Bătălii simbolice, bătălii reale
Unii spun că odată cu arestarea lui Voiculescu a avut loc, în sfîrşit, „căderea comunismului“. A cîta oară? Mai toţi comentatorii o prezintă ca pe o „mare victorie“. Da, nu putem spune că nu e important evenimentul, însă acest tip de bătălie simbolică ne îndepărtează de la esenţa problemei. Trebuie date uneori şi aceste bătălii, dar nu ar trebui să reducem totul la ele. Din păcate, prea mult ne concentrăm pe persoană şi mult prea puţin pe esenţa problemei. În „cazul Voiculescu“, mi se pare mai important faptul că are loc un soi de „naţionalizare“ a bunurilor, adică o executare extinsă a averii, în care cel inculpat nu doar face puşcărie, ci şi restituie Statului o parte din bunuri.
Însă marea problemă pe care ar trebui să o ridice „cazul Voculescu“ nu e atît bătălia şi victoria simbolică a justiţiei, a „statului de drept“, împotriva „mogulului rău”, a „securistului”, „comunistului” etc., ci însăşi problema privatizărilor. După ’90, cum ştie deja orice copil de clasa a III-a, ţara numită România a fost devalizată. Proprietatea Statului, adică a cetăţenilor, o proprietate imensă a trecut, pe parcursul unei perioade „de tranziţie”, în mîna unui număr limitat de oameni. Acest transfer de proprietate am numit-o „privatizare”. Putem să o numim şi „exproprierea” averii Statului de cître o mînă de indivizi. E exact opusul a cea ce au făcut comuniştii. Ei, la rândul lor, făcuseră naţionalizarea, transferul proprietăţii private în proprietatea statului. Bun. Asta ştim cu toţii.
Criticii duri ai comunismului au perfectă dreptate cînd spun că procesul de naţionalizare a fost ilegal, nu a avut nici o legitimitate, a fost abuziv şi violent. Da, aşa a fost. Însă mă minunează un lucru: că aceşti critici nu mai sînt de acord atunci cînd li se spune că şi procesul invers, cel de privatizare, a fost ilegitim (în baza cărei legitimităţi s-a făcut?), nedemocratic (nu ne-a întrebat nimeni) şi violent (milioane de oameni rămaşi fără loc de muncă şi minime resurse de existenţă în urma privatizărilor).
Avem astăzi curajul să discutăm aceste lucruri? Avem capacitatea să analizăm şi să luam nişte măsuri? Avem capacitatea politică, administrativă, juridică şi economică să trecem printr-un amplu proces juridic măcar o parte importantă a acestui imens proces numit „privatizare”? „Cazul Voiculescu” este un exemplu de cum s-au făcut sute de astfel de privatizări în România. Dar atenţie, acest amplu proces ne direcţionează nu doar spre „baronii locali”, „moguluii răi”, ci şi spre „gulerele albe” occidentale, spre marile corporaţii, spre „investitorii strategici”. Ba mai rău: un asfel de proces ne-ar pune direct în conflict cu instituţii internaţionale precum FMI, Banca Mondială etc. Ah, şi eram să uit: şi cu Ambasada SUA şi alte companii de lobby care au comandat afaceri la cheie şi chiar legi la pachet. Înţelegeţi unde duc toate astea? Din păcate, noi nu avem curajul nici măcar să ridicăm astfel de întrebări, darămite să punem în aplicaţie un astfel de proces, fie el şi la nivel minimal. Dar nici puşcării suficiente nu avem, aşa că o lăsăm baltă.
Răzbunare & conflict
Există diverse forme de conflict şi răzbunare între persoane. E uman, e chiar firesc. De aceea am construit anumite instituţii, pentru a preveni diverse forme de violenţă şi a regla relaţiile dintre cetăţeni. Problema mare, care deseori pune în pericol construcţia pe care o numim Stat, este cea legată nu de conflictul dintre oameni, ci de conflictul dintre instituţiile Statului. Cînd instituţii ale Statului intră în conflict una cu alta, atunci avem o mare problemă: în loc ca ele să se ocupe de protecţia şi servirea cetăţeanului, cetăţeanul devine carne de tun pentru această „stare de război instituţional”. Avem atîtea exemple clasice în care un astfel de război instituţional a dus nu doar la disfuncţionalitatea Statului, ci chiar la dispariţia lui.
Lupta anticorupţie şi război civil sau de ce fericirea de pe facebook e cealaltă faţă a bocetului de la Antena 3
Dacă urmărim atent şi detaşat mai ales bătălia media, observăm un lucru: împărţirea tot mai radicală a societăţii în două sau mai multe tabere. Pro- şi anti- , din ce în ce mai radical şi mai violent. Fericirea de pe facebook e cealaltă faţă a bocetului de la Antena 3. Cei care la noi se consideră mari apărători ai „statului de drept” , luptători „anticorupţie” şi „pro-occidentali” folosesc acelaşi tip de retorică şi argumente ca şi cei pe care-i condamnă. Seamănă izbitor de mult între ei. Sînt o faţă a aceleaşi monede. Însă pe lîngă acest „fason” stilistic şi de conţinut, mai şi urăsc cu pasiune „prostia needucată” care nu ştie cu „cine trebuie să voteze” şi la ce „televiziune să se uite”. Din punctul lor de vedere, ar trebui introdus votul cenzitar şi făcută puţină curăţenie în media. După grilele lor, fireşte. „Elitele” noastre de tot felul au o ură şi o violenţă îndreptată împotriva propriului popor, atitudine pe care ei o consideră, „civilizatorie”. E o tradiţie veche.
Acum, despe lupta anticorupţie. Am mai scris pe larg şi am încercat să explic de ce, la noi, ceea ce numim corupţie şi mită are altă funcţie decît cea din spaţiul occidental. Nu mai repet, mai ales că s-au scris atîtea cărţi bune şi deştepte pe tema asta. Există însă un mare pericol al acestei „lupte anticorupţie”, într-un stat precum România. Şi anume, atunci cînd ataci problema – nu de la cauze, ci de la efectele ei –, aşa cum se întîmplă mai tot timpul în România. Cînd ataci problema fragmentar şi nu sistemic, dinspre efecte şi nu dinspre cauze, nu faci decît să produci lupte dure între instituţii ale statului şi, mai ales, între grupuri şi diverse straturi sociale. Cu alte cuvinte, „lupta anticorupţie” prost instrumentată produce un soi de război civil instituţional, social şi economic. Adică cam ceea ce avem noi astăzi în România.
Şi în final vorba unei prietene: „Pe mine să mă anunțați cînd se judecă privatizarea strategică a Petrom și Enel și atunci vin și eu să mă prind în hora de școlari fericiți.”