Clasa ca destin
Nimic nu e mai real și mai abstract în același timp decât interesul de clasă. Clasa însăși e o abstracție reală, un ceva care, fără să fie o identitate, definește și condiționează statutul social și posibilitățile economice ale unei persoane. Fix umbra peste care nu poți sări. În capitalism clasa e destin, produsul său specific. Amânarea realizării prezenței la sine a acestei clase – cuplarea interesului său economic cu acțiunea politică – e marea reușită a capitalismului. Dacă clasa mijlocie pare să surmonteze acest impediment, clasa muncitoare nu o poate face. Mai mult, e aproape lipsită de orice avangardă intelectuală organică, tocmai fiindcă, din nou, clasa e destin, iar acest destin nu mai include forme de mobilitate socială upward. Unde mai pui că nu există nici o avangardă politică de stânga, iar atunci interesul tău șade în mâna unei clici de dreapta spoită a stânga, pe care nu o poți nici vota, nici nega. Votezi pentru că ceilalți te pun la zid și fiindcă, inevitabil, condiția ta te obligă să votezi și măcar cu forma goală a unui platforme politice care pare să intuiască că exiști. Votul săracilor, duminică, a fost, în același timp, negarea și afirmația unei condiții de clasă. Aliații săi, în România, au răposat de mult. Statul asistențial românesc e doar forma zombie a ceea ce a fost el odată în Occident. Un soi de spectru gol pe care dreapta îl arată cu degetul ca să strige la el jos comunismul.
Faptul de a fi sărac, bătrân, needucat, de la sat, simplu muncitor (lumpen sau proletar) pare să te delegitimeze ca și cetățean cu drepturi al unui stat democratic. Despuiat de orice avere, în posesia unei forțe de muncă care nu valorează prea mult (și pe care nici nu o mai poți vinde), te trezești și în afara societății. Visul lui Thatcher devenit carne. Dacă dreapta a câștigat, după toate discursurile anti-săraci și anti-stat asistențial, atunci asta nu poate însemna decât un vot al societății împotriva ei înseși. Și nu, lupta anti-corupție sau lupta reformei în justiției nu poate avea prioritate în fața luptei împotriva sărăciei. Societatea civilă (sau măcar o bună parte a ei) și-a intrat în mâna propriului adevăr. Middle, upper classes only! Săracii sunt dintotdeauna vinovați de propriul eșec economic, deci își merită soarta. Dar cine sunt totuși săracii? Pare că au apărut pe scena istoriei românești numai că să-i putem da jos repede de acolo.
Scurtă istorie a sărăcie
Proiectele politice ale Românei din ultimii douăzeci de ani au vizat doar realizarea intereselor capitalului străin și național, poveste deghizată sub straiele creării clasei de mijloc. Nașterea ei a coincis cu exodul masiv al muncitorilor români, spre zone geografice mai avansate din punct de vedere al productivității economice, acolo unde forța de muncă exploatată se vinde ceva mai bine. Acasă, investiția străină a luat forme din cele mai diverse. Multinaționalele au oferit locuri de muncă celor tineri, educați și calificați ( oferindu-le salarii mult sub media europeană, însă puțin peste cea românească). Textul ăsta e despre cei care au rămas acasă, despre cei care au rămas pe lângă valul de acumulare primitivă de bogăție din anii 90, despre cei care au cules melci în loc să se apuce de bișniț, despre cei a căror calificare de muncă era depășită în raport cu noile tehnologii, despre cei cu prea puțină școală ca să devină manageri de fonduri, despre cei fără moșteniri sau pământ la țară. Despre aceia a căror lume începe și se termină în cartierele socialiste de la periferie, acolo unde oamenii ok s-au prefăcut că nu au mai călcat vreodată. Despre garda veche, ale cărei veșnicii și misiuni istorice s-au terminat odată cu închiderea ultimei uzine. Mă număr printre aceia care s-au născut într-o familie de muncitori. Un proletar clandestin prin clasa de mijloc, care duminică nu a putut vota nici Ponta, nici Iohannis. Povestea care urmează e o istorie personală, dar destul de tipică, despre cei care, ca și părinții mei, duminică au votat cu PSD, nu din convingere politică, ci din necesitate. Pe scurt, o poveste de cartier.În abstract și în concret a fost așa: dacă ai fost un simplu muncitor în socialism, și n-ai emigrat, atunci, după revoluție, ai mai lucrat câțiva ani în fabrica de cauciuc/teracotă/etc.. sau în mină până când s-au închis. Acasă, am văzut, de aproape, sfârșitul Artei Textile (fabrică de țesături) și al Dermatinei (fabrică de prelucrare a maselor chimice și plastice). Au venit primele luni de șomaj în România iliesciană a anilor 90. PSDR urma în curând să lase locul PNȚCD-ului la guvernare. Rațiu, Constantinescu nu au păcălit prea multă lume prin cartierele de la periferii. Revenirea lui Iliescu la putere a însemnat pentru muncitori un mare pas înainte în mersul înapoi. În cartier, lumea a început să înțeleagă că democrația și capitalismul sunt despre sărăcie. (În paranteză fie spus, a fost o mană cerească să îți poți cumpăra la prețuri minime apartamentul, mai ales într-un oraș mare. Prima proprietate privată aducea cu sine visul capitalist. Totuși, clasa muncitoare s-a vândut pentru un apartament și o dacie, clasa de mijloc pentru un apartament și un audi. În rate.)
Aceștia au fost anii sucului de la dozator, chinezăriilor, cumpărăturilor pe caiet de la butic (practică care continuă și azi în orașe, dar mai ales la sate, unde lumea nu mai poate trăi nici măcar de pe azi pe mâine) și bazarelor. Pe vremea aceea, muncitorii se îmbrăcau prost, mâncau și mai prost, și nu mergeau mai niciodată în concedii, deși se muncea pe rupte. Costurile reproducerii lor sociale erau mari, iar salariile mici. Votau atunci, ca și acum, PSD(R). Luxul a luat, pentru ei, tot felul de forme. Precum pâinea de la Obaida, brutăria unui turc, care producea un soi de pâine gonflabilă, mai scumpă decât cea normală de prin alimentare, care nu te hrănea deloc. În zilele de salariu ronțăiam toți în fața blocurilor formă fără fond caldă, în miez de iarnă, îmbrăcați în fâșuri chinezești. Patronii părinților noștri ridicau deja a doua vilă. Copiii lor au votat duminică dreapta din convingere ideologică. Părinții noștri nu au avut cu cine vota.
Tot în perioada aceea a apărut și prima schismă de clasă în interiorul muncitorimii românești. A fost ca la loto. Unii au prins niște slujbe pe la fabricile de carne, sau altele de tipul acesta, reușind astfel să își fenteze vreo câțiva ani propriul destin. S-au închis și ele în a doua guvernare PSDR, și fiii risipitori s-au întors acasă. Nu că ar fi plecat vreodată din cartier, ci fiindcă au consumat neproductiv, la un moment dat, mai mult decât foștii lor colegi. Atunci era ieftin să fii deasupra clasei muncitoare.
S-au redeschis apoi fabricile, cam după 1995, de data asta în proprietatea privată a unor străini. Sărăcimea a mers iar la lucru, angajându-se ca forță de muncă necalificată în ramurile de producție emergente: salahor sau zidar în construcții, la bandă în halele companiilor străine de electronice, sau în sectoare de producție pentru export etc… Povestea asta a durat și ea câțiva ani. Timp de 10 ani, Timișoara a încălțat o Italie întreagă. În spatele poveștii despre tehnica italienească, alt lucru bine făcut, muncitoarele românce inhalau aer toxic, trăgând în căldură la bandă, ca să producă niște papuci pe care nu și i-au putut permite niciodată. Sub guvernarea Tăriceanu lucrurile au decurs lin, tocmai fiindcă avantajele oferite investitorilor străini lăsau loc de marje de exploatare a forței de muncă foarte largi. La fabrica de papuci (acolo unde lucra maică-mea) nu mai existau sindicate, iar organizarea muncii era făcută de fosta gardă managerială de producție a socialismului, reconvertită acum la ideologia profitului. În trecere fie spus, cam așa arăta prima categorie socială cu poziție contradictorie de clasă în România.
La sfârșitul acestei perioade de aur a muncitorimii românești, membrii săi s-au trezit bătrâni, bolnavi și fizic epuizați. Totuși, nu suficient de bătrâni ca să iasă la pensie, deși mai toți au anii de muncă necesari pentru pensionare (tatăl meu are 55 de ani și o vechime în muncă de 35 de ani – nu se poate pensiona). A venit criza, iar în 5 ani valurile de concedieri au trimis această forță de muncă, din nou, în brațele statului, de data asta într-un mod care pare cel puțin definitiv. Profitul local sau extern s-a lepădat de creatorii săi mai repede decât ai zice justiție socială. Creștin-liberalii, conservatorii, neoliberalii sunt prea preocupați cu valorile democrației ca să mai accepte și existența acestor oameni. De a-i lua în grijă nici nu poate fi vorba. Situația asta a trecut în contul lui Băsescu și a premierilor săi. Reînforțarea măsurilor de austeritate nu a făcut altceva decât să îngroașe cantitativ și calitativ rândurile sărăcimii. Singura alegere rațională care îi rămâne acesteia din urmă e să voteze anti-dreapta, chiar și numai de formă. Orice altă opțiune e irațională.
Între timp, o altă schemă ponzi păcălește România, fondurile europene. Pentru clasa muncitoare, aceste fonduri iau și forma unor programe de recalificare. În șomaj fiind, fără vreo posibilitate de a-ți găsi un loc de muncă, într-o lume în care toți sunt lupi – tineri, calificați, educați – de WallStreet, mai ești și obligat să faci aceste cursuri de recalificare, pe care, de altminteri, le plătești din buzunarul tău. Diploma de paznic, la 60 de ani, nu poate fi decât brățară de aur. În fapt, un cost care va rămâne cel mai probabil neamortizat. După ce ai contribuit o viață întreagă la crearea de profit în proprietate privată, te trezești în postura de a fi, la urmă, bun doar pentru a o păzi. O bună parte din clasa muncitoare socialistă păzește azi avuțiile pământești ale capitaliștilor. Doar mascații le mai fac concurență.
Cam așa arată viața de după moarte a muncitorimii socialiste, o marfă ieftină, inconsumabilă, care păzește o alta. Lecție dialectică de economie politică pentru românii săraci. Au fost și vor fi întotdeauna, în mod tragic, mai aproape de adevărul capitalismului decât oricare dintre noi. Ei sunt, la propriu și la figurat, paznicii acestui adevăr. Nu au câștigat și nu vor câștiga niciodată mai mult decât propria lor reproducere fizică. Pentru ei, minimul acela istoric și moral de care zice Marx coincide cu maximul. Fix așa în sărăcie contrariile se ating. A, fiindcă tot e cu diferența de gen, ultimul val de concedieri a reprezentat pentru femei o recalificare instantă ca menajere și babysitters în slujba claselor mai înstărite. Sunt eroine, unele dintre ele țin o familie în spate, plătind și cursurile de recalificare ale soților. Îndură multe, inclusiv posterele cu Iohannis lăsate de angajatorii lor pe frigiderele pline, din bucătăriile pe care ele trebuie să le curețe. Farmecul discret al burgheziei e lustruit de aceste femei, care fac asta în timp ce li se împuie capul cu discuții despre virtuțile dreptei politice.
Celor cu forță de muncă, li se adaugă pensionarii, țăranii, bolnavii, dar și alte categorii sociale defavorizate și marginalizate. Trăiesc toți de pe azi pe mâine, deși munca odată vie, acum moartă, a unora dintre ei a contribuit cândva la economia românească. Și pe țărani i-a uitat lumea, deși au călătorit mult cu trenul foamei, ca să hrănească acolo unde capitalismul de tranziție a lăsat guri flămânde, sau prin campusurile studențești unde intelectualitatea româneasca învăța cu burta goală teorii despre justiția distributivă sau modele ale democrației. Din toate acestea, pe cartea de muncă, nu a rămas aproape nimic. Toate celelalte straturi de sărăcie, și aici e cu grade, au în mînă doar hegelianul certificat pentru cerșit. Atât le-a dat lor statul, și nici măcar asta.
Despre origini
Duminică s-au ciocnit, aparent, două viziuni politice, două tabere mari și late de valori politice. Practic a fost o singură viziune politică, și două tabere de votanți. Vina săracilor, singura, a fost poate de a fi luat de bună povestea celor două viziuni. Una dintre ele părea că îi ia și pe ei în calcul. S-au înșelat și au avut dreptate, simultan. S-au înșelat fiindcă PSD e demult o formă goală de stânga. Au avut dreptate, fiindcă jocul politic e întotdeauna jocul unor semnificanți goi, oricum. Votul lor pentru Ponta se justifică și nu, în același timp. Rezolvarea acestei contradicții care le și motivează alegerea e peste puterile lor, însă nu e sigur nici că istoria îi va da dreptate lui Iohannis.
Istoria gărzii vechi de muncitori e sfârșită. Nu se pot integra în minunata lume nouă. Au trăit prea mult socialism, o prea nasoală tranziție, ca să mai poată acum naviga online. Totuși, menajerele voastre, puțini muncitori de prin puținele fabrici și uzine, batrânii paznici, tăranii, și atâția alții vin dintr-o istorie căreia îi datorăm ceva înțelegere. Dacă nu din alt motiv, atunci măcar fiindcă din munca lor am beneficiat si noi de câte ceva: educație și sănătate gratuită, până când, prostește (în ciuda propriilor noastre interese economice), am dat păsările din mână pe ciorile vopsite ale neoliberalismului. Mai mult, dacă o mare parte din generația middle class e generația cu cheia la gât, atunci asta nu poate însemna decât că o bună parte dintre middle-clași au origini sănătoase, costurile creației lor fiind suportate de muncitorimea locală și cea emigrată. Munca pe brânci în corporații e supra-prețul plătit de fiecare pentru a fi acum, nu doar clasă medie, ci în societate. Se îngroașă gluma!
Dacă clasa muncitoare a reușit să dea naștere unor generații de oameni cu o forță de muncă mai scumpă și mai adecvată capitalismului decât a sa, atunci asta nu poate însemna decât că ea este (într-o oarecare măsură) geneza organică a ceva mai mult decât ea însăși. Originea apologiei capitaliste și a criticii sale provine din aceeași baltă genetico-socială. Progenituri recunoscătoare sau mai puțin, după caz. Sigur, în vremuri de aprigă precaritate socială a clasei medii înseși, rămâne de văzut cum (și dacă) aceasta din urmă își va sufleca mânecile, să facă o treabă între bărbați, pentru a-și reproduce social propria specie.