Ceea ce îi unește pe partizanii și pe criticii ideii de a nu vota duminică la europarlamentare sunt o serie de dorințe comune: reforma clasei politice, democrație ca în vest, o mai bună reprezentare a cetățenilor, mai puțină corupție –toate lucrurile bune. Diferă doar calea prin care acestea pot fi obținute. Astfel, ambele tabere au în comun atașamentul total față de ideea de democrație, mai ales în forma sa parlamentară (vezi revendicările referitoare la numărul de semnături, prag electoral, etc).
Deși nu voi vota duminică și voi fi în stradă – și salut inițiativa Uniți Salvăm de a mobiliza oamenii în jurul non-votului – nu pot împărtăși acest fetișism al democrației. Acesta mi se pare complet nejustificat, cu atât mai mult cu cât eludează de fapt însăși structura fundamental nedemocratică a ceea ce numim democrație. Ceea ce este propriu democrației nu este nicidecum votul, deliberarea în cunoștință de cauză asupra unor domenii esențiale ale vieții așa cum frumos sună propaganda, ci tocmai scoaterea de sub controlul popular, al deliberării și al votului, a unor zone esențiale aspura cărora doar anumiți, foarte puțini, oameni au putere de decizie și control. Astfel, nu suntem chemați niciodată să votăm nici cum să se redistribuie profitul, nici cum să se împartă proprietatea, nici asupra faptului că unii trebuie să muncească pentru a supraviețui, iar alții nu.
Giorgio Agamben a observat că termenul de democrație are de fapt două înțelesuri: pe de o parte constituirea corpului politic, pe de alta o tehnică de guvernare; pe de o parte, sfera politico-juridică, pe de alta practica economic-administrativă. Astfel, democrația denotă atât forma prin care puterea este legitimată cât și modul în care aceasta este exercitată. Conceptul de democrație unește așadar legea și practica guvernării, însă în înțelesul burghez al termenului de democrație care s-a impus în ultimele două secole (și cu care operează, mai mult sau mai puțin în cunoștință de cauză, toți iubitorii de democrație), guvernarea este subordonată, ca ceva secundar, legii. Astfel, democrația este redusă doar la o serie de instituții și practici formale, precum separația puterilor, alegeri libere, libertatea de expresie, proprietatea privată diferită de cea publică, etc – întreaga listă atât de familiară societăților în tranziție în funcție de care le era măsurat gradul de democrației după 1989. Atunci când acestea lipsesc se consideră că avem de-a face cu un regim autoritar, nedemocratic.
Nivelul relațiilor economice, al organizării și al guvernării efective a relațiilor sociale este mai mereu ocultat. Acesta nu este niciodată analizat din perspectiva democrației ca atare pentru că se presupune că izvorăște automat (și aproape magic) din existența legii. Altfel spus, dacă legea prevede drepturi egale, atunci neapărat acestea se vor și regăsi în practică.
De fapt, lucrurile stau pe dos. Exact mecanismele efective de guvernare, administrare și control care caracterizeză la un moment dat o societate crează legea și instituțiile menite a le fundamenta și legitima funcționarea. Or această trecere de la guvernare, administrare și control la lege nu este supusă unui regim deliberativ sau consultativ ci este expresia unor relații de putere inegale. Astfel, democrația nu înseamnă de fapt decât raționalizarea impunerii unui aranjament structural și a unor relații ierahice asupra cărora nici nu se votează, nici nu se delibereză. Acestea sunt pur și simplu impuse prin violență, violență ce rămâne apoi mascată de legitimarea sa prin angrenajul instituțiilor democrației.
Miza boicotului votului, miza refuzului participării în alegeri mi se pare a fi tocmai aceea de a refuza această minciună a democrației: anume de a participa și întreține iluzia unei alegeri, a unei opțiuni și a unei puteri reale de decizie. Practic suntem chemați să ne exprimăm o opțiune fermă într-o zonă irelevantă. Simpla succesiune parlamentară a unor partide, reprezentative sau nu, nu modifică cu nimic datele esențiale ale modului de funcționare a societății care este unul esențial nedemocratic, violent și injust. Votăm în alegeri tocmai pentru că nu ne putem exprima în mod direct în zona care conteză: anume, a vieții economice, a relațiilor de producție, proprietate și profit. Acolo nu numai că nu ne cheamă nimeni la vot, dar însăși ideea de a trece această sferă sub control popular, democratic, este considerată un pericol extremist, comunist, un afront la adresa democrației (ceea ce în definitiv, cum spuneam, și este). Altfel spus, există democrație și vot tocmai pentru a masca autoritarismul pe care în mod necesar se bazează democrația.
Expresia cea mai clară a acestui fapt este, desigur, Uniunea Europeană. Acolo suntem chemați să votăm un Parlament (sau o Constituție) deși în mod evident administrarea propriu-zisă a Uniunii se face de organisme care nu sunt supuse votului: Comisia, Consiliul, Banca Centrală, și diferite alte comitete și comisii despre care doar birocrații trans-naționali ai UE au cu adevărat habar. Întreaga arhitectură politică, juridică și instituțională a UE nu este nicidecum rezultatul vreunei voințe populare sau al vreunui mandat oferit de cetățenii acesteia, ci rezultatul unor relații de putere inegale între state, și între regiuni (nord-sud, vest-est) consființite prin Tratatele de constituire. Abia la nivelul UE devine clar cât de absurd este votul, în condițiile în care nu doar cetățenii, dar state întregi nu prea au mare lucru de spus în funcționarea efectivă și în administrarea de facto a Uniunii. A nu vota în aceste condiții înseamnă acceptarea unei evidențe, nici măcar un mare gest politic. Nu e de mirare nici că extrema dreaptă are de câștigat din aceste alegeri: e un vot direct împotriva Uniunii ca atare, negarea sa prin mecanismele sale.
De aceea sunt de acord cu Costi Rogozanu că aceste alegeri ar fi trebuit să fie prilejul unui discuții mai ample despre Europa ca atare, mai ales în Est, unde subordonarea necondiționată față de UE ține locul de proiect politic pentru întreaga clasă politică. Astfel, dacă miza neparticipării la vot propusă de mișcarea Uniți Salvăm este doar aceea de a reforma clasa politică și de a întări democrația locală, atunci aceasta mi se pare una prea mică. Pentru a-l invoca pe unul dintre cei mai reacționari comentatori actuali, Sorin Ioniță, acest lucru ar fi totodată un non-sens: reforma clasei politice se face devenind o forță politică organizată, care candidează în alegeri în vederea preluării puterii. Altfel, deja peste 60% dintre cetățenii români nu votează în mod sistematic de câteva cicluri electorale, or asta nu a schimbat cu nimic clasa politică, ba din contră. Ideea că politica este o chestiune mizeră, de care e bine să te ții cât mai departe cu dispreț, face ea însăși parte din arsenalul de demobilizare folosit de partidele politice care au interesul ca la alegeri să se prezinte doar electoratul cert. Scârba de politică este ea însăși un efect al practicii politice, nicidecum vreo atitudine etică de care să fim mândri.
Efervescența creată în jurul acestui subiect este de bun augur, în prelungirea entuziasmului din toamna lui 2013. Însă în loc să ne întrebăm cum putem reforma aceasta clasă politică cred că miza ar fi mai degrabă cum am putea inventa un alt tip de politică care să dea seama de caracterul nedemocratic al democrației și al modului injust în care în mod structural este organizată societatea, atât cea românească cât și cea europeană din care suntem parte. Pentru asta cred că ne trebuie ceva mai mult curaj, mai ales teoretic prin incorporarea unor propuneri mai radicale dar nu mai puțin concrete, în locul unor simple programe de reformă care, culmea paradoxului, sunt adresate tot celor care constituie acum puterea politică în general. În lipsa acestui curaj, riscăm ca toate aceste mișcări recente să nu fie nimic altceva decât varianta 2.0 a societății civile post-comuniste.