După Sun Tzu, o armată e victorioasă încă dinaintea bătăliei, în timp ce o armată înfrântă e cea care se aruncă în vâltoarea luptei căutând acolo victoria. Așadar, a pierdut sau este Rusia pe cale să piardă războiul mediatic, așa cum spunea un excelent articol publicat pe această platformă?
Da! Însă numai acolo unde bătălia era pierdută înainte de a fi dată. Dacă răsfoim presa din țările numite odinioară non-aliniate, tonul e mai degrabă neutru în America de Sud și acuzator la adresa Occidentului în Africa. Argentinianul Clarín – din trustul cu același nume, aflat într-o poziție de cvasimonopol în patria tangoului – insistă asupra pericolelor naționalismului ucrainian. O scurtă analiză din suplimentul său cultural, Revista Ñ, (La encrucijada de Ucraina, 12.03.14) despică în patru firul importanței geopolitice și economice a Ucrainei pentru Rusia: piață de desfacere, traseu al gazelor spre Europa apuseană, control asupra viitoarei conducte South Stream, asigurat prin platforma maritimă a Crimeii. Articolul nu uită să detalieze situația catastrofală a finanțelor publice ucrainiene. În Folha de São Paolo (14.03.14), economistul Marcos Troyjo face o paralelă între actuala confruntare ruso-americană și Războiul Rece pentru a arăta că nu mai există azi un șoc ideologic, nici viziuni deosebite asupra destinului lumii, ci doar „felurite interese naționale definite în termeni
de putere”. Pentru el, Moscova, fără un proiect global, o economie dinamică și un discurs ideologic, nu mai poate fi o superputere. Dacă trecem în Africa, amintirea luptelor coloniale e încă vie și de aici suspiciunea mereu trează față de acțiunile politice ale Apusului. Jurnalistul algerian Karim Mohsen avertizează încă din titlul editorialului său din cotidianul L’Expression (13.03.14) că: „Occidentul își scoate ghioaga”. Mohsen nu are îndoieli că ideile diplomatice occidentale se bazează pe „raporturi de forță” ce continuă logica „blocurilor ideologice” atât de dăunătoare păcii de-a lungul veacului al XX-lea. Trecerea în revistă a istoriei ucrainiene postsovietice îi arată orbirea voită a presei și negociatorilor americani și europeni care reduc prezentul conflict la simpla opoziție dintre ucrainieni și ruși,
uitând de eșecul „revoluției portocalii” și de implicarea CIA în treburile kievene. Aceeași pană acidă scria mai devreme, pe 6 martie, că „Occidentul a reușit în Ucraina, ceea ce nu i-a ieșit în Siria, în vreme ce Libia a fost lăsată pradă tuturor extremismelor”, concluzionând că noua direcție politică a secolului XXI este „de a lăsa barbarii să se ucidă între ei, furnizându-le arme după pofta inimilor celor mai sângeroase”. Coborând spre centrul continentului, situl electronic al postului de radio Cameroon Voice denunță campania „sinistră” a mediilor americane și europene de a ascunde „pericolul fascist din Ucraina”, fie negând implicarea extremei drepte în mișcările de la Kiev, fie prezentând-o ca marginală și fără importanță (pe 10.03, sub semnătura lui Julie Hyland). Tot săptămâna trecută, Cameroon Voice amintea de rezoluția Parlamentului European din 13 decembrie 2012, care condamna opiniile „rasiste, antisemite, xenofobe și contrare principiilor fundamentale ale Uniunii Europene” ale partidului Svoboda, azi în guvernul de la Kiev, cu binecuvântarea Bruxelles-ului. Soarele Africii ajută la păstrarea memoriei! Și atunci – fără să ne mai oprim asupra nuanțatelor editoriale din The Hindu sau la serioasa analiza a consecințelor economice ale crizei ucrainiene în China, publicată vinerea trecută în ediția engleză a Cotidianul Poporului, organul Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez și unul dintre cele mai influente ziare din lume – putem spune într-adevăr că Rusia a pierdut războiul mediatic? L-a pierdut în Apus, dar n-a fost nicio bătălie. Știm
că în situație de criză, redacțiile conlucrează strâns cu puterea politică. În perioada scandalului WikiLeaks, New York Times își făcea din asta un titlu de glorie. Apoi, în ultimele decenii, casta jurnaliștilor de prim rang și cea a politicienilor s-au amestecat atât de tare, încât acțiunile lor urmăresc aceleași scopuri fără să mai fie nevoie de o prealabilă înțelegere. O cină cu „Dave” Cameron, o informație off the record scăpată amical de „Dick” Cheney și câinele de pază al democrației, recunoscător, devine trâmbițașul succeselor mai mult sau mai puțin reale ale puterii în exercițiu. Un caz aparte îl constituie presa din dominioanele îndepărtate, România, de pildă, unde se dă un adevărat concurs de slugărnicie voluntară. Spiritul critic e exacerbat în cazul dușmanului puterii suverane, rus, de data asta, dar poate fi sirian, iranian, venezuelian, etc. Azi, vine în ajutor și rusofobia românească, bine grădinărită în anii 70-80 ai ceaușismului. Virulența acestei poziții ascunde faptul că unul din izvoarele intelectuale antirusești e semi-independența din ultimele două decenii ale regimului autoritar de la București. În schimb, nu există nicio chestionare serioasă a atitudinii metropolei. La începutul revoltelor de stradă de la Kiev, politologii noștri vegheau ca nu cumva Moscova să interfereze în treburile ucrainiene, în vreme ce rebeliunea era susținută financiar de Statele Unite și încurajată de emisarii Washington-ului. Susținerea lor a adus la guvernare o periculoasă alianță între neoliberali și extrema dreaptă: austeritate pentru autohtoni și ură față de vecini, o fericire! Imperativul pentru firava presă independentă de limba română trebuie să fie deprovincializarea. În newspeak-ul zilelor noastre ar trebui să spunem „renunțarea la perspectiva eurocentrică”, dar Europa nu mai e azi decât un furnizor de supletive militare pentru intervenționismul american și o casă de avocatură subordonată centrului imperial, în care pot străluci, după dispariția lui Tony Blair, președinții francezi de „dreapta” sau de „stânga”. Pentru a găsi în Europa spiritul critic din presa magrebină sau cameruneză, spiritul istoric și analitic al editorialelor presei latino, trebuie răsfoite cu răbdare cotidienele în așteptarea unei „opinii” marginale a vreunui scriitor, trebuie căutate „sursele de nișă” sau blogurile de informare ale stângii radicale (atât cât a mai rămas din ea) ori a conservatorismului tradiționalist. Însă slăbiciunea și izolarea acestor voci le împinge spre sectarism, a cărui logică e continua repliere în sine și osificarea neputincioasă în fața provocărilor noi. Calea spre universalitate nu e întoarcerea la textele iluminismului sau ale liberalismului clasic. Poți să fi specialist în Diderot și cititor al lui Locke păstrând cea mai perfectă obtuzitate media-programată asupra prezentului. Universalismul înseamnă acum: ascultarea celorlalte voci contemporane; ochiul deschis asupra scrierilor Emisferei sudice; refuzul de a accepta sărăcirea lumii reduse la o duzină de surse anglo-saxone, caricaturizate în marginile lumii „civilizate”.