Votul este un gest simbolic, în ciuda celor spuse de cei care consideră ca puteam schimba România votând, impresie cauzată de incapacitatea limbajului de a exprima adevăruri despre realitatea socială fără a apela la figuri de stil și concepte generalizante. Dincolo de actul practic înfăptuit în momentul introducerii buletinului de vot în urnă, valoarea acestui gest va rămâne una simbolică. Frumusețea acestui act este dată de imaginea de unitate pe care o conferă unei societăți dominate de profunde disensiuni structurale, așa cum este cea românească. Finalmente, mesajul pe care exercitarea votului îl sugerează este următorul: în ciuda diferențelor individuale și de clasă care ne caracterizează, în ziua unui tur de scrutin ne reafirmăm dorința de a trăi împreună într-o societate care valorizează principiile democratice, deoarece indiferent de câștigător, persoana aleasă va continua să ne garanteze drepturile înscrise în constituție, printre acestea găsindu-se și dreptul la vot.
În ciuda acestui fapt, campaniile de responsabilizare civică, care au premers alegerile prezidențiale din acest an, au purtat cu ele un discurs insidios de excludere, care a înfăptuit un act perlocuționar, convingându-i pe o bună parte dintre cei care frecventează site-uri precum gândul.info, că votul universal nu ar fi tocmai cea mai bună soluție, în virtutea faptului că unii dintre noi avem un capital cultural mai dezvoltat decât alții, iar interesele middle class-ului, în inferioriate numerică față de marea masă a asistaților (cuvântul preferat al apărătorilor tuturor dereglementărilor în economie) nu vor putea fi niciodată pe deplin reprezentate fără o mai bună triere a celor care merită sau nu să voteze.
Fără a o spune neapărat fățis, mulți dintre cei care ne îndeamnă să votăm astăzi, reproduc un discurs al excluderii unor întregi categorii de cetățeni: cei fără capital simbolic (în principal cultural). Teama cea mai mare a acestor agenți de socializare politică este că propriile lor interese sunt în pericol de a nu fi reprezentate din cauza celor numiți mai sus.
Faptul este cu atât mai interesant cu cât bătălia se poartă de pe poziții vag asumate ideologic, în vreme ce discursul de stânga este, mai degrabă, absent și totalmente nereprezentat de PSD, care încearcă să fie un catch-all party, fără o doctrină bine conturată. Discursul populist al domnului Victor Ponta caută să exprime dezideratele acelor categorii sociale care au pierdut în lupta cu terapia de șoc post-comunistă și au ajuns, în urma reamenajărilor relațiilor de putere de după 1989, să fie plasați pe poziții marginale. Categorii socio-economice valorizate înainte de căderea comunismului, precum muncitorii din toate ramurile industriale, inginerii și profesorii au fost marii perdanți, incapabili de o adaptare din mers la economia de piață, pierzându-și locurile de muncă și, în cazul profesorilor, capitalul simbolic. Politicile de austeritate implementate de guvernul Boc-Băsescu au amplificat frontiera simbolică dintre cei care au pierdut și cei care au câștigat în post-comunism, confirmând și reproducând, în percepția celor care lucrează în mediul privat și sunt pe deplin integrați în logica pieței libere, o ierarhizare bine cristalizată, în care poziția privilegiată este ocupată de către cei din urmă amintiți.
Deoarece emițătorii de opinii din România continuă să opereze cu firava opoziție stânga-dreapta, care nu își găsește corespondent în realitatea socială, PSD-ul este inclus, din oficiu, la stânga, concept care înglobează o serie întreagă de însușiri pe care tinerii educați le dezavuează necritic, atât din cauza lipsei unei alfabetizări politico-civice corectă, cât și din cauza expunerii pentru o vreme îndelungată la principalul discurs legitimator al dreptei românești: anti-comunismul. Aici intervine un proces pe care Pierre Bourdieu l-a numit méconnaissance, definind sistematica negare a faptului că diferitele tipuri de capital simbolic (cultural, lingvistic, erotic etc.) sunt, de fapt, forme transsubstanțiate ale capitalului economic. Rezultatul acestui proces este violența simbolică, care reflectă faptul că relațiile dintr-un anumit câmp și ierarhiile din cadrul acestuia nu sunt fundamentate pe principii intrinseci superioare și detașate de logica materialismului schimburilor economice, ci sunt arbitrare.
Deoarece opțiunile de vot ale multora dintre tinerii activi pe facebook nu sunt bazate pe rațiuni doctrinare, ci pe o opoziție arbitrară cu partidul de guvernământ, procesul de méconnaissance conduce la exercitarea unei violențe simbolice îndreptată nu atât de mult împotriva lui Victor Ponta și a anturajului său, cât a masei de votanți Partidului Social-Democrat, un construct eminamente imaginar, care înglobează un set de însușiri opuse propriului grup. Astfel, cei care își îndeamnă la vot prietenii motivând că în acest fel „săracii și analfabeții nu le vor mai decide soarta” (citatul îi aparține unei persoane de aceeași vârstă cu mine, adică 23 de ani, dar sunt sigur că a fost enunțat de mulți alții), preferă să nu sesizeze sursele inegalităților de capital simbolic din societatea noastră, concentrându-se doar asupra apărării propriilor privilegii, la rândul lor rezultatul unei méconnaissance. Nu ar fi în beneficiul lor să caute un răspuns la aceste probleme structurale, deoarece tot Pierre Bourdieu remarca faptul că legitimitatea unui sistem de dominație și subordonare socială constituit în cadrul și prin intermediul relațiilor sociale la nivel de societate sau câmp simbolic sunt bazate pe diverse interese.
Situația este oarecum hilară pentru un observator obiectiv al situației, pentru că, în cele mai dese cazuri, cei care comit aceste acte de violență simbolică sunt reprezentanții unei clase dominată și subordonată într-o măsură la fel de mare ca aceea pe care o denunță, ei alcătuind noul proletariat urban din România: persoane care își vând forța de muncă corporațiilor și marilor firme și sunt, poate, la fel de dispensabili precum cei cărora le neagă un drept democratic fundamental, dar, în baza procesului de méconnaissance pe care se bazează mediul corporate și însăși ideologia neoliberală, autoindentificarea pe care și-o efectuează aceștia este articulată în cu totul alți termeni: inteligență, muncă, capacitate de adaptare etc., forme de capital simbolic valorizate în acest câmp, pe care, în percepția acestora, marea masă nu le deține. Din această contradicție imaginară, se naște, în cele din urmă, violența simbolică observabilă, în aceste zile, pe rețelele de socializare, a tinerilor educați împotriva celor fără de cuvânt.