php?id=191650.

[40] Acest paragraf este un răspuns la https://www.criticatac.ro/26995/noua-criz/#comment-298947: „Nu prea inteleg cum se potriveste resubordonarea sectorului financiar economiei reale cu restul discursului de stanga. Resincronizarea finantelor cu economia reala nu include oare si politicile conservatoare de austeritate atat de criticatacate: deficit limitat la max 3%, investitii din bani economisiti prin strans cureaua si nu pe credit, ne-depasirea plapumei etc, pe scurt toata viziunea de austeritate bugetara bazata pe regulile “gestiunii bugetul casnic”, impotriva careia lupta toata suflarea politica de stanga, din Grecia pana in Spania? Dar poti lupta cu virtualizarea finantelor si in acelasi timp sa sustii dezvoltarea economica pe credit obtinut prin vanzarea de obligatiuni viitoare? Mi se pare o contradictie”. Cum a apărut în text, chiar este o contradicţie.

[41] http://www.ziare.com/klaus-johannis/presedinte/iohannis-nu-putem-sa-trimitem-clasa-politica-acasa-putem-insa-sa-reformam-partidele-1339449.

[42] Ibidem.

[43] http://www.ziare.com/mircea-cartarescu/carti/mircea-cartarescu-avem-si-azi-aceeasi-forma-de-lupta-anti-sistem-politica-culturala-a-sarmalutelor-a-fost-abolita-interviu-ii-1339956.

[44] Vezi sordida Ordonanţă de urgenţă dată de Ponta nu doar pentru el însuşi, ci şi pentru liota de hoţi ce cred că, astfel, nu vor mai trebui să răspundă pentru hoţie. De fapt, Ordonanţa are şi menirea de a atrage atenţia numai asupra unui aspect din profunda stare de fraudă şi degradare a universităţii şi de a face uitate altele (de ex. frauda Andronescu).

[45] https://www.criticatac.ro/24632/soluiile-noastre/.

[46] https://www.criticatac.ro/26995/noua-criz/#comment-298111.