Iulia Timoşenko a fost eliberată printr-o decizie a parlamentului, şi tot printr-o decizie a parlamentului a fost suspendat Ianukovici. Întrebare: se prevede în Constituţia Ucrainei posibilitatea ca o majoritate parlamentară să voteze eliberarea unei persoane încarcerate în urma unei hotărâri judecătoreşti? Dacă da, înseamnă că nu se prevede separaţia puterilor în stat în Constituţia Ucraineană, sau, altfel spus, înseamnă că în Ucraina nu există stat de drept, că majoritatea parlamentară este deasupra legii şi poate orice. Dacă nu (cum cred că este cazul), înseamnă că ordinea de drept tocmai a fost abolită printr-un act revoluţionar (aşa cum cel mai probabil stau lucrurile şi cu suspendarea lui Ianukovici). Din câte se pare, în momentul de faţă Constituţia a picat, fără să fie supusă voinţei populare exprimate prin referendum o nouă Constituţie, deoarece opoziţia s-a grăbit, încălcând astfel acordul semnat aseară. Prin aceasta, răul de care mă temeam de la bun început s-a produs: s-a ieşit din cadrul instituţional şi s-a plonjat în vidul revoluţionar. Ca atare, din momentul acesta ne putem aştepta la orice.
Să remarcăm şi reacţia halucinantă a lui Barroso: „Salut eliberarea Iuliei Timosenko. O justiţie independentă este esenţială pentru o Ucraină democratică”. La noi, referendumul recunoscut ca valid de către Curtea Constituţională a fost etichetat de către înalţii oficiali ai UE drept lovitură de stat parlamentară. Acum, suspendarea statului de drept trece drept justiţie independentă. Aşa că trebuie de fapt să ne punem următoarea întrebare: justiţie independentă în raport cu cine? Şi, pe cale de consecinţă, dependentă de cine? Pentru că, aşa cum subliniază Carl Schmitt, domnia legii reprezintă iluzia în spatele căreia se ascunde realitatea suveranului care decide asupra stării de excepţie. În momentul de faţă, majoritatea parlamentară a aruncat mănuşa revendicându-şi cu de la sine putere acest statut. În realitate însă, decizia acestei majorităţi doar a dizolvat corpul politic, generând astfel starea de excepţie, ce se manifestă prin năvala la bancomate, prăbuşirea ordinii publice şi izbucnirea războiului dintre facţiunile rivale, şi din care se iese doar prin violenţa suverană care transformă anarhia într-o nouă normativitate.
În momentul de faţă, dacă e să ţinem cont şi de declaraţiile şefului armatei, aceasta din urmă, spre deosebire de criza egipteană, nu pare să reprezinte deloc terţa forţă capabilă să pacifice ţara, menţinându-i astfel unitatea. S-ar părea mai degrabă că aceasta riscă la rândul ei să se divizeze odată cu corpul politic, ceea ce, evident, este extrem de grav. Ca atare, singura alternativă la un război civil cu consecinţe catastrofale pentru întreaga regiune pare să fie pacificarea externă. Însă Ucraina, după cum bine ştim, este terenul geopolitic al luptei dintre două mari puteri, iar una dintre ele tocmai i-a dat binecuvântare facţiunii pe care o susţine să dinamiteze cadrul instituţional al ţării şi să şi-o revendice, pentru sine, printr-un act de forţă brută, tradus în limbaj eurocrat ca „justiţie independentă … pentru o Ucraină democratică”.
În esenţă, nici la noi nu s-a întâmplat altceva, în vara lui 2012, doar că, dat fiind statutul nostru geopolitc radical diferit (ne aflăm pe deplin în ograda euroatlantică), aparenţele au fost salvate şi, slavă Domnului, nu a curs sânge. În Ucraina a curs sânge iar acum, după fuga lui Ianukovici, Kievul trăieşte febra electrizantă a revoluţiei, acel sentiment sublim al democraţiei directe, al puterii restituite poporului. Experienţa istorică ne învaţă însă că acest sentiment este, la fel ca şi sentimentul sublim de dinaintea unei crize de epilepsie, pe cât de intens, pe atât de scurt şi de rău prevestitor. Pe acest fond, nu poate decât să-ţi dea fiori absenţa cvasicompletă a vocilor din mainstream care să facă apel, în aceste momente, la raţiune şi, vorba unor textieri de pe contributors, la „moderaţie”. Aparent, Occidentul a jucat cartea diplomatică brutal, punându-l pe Putin în situaţia de alege între o replică şi mai brutală (care ar ieşi probabil din sfera diplomatică, intrând, într-o formă sau alta, în cea militară) sau retragerea cu coada între picioare, fapt care nu doar că ar dăuna reputaţiei sale de mascul politic feroce, dar ar da clar de înţeles că cruciada democratică globală poate de acum să avanseze, cu aceleaşi mijloace, până la cucerirea Moscovei. Cum este prea puţin plauzibil ca Moscova să se dea bătută atât de uşor, am putea să sperăm mai degrabă că Rusia şi UE au ajuns de fapt, în prealabil, la o înţelegere politică în privinţa Ucrainei. Dar, presupunând că aşa stau lucrurile, atunci de ce au mai trebuit să se întâmple toate grozăviile care s-au întâmplat până acum? Iar dacă nu s-a ajuns în prealabil la o înţelegere, cum am mai putea spera că se va ajunge la una de acum înainte, văzând că până acum negocierile au fost într-atât de constructive încât s-a ajuns pe buza prăpastiei? Când şi cum se va termina toată această nebunie?
PS: Ideea e că, în condiţiile ascuţirii luptei geopolitice dintre două blocuri care par tot mai mult să fi revenit la logica războiului rece, un stat precum Ucraina nu poate fi viabil decât dacă există un consens naţional cu privire la procedurile prin care se iau deciziile politice (astfel încât ele să fie acceptate de fiecare parte, chiar dacă nu sunt agreate decât de una), mai puternic decât diviziunile alimentate cinic şi, aparent iresponsabil, de către cele două blocuri geopolitice rivale. Nimic din ce s-a întâmplat până acum nu ne dă motive să credem că aşa stau lucrurile de fapt. Dimpotrivă, ultimele acţiuni ale opoziţiei, binecuvântate fără rezerve de înalţi oficiali europeni, parcă par concepute special pentru a dizolva tot ceea ce rămăsese din acest consens naţional care face viabile statele. În aceste condiţii, pacea la graniţa de nord a României nu poate fi menţinută decât în trei moduri posibile: Rusia (şi nu doar ea, ci şi ucrainenii din est) se dă bătută, se cade de acord asupra unei împărţiri paşnice a ţării după model cehoslovac sau, dincolo de retorica belicoasă a zilelor acestea şi chiar de o eventuală împărţire paşnică, se constituie un bloc continental ruso-franco-german, în mijlocul căruia ar continua să existe un spaţiu ucrainean pacificat. Fapt care, aşa cum remarca într-un articol recent şi Immanuel Wallerstein, ar putea să explice acel „fuck the EU” al Victoriei Nuland.