Emisiunea de luni 13 octombrie de la Realitatea TV în care Rareș Bogdan l-a avut invitat pe președintele Traian Băsescu va rămâne în istorie pentru faptul că acesta din urmă l-a deconspirat pe Victor Ponta drept agent acoperit SIE. Discuțiile interminabile de după acest anunț dovedesc acest fapt. Păcat. În emisiune Băsescu a spus lucruri mult mai interesante care cel mai probabil vor rămâne pe nedrept nediscutate .
De exemplu, în emisiune Băsescu a expus felul în care acesta înțelege capitalismul, dovedind o ruptură cu față de luările de poziție anterioare pe acest subiect și față de modul de înțelegere a capitalismului care a stat la baza măsurilor de austeritate din 2009 încoace. Băsescu a invocat “capitalismul popular de tip nordic” drept modelul ideal de capitalism și societate spre care ar trebui să aspire România. Termenul a fost destul de ermetic pentru a fi imediat inteligibil, dar președintele a dat ceva detalii: un capitalism în care oamenii câștigă mai mult, dar statul intervine totuși pentru a redistribui măcar parțial din acea bogăție. Această redistribuire vizează pe cei care au nevoie cu adevărat, nu cazurile frauduloase, a precizat Băsescu. În viziunea sa, acest tip de capitalism se opune capitalismului sălbatic pe care România l-ar fi avut până de curând, fiind posibil doar în măsura în care statul de drept este funcțional. Astfel, deducem, capitalismul popular de tip nordic presupune o intervenție apriori a statului în domeniul justiției pentru stârpirea corupției și a capitalismului bazat pe aceasta.
La întrebarea moderatorului dacă acest nou tip de capitalism presupune existența unui capitalism național puternic, Băsescu a replicat că nu neapărat. Capitaliștii locali sunt de dorit, dar nu în mod necesar. Băsescu a continuat spunând că România nu a avut de fapt capitaliști locali, ci oameni care au făcut averi furând statul, nefiind apoi capabili, sau interesați, să dezvolte aceste afaceri, după momentul inițial de furt.
În fine, tot în acea emisiune, Băsescu a mai făcut o precizare importantă: statul ar trebui să răscumpere întreprinderile privatizate atunci când se încalcă contractul de privatizare sau când întreprinderilor respective li se schimbă scopul sau sunt închise de noii proprietari. Am încercat să reproduc ideea în tocmai, deși nu e în totalitate clar ce a vrut să spună președintele, și nici moderatorul nu părea foarte interesat de aceste detalii. Ideea, de asemenea, nu e nouă: ea a apărut recent în contextul Lukoil, când președintele a sugerat că guvernul ar trebui să renaționalizeze compania în cazul în care aceasta nu va reporni lucrul.
Prin urmare, existau destul date în emisiunea respectivă pentru a ne face puțin atenți la noua turnură pe care viziunea economică a președintelui pare că a luat-o recent. Mai mult, lucrurile devin și mai interesante observând faptul că, așa cum spuneam, aceasta reprezintă o ruptură față de ceea președintele a susținut din 2009 încoace. De fapt, de-a lungul celor două mandate ale sale, viziunile prezidențiale despre capitalism s-au succedat la intervale regulate, astfel încât deja se poate schița o mini-istorie.
Despărțirea de social democrație
În 2005, imediat după începerea primului mandat, Băsescu a făcut următoarea declarație: „Dacă vrem să continue să ne susțină statul, nu știu dacă vom avea cele mai fericite soluții, chiar pentru evoluția noastră ca națiune. Eu sunt un adept al creării condițiilor pentru ca oamenii să trăiască bine, dar în niciun caz nu sunt un adept al soluțiilor de asumare a responsabilității statului pentru viața de zi cu zi a fiecăruia dintre noi. Statul trebuie să creeze condiții, trebuie să garanteze servicii publice, de gen sănătate, educație, mediu, sunt multe pe care statul trebuie să le garanteze. Dar, din punct de vedere al veniturilor, eu cred că este o zbatere a noastra, a fiecăruia. Suntem mulțumiți cu cât câștigăm dintr-un serviciu, foarte bine. Avem nevoi mai mari, ne mai luăm ceva de muncă, pentru că locuri de muncă sunt, slava domnului[1].” Observăm aici un Traian Băsescu extrem de apropiat de social democrația celei de a trei căi elaborată de Partidul Laburist sub conducerea lui Blair, foarte la modă în Europa și SUA la începutul anilor 2000: un capitalism cu față umană, în care elementele de bază ale neoliberalismului rămân intacte, însă sunt compensate de o intervenție foarte calculată și țintită a statului. Statul rămâne un actor important în educație și sănătate, dar în rest fiecare trebuie să se descurce. Deja observăm primele încercări de naturalizare a ideii de merit și de concurență ca valoare în sine. După acest moment incipient al mandatului său de președinte, ce încă mai păstra o amintire a vremurilor social democrate ale PD-ului, Traian Băsescu va păși treptat dar viguros pe drumul ce va duce în cele din urmă la un neoliberalism clar asumat și la poziții de dreapta clare.
Îmbrățișarea capitalului global
Drumul său în această direcție a fost accelerat de contextul politic și economic românesc în care principalii inamici politici și de clasă ai lui Traian Băsescu au fost capitaliștii locali și capitalismul sălbatic enunțat mai sus, din motive istorice. Ideea unui capitalism local cu trăsături proprii nu era deloc originală: de la Ion Iliescu, care a denunțat la rându-i “capitalismul de cumetrie”, la o sumedenie de studii academice care discutau despre capitalismul imperfect al tranziției post-comuniste, capitaliștii post-comuniști ai României erau considerați principalii vinovați pentru starea proastă a lucrurilor.
Împotriva acestora Traian Băsescu și-a organizat campaniile electorale în 2004 și în 2009. Angajarea în lupta anti-corupție și de reformare a statului era singura formă prin care Traian Băsescu putea contracara influența capitaliștilor locali și putea deconstrui relața simbiotică dintre capitalul local și stat, cheia influenței capitaliștilor locali atât în economie cât și în politică. Acest fapt l-a plasat inevitabil pe Băsescu de partea capitalului global, aliindu-se cu acesta, și mai ales, cu puterea politică din spatele său. Acesta a fost elementul definitoriu al mandatelor sale.
Cu toate acestea însă, trebuie observată o nuanță importantă. Deși convins de superioritatea intrinsecă a capitalului global, și de importanța strategică a alianței cu acesta, Băsescu a înțeles că îmbrățișarea capitalului global trebuie subordonată unui scop politic foarte clar. Să ne amintim că în campania din 2004 Băsescu l-a atacat pe premierul francez de atunci Jean-Pierre Raffarin pentru că a venit și și-a luat tainul: altfel spus, că a negociat facilități pentru companiile franceze în schimbul susținerii politice a României în drumul spre UE, și implicit a guvernului Năstase. Pentru Băsescu era astfel clar că intrarea capitalului global pe piața din România poate avea efecte corozive împotriva capitaliștilor locali doar dacă aceștia nu erau plasați în poziția privilegiată de a ceda ceva din privilegiile lor în vederea obținerii de beneficii politice (adică rețeta Năstaste dintre 2000-2004). De aceea, pe durata celor două mandate ale sale, Băsescu nu s-a sfiit să atace influența capitalului global în România atunci când funcționarea acestuia părea că aduce beneficii unor figuri sau interese locale (criticarea Petrom în 2005, a Lukoil acum, etc.).
Astfel, pentru Băsescu, capitalul global este bun doar dacă se pliază unor interese politice clare. Între 2004-2009, capitalul global era preferabil în măsura în care susținea efortul de contracarare politică și economică a capitaliștilor locali. În prezent, în ultimul an de mandat Băsescu și pe fundalul crizei din Ucraina, capitalul global este bun în măsura în care se pliază pe interesele de securitate ale României (așa cum sunt ele definite de logica prezidențială). De aceea s-a accelerat deschiderea către capitalul american, concomitent cu intensificarea propagandei privind nevoia de independență energetică față de Rusia. Exxon, Chevron și alte companii americane (în special cele din energie și industria apărării) sunt mai mereu pe buzele președintelui.
Pentru Băsescu totodată bunăstarea economică este inevitabil legată de siguranța statului. De aceea, în al doilea mandat al său anti-corupția (tema primului mandat) a devenit element de bază al siguranței naționale în al doilea mandat: lupta împotriva corupției și securitatea geopolitică au devenit îngemănate, fapt reiterat în mod clar în emisiunea menționată anterior prin exemplul Ucrainiei, o țară care, în viziunea lui Băsescu era și săracă, și a putut fi destabilizată politic tocmai datorită corupției oligarhilor locali. Bunăstarea și securitatea se pot obține doar la pachet, stârpind corupția de acasă dar, totodată, subordonând țara doar capitalismului global bun.
În acest context social și geopolitic, spre final de carieră ca președinte, Băsescu a putut introduce tema renaționalizărilor: statul poate interveni în acele momente în care capitalismul (fie local, fie global) se constituie ca o formă de amenințare la adresa securității statului, a intereselor sale (geo)politice și strategice. Astfel, economia trebuie subordonată suveranității naționale iar aceasta din urmă poate fi parțial cedată doar în măsura în care astfel se câștigă securitate – adică exact natura relației strategice actuale dintre România și SUA (sau mai simplu spus, “teoria marelui licurici” –una dintre principalele contribuții ale lui Traian Băsescu la teoria politică).
Se mai conturează astfel o opoziție: după cea dintre capitalismul sălbatic și cel vestic, autentic, observăm acum o contradicție între capitalismul global bun și cel rău. În ambele opoziții însă, paradoxal, rolul statului este extrem de important: în primul caz să lupte cu corupția și astfel să faciliteze calea capitalului vestic, autentic; în cel de al doilea caz, să țină la distanță (prin naționalizări sau intervenții directe) capitalul global rău, destabilizator pentru securitate. De aceea, se poate observa dubla măsură cu privire la rolul statului în gândirea Băsescu: destructurarea sa în zona socială, și consolidarea în zona apărării și a serviciilor de informații. Din acest punct de vedere, Băsescu nu a fost un președinte complet neoliberal: statul este chemat să joace un rol activ în raport cu capitalul atunci când interesele statului (nu doar ale capitalului) sunt în joc.
Criza
Acest fapt este cel mai clar vizibil în modul în care Băsescu a încercat să raționalizeze criza globală declanșată în 2009. La o privire atentă a modului în care Băsescu s-a raportat la acest moment, a felului în care a încercat să-i înțeleagă și să-i explice cauzele relevă faptul că acesta a fost cu adevărat un moment de încercare pentru felul în care Băsescu a regândit înțelegerea capitalismului. Conversația interioară începută atunci pare încă neîncheiată.
Până la criza din 2009, așa cum am văzut, Băsescu era ferm plasat pe o traiectorie ce avea să-l ducă de la social-democrație la neoliberalism. Îmbrățișarea taxei unice de 16% în campania din 2004 a fost o bornă importană în acest traseu. Prin aceasta, mai precis prin polarizarea socială pe care această taxă o presupune, Băsescu a încercat constituirea unei clase de mijloc locale destul de puternice ce urma să constituie baza socială a proiectului său politic împotriva capitaliștilor locali. Pe fundalul boomului economic speculativ de dinainte de criză (perioada 2004-2008) acest lucru a fost în mare parte reușit.
Declanșarea crizei a condus la catalizarea unei opțiuni neoliberale totale. Băsescu (împreună cu guvernul Boc) a folosit criza drept pretext pentru demantelarea brutală a statului, în special a zonei sale sociale (educație, sănătate, etc.). Atunci s-a acutizat războiul social împotriva săracilor, largi categori de populație fiind complet vulnerabilizate și chiar excluse de la statutul de cetățeni legitimi față de care statul are vreo obligație. Întreaga orientare a statului și a politicii a mers înspre nevoile și interesele clasei de mijloc (chiar dacă, și aceasta la rându-i a fost grav afectată de criză). În nenumărate rânduri Băsescu a prezentat această opțiune a măsurilor de austeritate (să nu uităm, mai dure chiar decât ce ceruse FMI-ul, precum Ceaușescu în anii 80) ca un sacrificiu colectiv necesar, dar și ca o politică rațională, ca un model de bună practică, anticipând astfel măsurile similare luate de țările europene vestice ulterior.
Pe de altă parte însă, lui Băsescu nu i-au scăpat cauzele globale ale crizei. Iată o declarație a sa din 2009: Eu cred că lumea va fi altfel după această criză şi nu va mai fi posibil să pleci cu o 1.000 de dolari de la New York până la Singapore şi în 30 de minute la Singapore în loc de 1.000 să fie 100.000 de dolari, să îi mai muţi după altă jumătate de oră la Hong Kong şi să fie 1 milion de dolari să îi aduci înapoi la New York după trei ore de plimbat prin calculatoare, să spui dintr-o mie am făcut 10 milioane de dolari în şase ore. Aşa ceva nu va mai funcţiona, iar activele toxice nu vor mai putea fi bază de creştere economică artificială. Deci cred că lumea se va schimba, şi viaţa economică şi abordarea noastră despre piaţă. Piaţa nu va mai putea să facă dintr-un creion care costă 1 leu, un creion care costă 10.000 lei doar pentru că aşa dictează economia de piaţă. Şi asta v-o spun pentru că ştiu, la nivelul şefilor de stat şi de guvern, deciziile luate de punere sub control, de reglementare a sistemului bancar, a sistemelor financiare. Astfel, putem înregistra o adevărată contradicție între teoria și practica Băsescu. La nivel teoretic, rațional, Băsescu pare că înțelesese cauzele structurale ale crizei capitaliste: speculațiile financiare ale capitalismului global scăpat de sub controlul statului. La nivel practic, al politicilor locale, această cunoaștere teoretică s-a pierdut, iar criza a fost pusă în contul statului risipitor. Rezolvarea crizei se reducea astfel la măsuri de tăiere și austeritate. Deci chiar dacă la nivel global piața este de vină (cum îi spune Băsescu, de unde se vede că nici președinții cu veleități economice nu sunt scutiți de confuzia dintre piață și capitalism), nota de plată trebuia suportată de către oameni individuali.
Totuși, în 2011 Băsescu a mai introdus o nuanță în această ecuație, dovadă că gândirea sa tot încercă raționalizarea acestei stări de fapt: acum, politicienii erau și ei de vină (mai mult chiar decât piața) deoarece aceștia au supraîndatorat statele pentru a putea purta politici populiste în folos propriu. Venise timpul pentru un nou pact între politicieni și piață, astfel încât piața să poată să continue să funcționeze, iar statele să nu mai sufere.
Băsescu oscilează astfel între trei explicații ale crizei, care par contradictorii: 1) piața/capitalismul este de vină pentru speculațiile pe care le-a creat, 2) politicienii sunt de vină, pentru că au supraîndatorat statele pentru a purta politici populiste, 3) oamenii sunt de vină pentru că nu muncesc destul și așteaptă totul de la stat. În practică însă, la nivelul de politici efective, Băsescu nu poate afecta decât nivelele 2) și 3): evacuarea politicii și transformarea sa în administrație eficientă (scopul clar al ambelor mandate Băsescu, vizibil prin planurile de reducere a numărului de parlamentari și a altora din aceeași gamă), și măsuri de privatizare a statului menite să decupleze oamenii de instituțiile acestuia. Practic, deși la nivel global piața era considerată responsabilă pentru declanșarea crizei, tot aceasta era chemată, la nivel local, să rezolve efectele sale. O contradicție totală din care Traian Băsescu nu a putut ieși, asta și pentru că, în ultimă instanță, statul era incapabil să acționeze în vreun fel la nivelul global unde se aflau cauzele adevărate ale crizei, identificate chiar de Băsescu. Astfel, în ciuda intențiilor lui Băsescu de a păstra un rol activ pentru stat în raport cu capitalul, criza din 2009 i-a dovedit că acest fapt este iluzoriu. Capitalismul va triumfa. Astfel încât, aliatul de bază al lui Băsescu (capitalul global) prin criza pe care a declanșat-o și a măsurilor de austeritate pe care le-a presupus (pentru a se putea realiza acel bail-out masiv al băncilor de către state) a fost și cel care i-a distrus cariera politică a lui Traian Băsescu acasă. Ar fi putut Traian Băsescu reacționa diferit la criză? Probabil că da, doar în sensul diminuării severității măsurilor de austeritate, care însă s-au pliat pe proiectele sale politice de demantelare a statului anterioare. Altfel, precum restul lumii, cel puțin în UE, România sub conducerea lui Băsescu nu a putut decât să urmeze forțele politice mai ample.
Epilog
La final de mandat, Băsescu pare a fi devenit adeptul intervenției semnificative a statului în economie pentru a proteja siguranța națională, pentru a redistribui măcar parțial din bunăstare, pentru a răscumpăra (renaționaliza) unități de producție strategice sau pentru a face investiții în infrastructură (de la buget sau prin atragerea fondurilor europe). Simplificând, la final de mandat Băsescu apare drept un keynesian. Sintetizând, în relația sa cu capitalismul, Băsescu a trecut prin mai multe etape în cele două mandate ale sale: social-democrație destul de vagă până în primii doi ani de mandat, un neoliberalism clar (cu ceva accente chiar libertariene prin 2012, când în timpul protestelor Băsescu considera că nu numai urgența, dar poate că și poliția ar trebui privatizate), dublat din 2009 de măsuri de austeritate punitive pentru populație, iar, spre final, o dată și cu venirea la putere a PSD-ului, descoperirea unui keynesianism soft și întârziat.
În final, o ultimă comparație. Această traiectorie a relației lui Băsescu cu capitalismul nu este nouă, sau măcar specifică acestuia. Ea mai are un precedent în istoria postbelică românească. Este vorba, desigur, de epoca Ceaușescu. Prima parte a regimului Ceaușescu a fost marcată de alianța cu capitalul vestic împotriva vechilor staliniști locali și a URSS pe plan extern. Totul a mers bine până la declanșarea crizei din 1979 ce a afectat grav și România. Soluția la intrarea în incapacitate de plată în 1982 a fost un program brutal de austeritate impus de Ceaușescu, menit a plăti datoriile acumulate față de creditorii vestici. Spre finalul anului 1989 când se contura plata ultimei tranșe a datoriei, dar nebănuind ce-l așteaptă personal, Ceaușescu, în discuțiile politice păstrate acum în arhive, avea în plan reluarea unor politici de investiții în infrastructură (grav afectată de aproape o decadă de subfinanțare) și începerea unui program de încurajare a consumului, după ani de austeritate. Desigur, comparația este imperfectă având în vedere contextele totuși diferite ale epocilor Ceaușescu și Băsescu dar nu putem să nu sesizăm ironia că 25 de ani și o criză financiară mai târziu ne aflăm astăzi cam în același punct ca în 1989. Mai mult, cum “capitalismul popular de tip nordic” propus recent de Băsescu ne amintește de fantasmele lui Ion Iliescu din anii 90 în legătură cu “modelul suedez” se pare că tranziția abia se află în fața noastră. Măcar de am avea o revoluție și în luna decembrie a acestui an.
[1] Citatele sunt de pe situl oficial al președenției. Îi mulțumesc lui Alex Cistelecan pentru munca depusă de a le extrage de acolo și, mai ales, pentru generozitatea sa de a le da mai departe.