de Vlad Levente Viski
Bună seara şi vă mulţumesc că aţi acceptat să discutaţi cu mine. Aş începe cu observaţii mai generale privind felul în care receptaţi recentele proteste din Ungaria împotriva taxei pe internet.
Cred că protestatarii sunt îndreptăţiţi să iasă în stradă, nu pentru că eu aş fi opus oricărui impozit şi a redistribuirii, nu sunt un neo-conservator, ca unii dintre protestatari, însă cred că internetul are o fire specială, care aparţine sferei pe care o numim commons. Astăzi nimeni nu se mai miră că educaţia sau sănătatea sunt, ideal, gratuite. În Evul Mediu, dacă aţi fi vrut să intraţi într-un oraş înconjurat de ziduri cum erau oraşele din Transilvania, trebuia plătită o vama. Astăzi considerăm că este un drept natural de a circula pe străzi, de a avea spaţii comune. Cred că se pot impozita mai ales bunuri şi servicii care pot fi divizate într-un fel logic. Internetul este un spaţiu fără formă, nu este cuantificabil şi care se schimbă în fiecare zi prin participarea noilor elemente, persoane şi tehnologii. Internetul ar trebui să fie, în principiu, gratis. Din acest punct de vedere, sunt de acord cu protestatarii şi este foarte vizibil că statul acesta autoritar pe care îl avem în Ungaria nu înţelege natura internetului. Cu toate acestea cred, în acelaşi timp, că dacă elementul dreptăţii sociale nu intră aici, atunci caracterul emancipator al acestei mişcări este destul de restrâns şi îngust. Există alte feluri de impozite împotriva cărora ar trebui organizate proteste, taxa unică, de exemplu, de 16%, printre cele mai scăzute din Europa, spre avantajul celor bogaţi şi dezavantajul celor săraci. În noul buget s-au introdus noi taxe care dezavantajează clar cele patru milioane de săraci care trăiesc sub limita oficială de precaritate. Aceşti protestatari se vor confrunta cu vechea problema, Dacă vrem să schimbăm, de exemplu, sistemul impozitelor, avem încredere în acest guvern pentru a redistribui aceste venituri într-un fel just, spre avantajul celor dezavantajaţi şi discriminaţ? Unul dintre sloganurile acestor demonstraţii este nu plătim impozite criminalilor. Acesta este un slogan populist, însă făcând abstracţie de cuvântul criminal, acest guvern, acest stat şi majoritatea statelor de astăzi nu reprezintă un ideal al justiţiei şi al egalităţii sociale. Aceste proteste ar trebui urmate de un pas următor, un sistem drept al impozitelor, veniturilor şi cheltuielilor presupune schimbarea statului. Un om al stângii, angajat din punct de vedere al dreptăţii sociale nu poate să fie total satisfăcut cu aceste proteste, care sunt foarte importante pentru că pentru prima oară sparg unanimitatea regimului politic şi puterea dominantă şi absolută a dreptei ungare.
Impresia mea este că taxa pe internet este doar un catalizator, în stradă am văzut grupuri diverse, de la suporteri Jobbik la activişti pentru drepturi gay. Aceste demonstraţii sunt cele mai mari din 2010 încoace.
Este un protest anti-politic, cu caracter populist, împotriva taxării, luptă împotriva corupţiei, foarte cunoscută în România, şi refuzul clasificării ideologice, foarte răspicat anunţat în cuvântări şi declaraţii ale organizatorilor. Unele voci au spus chiar Mă cac pe stânga şi pe dreapta, noi vrem o orânduire cinstită, populism clasic. Nu sunt un anti-populist, dar există acest element anti-politic foarte caracteristic pentru Ungaria. Pe de o parte, există ideea armoniei şi unităţii naţionale, nu mai avem nevoie de discuţii, avem nevoie de o orânduire justă, cinstită, lipsită de dezbateri. Pe de altă parte, încercarea de a crea o nouă comunitate, fără instituţiile politice, dezamăgitoare. Aşa zisă stângă nu este de fapt stânga, dar aşa zisă dreaptă este de dreapta. Népszabadság [principalul ziar de stânga din Ungaria] a publicat după proteste, un articol al unui fost ministru al economiei, liberal, în care acesta face o înşiruire a elementelor caracteristice fascismului şi include redistribuţia. Aşadar, în Ungaria există un consens neoconservator care în cazul guvernului se combină cu un etatism şi autoritarism feroce. Iar opoziţia propune teorii ale statului minimal. Avem două feluri de dreapta şi înţeleg nemulţumirea şi nerăbdarea protestatarilor împotriva acestui sistem care nu le oferă nimic. Acest populism are nişte cauze valabile.
Dincolo de proteste, FIDESZ a câştigat ultimele alegeri locale luna trecută, au câştigat primăriile a 17 din cele 23 de districte ale Budapestei. Economia Ungariei a crescut cu 3,5% în ultimul trimestru. Nu reprezintă acestea semne că FIDESZ-ul are încă sprijinul populaţiei?
Dacă privim harta politică a Ungariei avem 600 de primari FIDESZ, 38 socialişti şi 19 ai naziştilor. Există o majoritate imensă, însă această majoritate a fost votată doar de un sfert din populaţia cu drept de vot. Cei nemulţumiţi de Orban s-au abţinut de la vot pentru că partidele de opoziţie au fost foarte slabe, nu doar organizatoric, ci şi programatic. Stânga a vut un candidat rasist la Miskolc, fost şef al poliţiei, cunoscut pentru sloganurile sale anti-Roma. În Miskolc au fost, efectiv, trei candidaţi, toţi rasişti. Candidatul FIDESZ, cel mai rasist, a câştigat. Un ardelean de-al nostru, de altfel, din Oradea. Candidatul de stânga a avut chiar un slogan care spunea Miskolc aparţine celor din Miskolc, aluzia fiind că nu-i vrem noi pe valahii ăştia care se pretind unguri.
Evident, romii nu aparţin nici ei acestui tip de discurs… Revenind la proteste, aţi fost surprins de rapiditatea cu care s-au organizat?
Iniţial da, însă după ce am văzut ce se petrece pe internet am înţeles că e vorba de un element strălucit ales. Aceste proteste sunt şi de generaţie, ale tinerilor împotriva structurilor, o generaţie care se simte neînţeleasă şi neglijată, ceea ce şi este. Politica oficială faţă de tineri este de a reduce numărul liceenilor şi al studenţilor la universitate şi a mari numărul şcolilor profesionale, mai multă disciplină, mai multă credinţă în Dumnezeu, mai multă credinţă în naţiune. Vorbim de un mare atac al guvernului împotriva generaţiei tinere. Nemulţumirea privind taxa pe internet se combină cu nemulţumirea (mai) politică, a unei părţi a publicului faţă de sistemul autocratic şi autoritar al statului, intolerabil. La radio sunt nouă staţii pronunţat de dreapta şi una singură, în Budapesta, de opoziţie. Chiar posturile de divertisment aparţin unor grupuri angajate de dreapta.
Cât de controlată este media în Ungaria?
Există o mică media de opoziţie, cunoscută mai ales în Budapesta, print media şi portaluri online, consumate de intelectualitatea urbană, aproape exclusiv budapestană. În presa provincială funcţionează cenzura totală. Vocile critice lipsesc. Faptul că recentele proteste au fost preluate de toate posturile de televiziune, chiar cele ale guvernului, este extraordinar. Chiar unele personalităţi din dreapta mai tânără s-au alăturat demonstraţiilor, ceea ce e un mare şoc pentru majoritatea populaţiei, care nu mai are o percepţie că există alte forţe decât FIDESZ.
Putem adauga şi lista cu cele 13 organizaţii non-guvernamentale, efectiv interzise în Ungaria.
Sigur. Ce se uită este o statistică ce spune că 12.000 de intelectuali de opoziţie au fost daţi afară de la slujbele lor în ultimii cinci ani, printre care şi subsemnatul. Dacă vrei un contract, un grant, atunci e bine să aparţii cercurilor de dreapta. Fiecare director de muzeu, fiecare director de liceu, fiecare mic şef de instituţie, în mod obligatoriu, trebuie să fie de dreapta. Ultimul mare proiect artistic al ţării este o statuie vorbitoare a scriitorului nazist Albert Wass, de care dacă te apropii îţi recită un poem patriotic. Cam acestea sunt ideile artistice şi intelectuale ale regimului, mai ales în provincie.
Totuşi, s-a strigat în stradă pentru Europa. Cum e văzută Europa, este văzută ca având dorinţa şi puterea de a interveni?
Aceste lozinci pro-europene au apărut pentru prima oară în istoria noastră. Acest lucru a reprezentat o surpriză pentru mine. Europa este total invizibilă în Ungaria, nu am auzit nicio conversaţie despre Europa. Europa ne da nişte bani şi atât, deşi 90% din proiectele urbanistice din Ungaria sunt finanţate de Uniunea Europeană. De altfel, Ungaria este foarte izolată din punct de vedere intelectual şi politic. Vestul e inamic, în Est suntem înconjuraţi de statele succesoare, care ne-au răpit teritoriile la Trianon, ruşii sunt bolşevici, deci Ungaria este înconjurată de duşmani, de adversari, cam aceasta este, cel puţin pentru generaţiile mai în vârstă, ideea fundamentală. Europa ca lozinca pozitivă este o surpriză, ideologia pro-europeană este mult mai caracteristică României.
Pro-europenismul nu suplineşte pentru stânga o lipsa de ideologie şi de direcţie?
Da, dacă durează. Europa e o idee vagă a democraţiei, în condiţiile lipsei unui stat constituţional, cu elementele uzuale ale unei democraţii liberale. Separaţia puterilor nu mai există, ci vorbim de un sistem de partid unic, în stilul Horthy. Şi atunci exista o mică opoziţie, şi atunci exista o mică presă de opoziţie la Budapesta. Trebuie să ne dăm seama că există şi o tradiţie instituţională. Prima schimbare de putere prin alegeri libere a fost în 1994. Totuşi, în ţările balcanice, aceste alternanţe au fost în anii 1870-80, când puterea se schimba de la liberali la conservatori, apoi de la ţărănişti la averesceni. Îngust şi opresiv cum era acel regim, exista un fel de pluralism politic restrâns. În Ungaria, niciodată. Acum revenim la o structură binecunoscută în tradiţia şi memoria instituţională a diferitelor părţi ale sistemului. Faptul că şeful gării trebuie să fie un membru al partidului dominant nu este ceva insolit sau nou. Acum într-un sat unguresc tipic, omul cel mai bogat este în acelaşi timp primarul şi şeful organizaţiei de partid locale. Sunt sute şi sute de astfel de oameni, boss-i locali. În provincie partidul stat se contopeşte cu sistemul instituţional. Cei douăzeci de ani după 1989 au fost, de fapt, o excepţie. Aceasta e imaginea clasică din presă, care nu cred că va dăinui, se vede şi în recentele proteste. Rădăcinile FIDESZ sunt foarte adânci, nu doar în materie de politică ce avantajează clasa mijlocie, nu marele capital. Sistemul de impozite, de exemplu, avantajează clasa medie superioară, care este populaţia care votează. Clasa muncitoare sau precariatul nu participă în politică. Nu există nicio organizaţie care ar reprezenta, chiar simbolic, clasele de jos. Nu ştiu dacă situaţia poate dura prea mult. Partidele s-au atrofiat, inclusiv partidul de guvernare, nu mai are membri, ci funcţionari şi cadre. FIDESZ are mai mulţi aleşi şi funcţionari decât membri. Nu mai există congrese de partid, nu mai există ca organizaţie politică, se contopeşte efectiv cu statul. Micile partide de centru stânga dispar, pur şi simplu, nu mai au cadre. În unele oraşe de opoziţie, nu se găsesc oameni, nu mai au bani, nu mai au structură.
Un exemplu elocvent îl reprezintă noua instituţie de stat, Academia Ungară de Artă, care coordonează azi viaţa culturală ungară, formată din diletanţi obscuri de extremă dreapta care promovează o artă oficială şovinist-iredentistă, de fanfaronadă patriotardă, de un pompierism paseist de necrezut. Noul director de la Műcsarnok – sală de expoziţii de artă – declara: “arta să nu critice, ci să ne dea plăcere”; kitsch-ul nu se mai ascunde, ci devine triumfant şi orgolios. Cinematografia ungară – sub direcţia unui oligarh revenit de la Hollywood, care posedă toate casinourile de joc din Ungaria care i-au fost cedate de guvern – a fost practic lichidată (unui regizor celebru i s-a refuzat contractul fiindcă “se pretinde artist”). Intelectualii sunt consideraţi inamici ai statului naţional.
Să reprezinte acest lucru eşecul experimentului democratic ungar?
Este eşecul experimentului democratic ungar, dar este şi rezultatul politicii domnului Orban, care a schimbat regulile jocului în felul în care forţele de opoziţie nu mai pot supravieţui. Opoziţia este în derută totală. Nimeni nu mai are încredere în ei. Avem un sistem autoritar centralizat, birocratic, însufleţit de şovinism şi de rasism anti-Roma, în care şi antisemitismul este foarte puternic.
În toată această arhitectură, ce loc au minorităţile şi mai ales romii?
Minoritatea are un rol legitimator, absolut indispensabil şi central. Astăzi, în discursul politic dominant, ungur înseamnă ne-ţigan, creştin înseamnă ne-evreu. Auto-definiţia comunităţii politice este de etnie şi de gen. E un sistem opus în mod brutal femeilor şi persoanelor gay, există chiar o inegalitate a veniturilor femeilor de 20%, chiar şi în sectorul de stat, pentru a nu mai vorbi de participarea femeilor în politică, în birocraţie, în management, în universităţi. Vorbim de un sistem de dominaţie masculină, foarte tradiţional şi, în unele privinţe, chiar mai prost decât înainte de 1989. Problema cea mai teribilă este a pauperismului de masă, unde săracii sunt priviţi ca ingraţi şi leneşi. În această ţară ajutorul de şomaj, practic, nu mai există. Şomajul este văzut ca o crimă care trebuie pedepsită prin muncă obligatorie. Pentru a lua un ajutor de şomaj, trebuie să prestezi muncă obligatorie, oportunitate ce este deja exploatată de autorităţile locale, care concediază micii funcţionari, pentru ca mai apoi să îi re-primească ca şomeri, plătiţi cu 30% din salariul anterior. Acest lucru se face în masă. În noul buget, ajutorul de şomaj este redus, practic nu mai există. Empiric nu este adevărat că majoritatea săracilor sunt romi, însă sărăcia este etnicizată şi rasializată, prin propagandă guvernamentală, iar clasa mijlocie acceptă acest lucru. Clasa mijlocie este separată şi regional de zonele unde sărăcia este dominanată. Sunt şi alte categorii considerate, în acest spirit neoconservator, etatisto-autoritar, elemente dispensabile, cum ar fi bătrânii şi bolnavii. Ideea de a creşte pensiile este o idee extrem de impopulară. Clasa mijlocie între 25 şi 45 de ani, baza sistemului, mai ales catolici, este într-o nebunie anti-socială şi anti-egalitară, nemaivăzută în istorie. Comentariile de pe internet, de exemplu, cu privire la orice categorie defavorizată, te sperie.
Discursul anti-sărăcie există şi în România şi nu este pus la îndoială de mai nimeni.
Sigur. Totuşi, între cele două ţări sunt diferenţe, în România este un sistem politic puralist, bineînţeles burghez şi reacţionar în totalitatea sa, însă invizibilitatea celor săraci este mai puţin pronunţată. Acest discurs există în toată Europa răsăriteană şi inclusiv în Rusia şi este dezgustător moral şi periculos din punct de vedere politic. Dacă ar apărea acum un grup de activişti de stânga, chiar moderată, care ar proclamă egalitarismul, dreptatea socială, ar fi extrem de impopular. Cum nu există explozii sociale din partea acestei categorii a populaţiei, în acest moment conştiinţa socială a populaţiei nu este trezită, iar acesta e unul din motivele pentru care atacurile guvernului împotriva ONG-urilor a fost atât de tolerate. Cu ce se ocupă aceste ONG-uri? Cu ţiganii, cu persoanele fără adăpost, cu gay, cu femei.
Printre aceste organizaţii interzise se află şi Transparency Internaţional, are legătură cu eventuala corupţie la nivel înalt?
Isteria împotriva corupţiei nu este atât de mare ca în România. Din acest motiv, s-ar putea să fie şi mai generalizată ca în România, în Ungaria nu există foşti premieri la puşcărie. Corupţia în Ungaria este binecunoscută şi cvasioficială, însă nu trezeşte o repulsie în opinia publică, este o temă comică. Noii lideri tineri, care au vile somptuoase, nu reprezintă pentru public decât nişte figuri caraghioase.
Şi totuşi cum vedeţi discursul anti-corupţie? SUA şi UE îl folosesc ca pe o unealtă de a sancţiona anumite ţări periferice şi pentru a ataca elite locale.
Anti-corupţia este o armă cu două tăişuri. În primul rând, corupţia nu este simpatică şi trebuie redusă, însă interpretarea dominantă în ţările Europei de Est, în care corupţia este cauza inegalităţii şi a mizeriei, iar cei bogaţi sunt conducătorii statului, este o reacţie anti-politică care, până la urmă, este o reacţie anti-democratică. Neputinţa de a face diferenţa între instituţii politice ale participării populare şi dominaţia de clasă te transformă într-un populist anti-democrat. Faptul că donorii occidentali sunt neliniştiţi reprezintă şi o metodă de destabilizare a sistemelor est-europene care va avea consecinţă o putere mai mare pentru instituţiile internaţionale influenţate de marile puteri. Este şi o luptă pentru sfere de influenţă şi singurul argument pe care Europa îl are în partea răsăriteană pentru a-i slăbi elitele locale, economice şi politice, care să dea puteri de control şi influenţă pentru instituţiile internaţionale.
…şi corporaţiilor, care nu sunt investigate în tot acest joc, coruptibilii sunt cei vinovaţi, nu cei care oferă mită.
Astăzi, de exemplu, în Ungaria, scandalul celor şase persoane interzise în SUA include o mare corporaţie acuzată de neplata TVA-ului, binecunoscută pentru evaziune fiscală în America Latină, dată afară din Argentina. Nu am nicio iluzie faţă de aceste intervenţii occidentale. Eu cred că a pune lupta anti-corupţie în centrul unui discurs antiautoritar este pur şi simplu greşit. Cred că un stat democratic egalitar reduce automat corupţia prin creşterea controlului de stat asupra sectorului economic.
Apropo de corupţie, aş dori să vorbim puţin despre alegerile prezidenţiale din România. Corupţia a fost în centrul campaniei, zilnic arestări, audieri, dosare, stenograme. Cum vedeţi de la Budapesta alegerile din România?
Aceste scandaluri interminabile de corupţie din România nu înseamnă că România are mai multă corupţie, cred că e la acelaşi nivel ca în restul Europei şi în alte părţi unde nu există un sistem instituţional bine stabilit. Criminalizarea politicii este extrem de primejdioasă. Dacă toată elita politică este coruptă, idioată şi primeşte mită, atunci pavăm drumul pentru un Salvator pur şi incoruptibil. Acest discurs de criminalizare a politicii mai mult sau mai puţin democratice este extrem de primejdios. Se amestecă în aceste pseudo-dezbateri probleme de administraţie publică, probleme de echitate economică, de viaţă cotidiană pentru cetăţenii de rând. Toate sistemele de stat sunt într-o criză profundă în Europa răsăriteană, inclusiv în România, sănătatea, educaţiea, transportul public. În loc să se discute mai mult despre aceste lucruri, politica este senzaţionalizată şi criminalizată, ceea ce înseamnă un dispreţ suveran faţă de cetăţean, care se aşteaptă să facă o judecată pseudo-morală, cine este mai cinstit, cine este mai corupt, ceea ce nu este o alegere politică. Este o lupta politică foarte ascuţită, fără elemente politice. România are toată mis-en-scene-ul pluralist, numeroşi candidaţi, fără elemente politice propriu-zise. Diferenţele sunt ideologice, doar în sensul discursului propagandistic, nu în privinţa proiectelor socio-economice şi administrative care contează.
Salvatorul de care vorbeaţi nu a apărut încă, la Bucureşti pare că nu sunt variante viabile.
Iohannis apare ca Salvator, neamţul cinstit, sârguincios, modest. Această atracţie a publicului românesc faţă de nemţi este un element pitoresc, care este totuşi, un auto-dispreţ. Noi, românii, suntem leneşi, dezordonaţi, corupţi, haotici, avem nevoie de o minte superioară, mai bine organizată, a unui concetăţean care totuşi, prezintă nişte trăsături occidentale. O auto-flagelare, o auto-conolizare simbolică, dispreţ de sine, umilinţă faţă de elemente exterioare, care nu sunt trăsături democratice. Nu mi-a plăcut deloc această campanie electorală, care a fost la un nivel moral şi intelectual extrem de scăzut.
Şi totuşi Monica Macovei e candidatul anti-sistem, cum vedeţi această candidatură?
Vorbim de o sfidare anti-birocratică şi anti-etatistă, însă este o minciună. Birocraţia şi represia faţă de populaţie nu depind de dimensiunile birocraţiei şi înlocuirea unui tip de represie, cea statală, cu cea a marilor companii capitaliste, nu reprezintă un mare avantaj. Şi Monica Macovei, cu un discurs neoconservator de tip american, se prezintă ca un intelectual de vază, cu nişte caracteristici occidentale. Există această ispită a unui discurs neoconservator care pare hiper-occidental, pentru că aceasta este judecata intelectualităţii din Europa răsăriteană faţă de propria societate. Noi suntem cu toţii iobagi, rusofili, adorăm statul atotputernic, cultul autorităţii, ceea ce este perfect neadevărat. Din nou, dispreţul faţă de propria populaţie. Voi aveţi nevoie de Monica Macovei că să va înveţe să fiţi liberi. Acest discurs este o sfidare. Am citit câteva declaraţii de sprijin pentru Macovei, pline de dispreţ faţă de poporul român. Dacă vrei să faci politică democratică, nu poţi avea un dispreţ faţă de cetăţenii pe care vrei să îi reprezinţi sau să îi ajuţi. Aceste atitudini de orgoliu elitist sunt auto-colonizatoare în toate privinţele. În acelaşi timp, acest discurs elitist este, în unele privinţe, pseudo-elitist, o contopire a populismului anti-corupţie şi a discursului anti-statal. Ce înseamnă anti-statal astăzi, nu se îndreaptă împotriva oropsirii politice, ci împotriva redistribuirii. Apar nişte clişee anti-democratice care ar trebui să fie înspăimântătoare, mai ales că în România un preşedinte are putere. Faptul că susţinătorii Monicăi Macovei, deşi intelectuali bine informaţi, susţin astfel de discursuri anti-democratice, arată că în cadrul sistemului burghez existent, schimbări emancipatorii şi egalitare nu par să fie posibile. Capitalismul democratic pare să fie imposibil în Europa răsăriteană şi o schimbare substanţială nu pare să aibă loc, ceea ce este tragic.
Cum arată într-un articol excelent Alexandru Tîrdea, reacţionarii atacă, în toată Europa, figura simbolică a asistatului social, care apare ca o abominaţiune în discursul dominant neoliberal – cum ar fi cel al Monicăi Macovei, cu accente represive, uşor fascizante – fiindcă conflictul social se moralizează. Productivii participă în unitatea fictivă capital-muncă (formată azi din tehnologia şi organizaţia postfordistă) sunt meritorii (inclusiv the deserving poor), iar modul de viaţă al precariatului apare criminal. Se crează o bază etică pentru excluderea socială şi culturală a victimelor sistemului. Jertfa apare ca sacrificiul elementului moral (burghezi şi salariaţi) care-şi plăteşte impozitele. Elementul imoral, neproductiv (precari, bugetari, pensionari, asistaţi sociali) este întreţinut de societatea morală, producătoare de plusvaloare. În felul acesta, are loc distrugerea democraţiei burgheze şi avansarea spre o nouă societate de caste (Ständestaat), obiectivul tuturor fascismelor interbelice. Filosofia egalitară la baza oricărei orânduiri moderne este discreditată. Mai mult, elementul imoral este etnicizat şi rasializat (romi, imigranţi, oameni de culoare), negându-se până şi capacităţile intelectuale, raţionale sau morale ale precariatului. Clişeele medievale ale ţăranului prost, agramat, incult, pasional-senzual, iraţional, servil sunt repetate azi într-o societate care recunoaşte posibilitatea mobilităţii sociale. Corijarea inegalităţii prin redistribuţie – obligaţie morală a unei societăţi care afirmă demnitatea tuturor – devine, în imaginarul reacţionar, o funcţie a statului tiranic, o oprelişte a libertăţii civice. Acestor idei ar trebui să se opună chiar şi liberalii, mai ales că stânga democratică burgheză dispare. Apărarea idealurilor democratice tradiţionale revine stângii radicale ca şi în anii 1920-30.
Mergând pe această direcţie, cum vi se pare “socialistul” Victor Ponta? Care sunt perspectivele ca Victor de la Bucureşti să ajungă că Viktor de la Budapesta?
Situaţia este diferită. România are diferenţe regionale care nu tolerează un sistem atât de unitar ca în Ungaria. O asemenea putere nu poate fi creată, cu toate că s-a mai încercat şi înainte. Cred, totuşi, că şi Ponta este un politician de dreapta în toate privinţele relevante, pertinente, la fel ca toţi politicienii social-democraţi de astăzi, nu reprezintă o excepţie, Ponta nu este mai la dreapta decât Manuel Valls. Există un consens în problemele politice cele mai importante, care nu se menţionează în campanie. Cred că publicul românesc este păcălit încă o dată şi se şi auto-păcăleşte. Elitele mediatice şi intelectuale se păcălesc, se entuziasmează şi se revoltă pentru nimicuri, cât timp micile elemente democratice care mai persistă în statul român dispar. Este interesant cum se combină discursul populist cu cel elitist, care ar trebui să fie contradictorii.
Stânga românească pare să nu se fi regăsit în niciun candidat. Care ar fi şansele unei stângi autentice la Bucureşti?
Existenţa unei mici culturi critice este de salutat, nu doar în România, ci şi în alte ţări din Europa de Est, Croaţia, Slovenia. Stânga este mica excepţie, fără putere politică, are o anumită influenţă intelectuală, chiar asupra unor oameni care nu îi aparţin neapărat. Dacă ne uităm la comentariile de pe CriticAtac, majoritatea cititorilor nu sunt oameni decisiv de stânga, însă li se oferă idei, discursuri, alternative, care inspiră. Există cel puţin o alternativă ideatică şi imaginară, foarte importantă, mai ales că în unele părţi nu există deloc. Existenţa acestei culturi critice, care nu se abţine de la comentariul politic, arată că situaţia nu este fără de nădejde. Se crează, astfel, fundamentele conceptuale şi imaginative ale unei dezvoltări viitoare, care va fi oricum în mâinile comunităţii şi nu a noastră, a intelectualilor de stânga. Oferim o limba în care se poate vorbi, un limbaj al dreptăţii, al egalităţii, al emancipării, a libertăţii personale. Nu sunt deloc pesimist. Chiar şi astăzi, această mică stânga românească, pe care o cunosc, privită din Budapesta, se poate avea că are deja o anumită influenţă. Un exemplu, văd cum autorii CriticAtac au o influenţă din ce în ce mai mare în minoritatea ungurească din România, care nu receptează mai nimic din mainstream-ul românesc, politic sau cultural, parte pentru că are problemele sale. Câteodată, vede câteva inspiraţii în discursul acesta. Este primul caz de acest fel în care lucruri enunţate în limba română au o mică influenţă şi asupra intelectualităţii tinere ardelene, ungureşti. Ştiu cât de greu este să faci faţă, fără bani, fără influenţă, fără acces, însă este destul de important. A intra în luptele electorale mediatice mainstream nu prea are sens, mai ales că în ciuda acestor lupte înverşunate, există consensuri discursive destul de puternice în politica oficială. Nu sunt foarte pesimist.
Făcând bilanţul final al Teoriei Critice, Axel Honneth arată care este problema politică fundamentală a societăţii capitaliste: faptul nedreptăţii primordiale este ascuns chiar de structura socială însăşi. Nu e vorba de manipulare, nici de minciuna inevitabilă în conflictele politice false, ca de exemplu în aceste alegeri caraghioase în mai toate statele de astăzi, dar fenomene necesare, obiective – ca faimoasa înstrăinare şi reificare – ascund falsul ocultat de formele curente ale dominaţiei. Reificarea nu este rezultatul activităţii conştiente a clasei dominante şi a statului care asigură supunerea benevolă a populaţiei subalterne, ci este inerentă în producţia şi reproducţia societăţii, străină raţiunii care poate ilumina – moral – ţelurile grupurilor de oameni organizaţi de elemente obiective separate de dorinţele indivizilor. Aceste dorinţe ni le reprezentăm în funcţie de posibiltatea de a le formula în armonie cu ideologia justificatoare produsă de sistemul instituţional prevalent. Fiecare sistem de acest fel este un sistem exterior subiectivităţii care va explica suferinţa, nefericirea, dezavantajele, discriminarea prin propria-i necesitate şi obiectivitate. Aşadar, suferinţa devine o culpă, iar refuzul subiectiv al culpabilităţii va fi înfăţişat ca răzvrătire nebunatică, utopie, crimă. O nedreptate socială pe care victimele sale nu o rezistă face discursul critic absurd şi tragic. Trebuie să avem curajul să confruntăm deschis această stare de fapt. Şi totuşi să nu ne supunem.