Commentariul Nr. 371, 15 Februarie, 2014
Ucraina a suferit de ceva vreme din cauza unei schisme interne care ameninţă să devină unul din acele războaie civile urîte care apar în tot mai multe ţări. Graniţele actuale ale Ucrainei acoperă o ruptură est-vest cu dimensiuni lingvistice, religioase, economice şi culturale, fiecare parte deţinînd aproape 50%. Guvernul actual (despre care se spune că e dominat de jumătatea estică) e acuzat în demonstraţiile publice, de cealaltă parte, de corupţie şi conducere autoritară. Fără îndoială, acuzaţiile sînt îndrituite, cel puţin parţial. Din aceasta nu rezultă însă că un guvern dominat de partea vestică ar fi mai puţin corupt şi autoritar. În orice caz, problema e formulată intern în termeni geopolitici: ar trebui să fie Ucraina parte a Uniunii Europene, sau ar fi mai bine să strîngă relaţiile cu Rusia?
În mod oarecum surprinzător, pe YouTube a apărut o înregistrare care o arată pe Victoria Nuland, Secretarul Statelor Unite pentru Afaceri Europene şi Euroasiatice, discutînd cu ambasadorul SUA strategia politică faţă la Ucraina. În înregistrare, d-na Nuland prezintă problema ca luptă geopolitică între Statele Unite şi Europa (mai precis Germania). E surprinsă într-o diatribă în care spune “Fuck the EU ” – Uniunea Europeană, nu ruşii.
Înainte să purcedem cu analiza, să ne rezervăm un moment pentru a oferi sentimentele noastre de simpatie generală tuturor oamenilor importanţi din ziua de azi. În ultimii ani s-a discutat mult despre pierderea intimităţii comunicaţiilor, însă mereu era vorba de oamenii de jos care sînt spionaţi de guverne, în special de Agenţia Naţională de Securitate (NSA) a Statelor Unite. Iată că pierderea intimităţii se extinde şi asupra unor persoane ca d-na Nuland. Se speculează intens referitor la sursa care a înregistrat conversaţia şi a transformat-o într-un material viral pe YouTube. Ceea ce contează e că biata d-na Nuland nu mai poate spune nimic în siguranţă – sau cel puţin nimic din cele ce nu ar trebui ştiute de întreaga lume. Dar să vedem cine e d-na Nuland: o supravieţuitoare a clicii neoconservatoare dimprejurul lui George W. Bush, în al cărui guvern a lucrat. Soţul său, Robert Kagan, e unul din cei mai binecunoscuţi ideologi ai grupului neoconservator. Nu e deloc clar ce caută ea într-o poziţie cheie a Departamentului de Stat al Preşedinţiei Obama. Se presupunea că Obama şi Secretarul de Stat John Kerry ar fi trebuit măcar să elimine neoconservatorii din asemenea roluri.
Să ne amintim acum linia neoconservatoare, din timpul lui Bush, referitoare la Europa. Pe atunci, Secretarul Apărării Donald Rumsfeld numise Franţa şi Germania “Europa veche”, opunînd-o “Europei noi”, în percepţia sa, adică ţările care erau de acord cu invazia iminentă în Irak. Noua Europă însemna pentru Rumsfeld Marea Britanie şi, în special, Europa Centrală şi de Est, adică ţările din fostul bloc socialist. D-na Nuland pare a împărtăşi aceeaşi percepţie.
Ca urmare, aş vrea să propun următoarea teză: Ucraina e doar scuza convenabilă pentru o diviziune geopolitică ce nu are a face absolut nimic cu propria sa schismă internă. Ceea ce îi preocupă pe toţi cei de teapa lui Nuland nu e o potenţială “absorbţie” a Ucrainei de către Rusia – cu asta se poate lucra. Ceea ce o îngrijorează pe Nuland şi pe cei cu convingeri similare e o alianţă geopolitică între Germania/Franţa şi Rusia. Coşmarul unei axe Paris-Berlin-Moscova s-a atenuat puţin de la culmea sa din 2003, atunci cînd încercarea Statelor Unite de a face Consiliul de Securitare al Naţiunilor Unite să susţină invazia Irakului de către SUA în 2003 a fost oprită de Franţa şi Germania.
Coşmarul s-a atenuat puţin, însă bîntuie dedesubtul aparenţelor, şi pe bună dreptate. O asemenea alianţă are sens geopolitic pentru Germania/Franţa şi Rusia, iar, pe lîngă sensul geopolitic, diferenţele ideologice contează foarte puţin. Alegerile geopolitice pot fi influenţate de indivizii aflaţi la putere, însă presiunea intereselor naţionale pe termen lung rămîne puternică.
De ce are sens o axă Paris-Berlin-Moscova? Există motive serioase. Unul e turnura Statelor Unite către Pacific, care înlocuieşte lunga sa istorie centrată pe Atlantic. Coşmarul Rusiei (şi al Germaniei) nu e un război SUA-China, ci o alianţă SUA-China (care le-ar include pe Japonia şi Korea). Unica soluţie a Germaniei e o alianţă cu Rusia, pentru a micşora această ameninţare la adresa prosperităţii şi puterii sale. Politica Germaniei faţă de Ucraina demonstrează tocmai prioritatea acordată rezolvării problemelor europene prin includerea, mai degrabă decît excluderea Rusiei.
Cît despre Franţa, Hollande a încercat să farmece Statele Unite comportîndu-se ca şi cum Franţa ar fi o parte a “Noii Europe”. Cu toate acestea, poziţia geopolitică de bază a Franţei a rămas încă din 1945 gaullismul. Chiar şi preşedinţii non-gaullişti ca Mitterand şi Sarkozy au pus de fapt în practică politici gaulliste. La rîndul său, Hollande va afla curînd că unica sa alegere e tot gaullismul. Gaullismul nu reprezintă vreun “stîngism”, ci percepţia faptului că Statele Unite constituie principala ameninţare la adresa rolului geopolitic al Franţei. Franţa îşi va apăra interesele deschizîndu-se către Rusia, pentru a contrabalansa puterea Statelor Unite.
Cine va cîştiga acest joc? Rămîne de văzut. Dar Victoria Nuland seamănă cu regele Cnut cel Mare, cel care credea că deţine putere şi asupra valurilor. Şi s-ar putea ca bieţii ucrainieni să fie nevoiţi să îşi încleie rănile interne indiferent dacă vor asta sau nu.
Traducere de Ovidiu Ţichindeleanu