Când crezi că nimic nu te mai poate surprinde în legătură cu spațiul românesc, totuși se întâmplă. Așa este și cazul cu reacția publică la anunțul guvernului că va introduce o măsură fiscală ce presupune înjumătățirea ratelor pentru cei cu venituri medii mai mici de 1610 lei pe o perioadă de doi ani. Citești propunerea, te uiți la comentarii și la reacții și ceva e complet în neregulă. Până să ai timp să înțelegi exact despre ce este vorba în propunere, totul este deja acoperit de un torent de opinii și comentarii ce par mai degrabă rezultatul unui reflex decât al unei reflecții.
Instantaneu, prima reacție a fost aceea că guvernul ar încerca să ofere facilități “sărăcanilor” în plin an electoral, ceea ce a dus iar la o revărsare de rasism social în spațiul public, pentru că nu-i așa, săracii nu sunt doar săraci, ci și leneși și proști pentru că nu sunt bogați. S-a pus iar placa veche cu oamenii clasei de mijloc curați și frumoși care muncesc, plătesc taxe și rate și susțin totul pe lumea asta, numai pentru ca la final, guvernul, statul de fapt, să ofere pomeni de care ei nu beneficiază. Și de aici dă-i și luptă de sus în jos nu împotriva sărăciei ci a săracilor. Costi Rogozanu a demontat foarte bine aceste argumente, n-are rost să mai insist.
Dacă ar fi fost doar această reacție, n-ar fi fost nimic de mirare. Anunțul guvernului nu ar fi fost atunci decât un nou prilej, un pretext oarecare, pentru exprimarea unei poziții definitorii pentru societatea românească din ultimii 25 de ani -inegalitățile sunt bune, iar săracii sunt săraci pentru că nu vor să muncească – adică a unei poziții radical de dreapta și conservatoare. Ok, la asta nu prea ai ce să răspunzi.
Dar au mai fost două tipuri de reacții, care par a deveni încetățenite, ce merită totuși atenție: 1) această măsură reprezintă un bail-out pentru bănci, 2) această măsură este neoliberală, deși pare că-i ajută pe săraci. Ambele sunt eronate.
1. Ce trebuie specificat imediat este că în baza acestui program nici un leu nu se duce de la stat la bănci. Rolul măsurii este exact invers: jumătate din banii care s-ar fi dus către bancă prin plata ratei nu se mai duc acolo, ci rămân la debitor care, cel mai probabil, vor fi folosiți pentru consum, punându-i astfel în circuitul economic de unde, o parte, se vor duce la stat sub formă de TVA și alte taxe. Astfel, măsura este menită exact de a atrage bani de la bănci, care momentan au surplus de lichidități, către economie. Astfel, observând că există un surplus de lichidități la bănci, ideea că acestea ar necesita un bail-out este un nonsens. În principiu, bailout-ul este necesar când o bancă rămâne fără lichidități.
Sunt de acord cu observația lui Costi Rogozanu că măsura ajută totuși băncile prin faptul că, teoretic, va face mai ușoară plata ratei –cel puțin în primii doi ani ai proiectului – asigurând astfel plata creditului și mărind numărul de credite performante din portofoliul băncilor. De asemenea, este la fel de adevărat –deși normele metodologice nu au fost încă publicate – că acest proiect pune din nou debitorul și banca față în față pentru negocieri (programul fiind opțional), dar cu o poziție foarte precară a debitorului. În mod istoric, acesta a primit foarte puțină protecție din partea statului în fața băncii, deci e loc de abuzuri. De acord cu toate acestea. Numai că și în condițiile actuale, debitorii sunt vulnerabili și la cheremul băncilor. Deci, cu sau fără acest proiect, lupta în zona asta trebuie oricum purtată.
Acest proiect nu încearcă însă restructurarea relației debitorilor cu banca – și fără el oamenii ar trebui să își plătească ratele oricum – ci are cu totul și cu totul alt scop. Aici apare a doua neînțelegere.
2. Rolul proiectului este de a găsi o formulă pentru încurajarea consumului prin mărirea venitului disponibil. Altfel spus, este o măsură ce vizează stimularea cererii. Din acest punct de vedere NU este, și nici nu are cum să fie, o măsură neoliberală, ci una în mod clar keynesiană. Aici e o confuzie colosală și pare că singurii care au înțeles sunt liberalii, care sunt gata să arunce în aer USL din această cauză. Această reacție arată totodată că aceștia sunt o frână în plus în actuala guvernare pentru măsuri minimal mai progresiste.
Fără a intra prea mult în detalii, “demand-side economics” apare atunci când piața eșuează în a mai produce creștere economică și economia stagnează sau scade. Ea presupune intervenția statului pentru creșterea consumului, ce produce în principal o circulație a banilor în economie și o creștere a încasărilor la buget din TVA și alte taxe. Prin urmare, logica din spatele proiectului identifică corect, pentru prima dată de la declanșarea crizei economice, că problema principală este aceea a scăderii dramatice a cererii, mai ales ca urmare a politicilor de austeritate. Practic, o mare parte din populație are salarii mici, iar din aceste salarii, o mare parte se duce la plata creditului. Ce rămâne pentru consum e infim. Cum am spus, băncile acumulează lichidăți cu care nu au ce face pentru că nimeni nu mai poate lua credit, în timp ce producătorii vând în principal în export, sau sunt nevoiți să micșoreze producția cu totul pentru că nu sunt bani sufiecienți cu care să le fie cumpărate produsele.
De aceea, sugestiile cum că poate guvernul ar trebui mai bine să-i taxeze pe cei mai bogați sau să ofere alte facilități sunt bune, dar nu în condițiile de acum pentru că astfel de măsuri nu ar rezolva principala problemă: anume, lipsa cererii. În plus, o creștere a taxelor ar fi potrivită doar în condițiile în care statul s-ar angaja la un program de cheltuieli masive, ceea ce în condițiile de acum e absolut utopic, când toată lumea, în schema neoliberal austeră, vrea ca statul să nu cheltuie deloc. Mai mult, în tipul de situație în care ne aflăm acum, nu neapărat suprataxarea bogaților e importantă –altfel o măsură fiind oricând dezirabilă – ci reducerea taxelor
pentru cei cu venituri medii și mici, care constituie marea parte a societății. Faptul că un miliardar își va lua cu un yaht mai puțin nu înseamnă că proletarii la ieșirea de la muncă își vor lua o bere în plus.[1]
Așadar, nu poți să nu te miri când un proiect guvernamental ce recunoaște în sfârșit problema centrală este respins înainte să fie clar despre ce este vorba și, mai mult, cu argumente care au la bază o profundă neînțelegere a situației și/sau a conceptelor folosite. Ce e și mai grav, e că în toată isteria creată nu s-a mai criticat nici proiectul, nici guvernul, cu argumentele care contează.
În primul rând ar fi trebuit observat că avem de-a face cu un fel de keynesianism low-cost. Statul nici măcar nu cheltuie vreun ban, pur și simplu nu mai încasează acel procent din impozitul pe venit care devine creditul fiscal. Aici întradevăr trebuie recunoscut, cu ironia de rigoare, că măsura este una creativă. Statul încurajează consumul fără să cheltuiască nimic, adică e un fel de keynesianism grefat pe politică de austeritate, ceea ce definște perfect struțo-cămila de coaliție care se află acum la guvernare. Apoi, ar trebui spus că proiectul, dacă va fi aplicat, va duce la o creștere a venitului disponibil foarte mică. Impactul deci va fi unul limitat și de scurtă durată. Aici ar trebui de fapt criticat guvernul, că nu face mai mult și mai de impact, nu pentru că încearcă o măsură cât de cât logică. În fine, deși lista ar fi mai lungă, tipul acesta de măsuri vizând creșterea cererii vor fi inutile dacă nu se regândește schema taxării. Taxa unică trebuie clar să dispară cât mai rapid, iar introducerea unei taxe progresive trebuie să aibă ca efect scăderea taxelor pentru cei cu venituri foarte mici. Fără acest fapt, economia nu-și va reveni. Însă, cel mai probabil, nu se va întâmpla datorită naturii coaliției de guvernământ și a faptului că premierul Victor Ponta este complet depășit de înțelegerea situației. Nu are nici viziune, nici forță politică pentru a opera modificări semnificative, singura sa preocupare fiind aceea de a se reproduce politic. De aceea discuția despre natura de stânga sau de dreapta a proiectului are rost doar în acest orizont. Ponta a reușit iar performanța de a fi o zi social-democrat, pentru ca în următoarea, sub atacul liberalilor, să se legitimieze cu referințe la Silvio Berlusconi.
În încheiere, încă două observații. Nu este deloc în intenția mea să apăr acest proiect sau să aplaud măsuri luate de acest guvern. Însă mi se pare vital de reacționat atunci când mainstream-ul public este dominat de idei pur și simplu false, venite fie din neștiință, fie din rea voință[2]. Pe lângă ura față de săraci descrisă mai sus, așa cum am mai tot zis, există și o ură masivă față de PSD, mai ales la nivelul clasei de mijloc locale și cu precădere printre facțiunile acesteia care se ocupă cu modelarea opiniei publice. Când guvernul Boc a tăiat cu 25% salariile bugetarilor în plină criză economică – omorând practic cererea – era bine, pentru că nu-i așa statul era prea mare și prea gras. N-am văzut atunci atâta isterie atunci ca azi. Dar pentru că e vorba de PSD până și persoane cu înclinații progresiste simt nevoia să contribuie la critica generală. Care, desigur, este mai mult decât justificată, dar trebuie și cumva pusă în context, altfel încep să cred – cum de altfel cred că este și cazul – că avem o nostalgie secretă pentru măsurile de austeritate de tip Băsescu/Boc și de un guvern clar de dreapta și conservator. Adică, ok, să criticăm PSD-ul, dar să fie clar de ce. În plus, pseudo-criticile, precum cele care au împânzit zilele acestea facebook-ul, conform cărora proiectul e neoliberal și că toate partidele sunt la fel, nu fac decât să ajute partidele și ideologia de dreapta.
Apoi, cred că, la un nivel mai general și teoretic, există o problemă de înțelegere a situației de azi, de diagnostic. Evaluarea soluțiilor ar trebui să includă și examinarea diagnosticului care stă la baza lor. Foarte, foarte pe scurt: azi ne aflăm într-o criză de supra-acumulare de capital, din motive istorice mai mult sau mai puțin clare. Practic, sume imense de capital se află în posesia unei grup restrâns de oameni, în timp ce populația și –ceea ce se uită adesea – statele sunt la limită financiar. Altfel spus, capitalul și munca nu se întâlnesc pe piață (din motive diverse ce nu pot fi amintite aici), rămân separate unul de altul, cu efecte negative pentru ambele părți. Capitaliștii nu mai fac profit ci doar dispun de sume mari de bani cu care nu prea știu ce să facă, în timp ce oamenii abia supraviețuiesc fără joburi sau cu slujbe precare. Problema nu e doar una de a lua acești bani de la capitaliști și de a-i da oamenilor pur și simplu (contrar miturilor, aceasta nefiind o idee marxistă absolut deloc), ci de a regândi un mecanism de producție și schimb în care capitalul și munca să se reîntâlnească pe piață, de preferat în condiții cât mai avantajoase pentru muncă. Asta înseamnă în mod simultan reinventarea unui nou mod de producție, dar mai ales, reinventarea pieței. Asta nu se poate face însă nici în cadrul logicii capitalismului, nici la nivel local. Mai mult, supra-acumularea de capital are ca efect distrugerea pieței. Ceea ce se uită îndeobște este că piața și capitalismul sunt, pe termen lung, antinomice. Primul care a înțeles acest lucru a fost, desigur Adam Smith, care prin urmare a recomandat statelor să intervină împotriva capitaliștilor atunci când piața este în pericol[3].
Dar cum nu o să scăpăm de capitalism mâine-poimâine printr-un miracol, viața merge înainte și unii oameni trebuie totuși să trăiască. 400 de lei în plus pentru consum pe lună e într-adevăr ridicol, dar mai bine să îi ai decât nu. Guvernul a propus o măsură reformistă și insuficientă și trebuie criticat ca atare. Clar, în mod mai general, măsurile acestui guvern nu sunt nici de stânga, nici pro-muncă și nici interesate în a se bate cu lucrurile mari care contează de fapt. Dar măcar asta e o măsură în direcția corectă. Dacă chiar vrem să ieșim din zodia austerității neoliberale am putea măcar începe prin a recunoaște acest fapt.
[1] Altfel spus, așa cum trickle down nu funcționează cum pretind neoliberalii, nici taxarea mare nu e un garant al prosperității. Poate aduce bani la stat, dar nu și în economie. Din acest punct de vedere, economiile capitaliste de stat din estul europei sunt un exemplu bun: deși statul deținea practic tot capitalul, oamenii nu o duceau deloc grozav.
[2] E într-un fel o situație comparabilă cu cea din SUA cu Obamacare. Sigur, Obamacare e un compromise și un pas foarte mic. Dar când ai vreo 80 de milioane de oameni care nu au asigurare, iei și soluția imperfectă decât nimic.
[3] Aici e diferența majoră între liberalism și neoliberalism: primul încurajează piața, cel de al doilea capitaliștii.