Din 2008/9, adică de la izbucnirea crizei, e din ce în ce mai dificil exercițiul retrospectivelor anuale deoarece pare că trăim într-o secvență continuuă: pe de o parte proteste globale, legate într-un fel sau altul de politicile economice de austeritate; pe de altă parte, mai multă politică de austeritate (care nu înseamnă de fapt decât transferul de resurse dinspre stat înspre capital ca răspuns la criza de acumulare), dublată de mai multă represiune polițienească.
Desigur, de atunci încoace am fost martorii unei succesiuni rapide de evenimente dramatice, violente, imprevizibile, și unele, precum Primăvara Arabă, foarte importante și pline de consecințe. 2013 a fost un astfel de an, plin de evenimente numeroase, cu precădere negative. Escaladarea conflictului din Syria (care doar în 2013 a produs 75.000 de morți) a fost probabil cel mai sângeros eveniment, dar întreg anul a fost dominat de atentate și atacuri (din Volgograd la Nairobi, de la Beirut la Boston), de războaie civile (în Mali, Sudanul de Sud și Somalia proporțiile conflictelor au atins cote alarmante, dar au rămas în afara mainstreamului mediatic), de dezastre naturale dar cu evidente rădăcini și urmări sociale (în special în Pacificul de Sud), de morți celebre (de la Thatcher la Mandela) dar și de evenimente pozitive mai puțin așteptate, precum semnarea acordului nuclear între Iran și țările vestice la presiunile SUA, care deocamdată cel puțin face improbabil un conflict în Iran.
Din punct de vedere politic, continuarea protestelor în toată lumea a fost cel mai important moment din 2013, chiar dacă revelațiile oferite de Snowden privind ubicuitatea NSA au fost extrem de relevante din punct de vedere al funcționării imperiului astăzi. Totuși, protestele din Turcia, Brazilia, Grecia și parțial Spania au avut o reverberație globală și au dus mai departe luptele anti-austeritate începute în 2011. Protestele din Egypt, Bulgaria, România, Ucraina, Thailanda și Chile au fost de asemenea importante, dar mai degrabă în contextul lor național. De aceea, e foarte greu, dacă nu imposibil și contraproductiv, punerea lor la un loc precum și subsumarea lor la mișcarea mai amplă anti-austeritate. De asemenea, în fiecare caz național în parte, semnificația și urmările protestelor sunt departe de a fi în mod clar atestate.
Așa a fost cazul în România. În 2013 am avut cele mai mari proteste de după 1989. În septembrie și octombrie peste 100.000 de oameni au ieșit în fiecare duminică pe străzile marilor orașe, formal împotriva exploatării de la Roșia Montană, dar în practică formulând o serie întreagă de cerințe. Confluența dintre marele capital și stat a fost denunțată atât dinspre stânga anti-capitalistă cât și dinspre dreapta naționalistă și libertariană iar argumentul ecologist a fost invocat atât de militanți anarhiști și orizontaliști cât și de facțiuni neo-naționaliste și neo-fasciste. Ceea ce a crescut în mod simțitor numărul participanților la proteste a fost dezgustul acumulat istoric al unei facțiuni importante a clasei de mijloc românești față de PSD, abil speculat mediatic și ideologic de intelectualii de dreapta și ONG-iștii istoric atașați de agenda politică promovată de președintele Traian Băsescu. Atunci când, spre finalul anului, problema acută a exploatării gazelor de șist de la Pungești – și a violențelor statului împotriva propriilor cetățeni înregistrate acolo– a devenit centrală, numărul protestatarilor nu a mai depășit câteva mii. Propaganda puterii a opus mediul rural necivilizat și subdezvoltat, mediului urban dornic de progres și independență energetică față de Rusia și pare că, temporar cel puțin, a avut succes. De asemenea, discursul anti-corporații declanșat de exploatarea de la Roșia Montana a fost imediat aplanat în cazul Chevron, iar înfierarea corupției în cazul RMGC a fost înlocuită de aprecierea legitimității lobby-ului făcut de compania americană. Altfel spus, conflictul social a fost din nou neutralizat prin codificarea sa culturală.
Rolul societății civile oficiale dar și al liderilor informali ai Pieții a fost semnificativ în acest sens, și în ultimă instanță a ajutat puterea centrală, indiferent că este vorba de Ponta sau de Băsescu. Astfel, în ciuda discursului anti-sistem din stradă, rezultatul politic practic a fost întărirea aparatului central de stat, care a rămas în mare parte necontestat. Selectând doar anumite teme convenabile, supralicitând discursul simbolic al corupției politicienilor, împiedicând coagularea unei agende sociale mai ample și mai clare și refuzând distanțarea de elementele naționaliste, extremiste și clar afiliate politic de partea dreptei, atât ONG-urile formale cât și liderii informali (mai mult sau mai puțin auto-intitulați astfel) au reușit practic să neutralizeze posibilele efecte mai ample ale mișcărilor de stradă, precum și realizarea joncțiunii cu alte segmente sociale. În afara marilor orașe, protestele din această toamă au fost ceva distant, ininteligibil și vag inutil. Ridicolul a fost atins în ultima zi oficială a protestelor, pe 21 decembrie, când din dinamica și scandările de la marș părea că suntem în decembrie 1989, nu 24 de ani mai târziu.
Chiar dacă pe moment protestele par a fi o nouă oportunitate pierdută, acestea nu au fost un eșec total, din contră. O dată cu acestea, și probabil mai mult ca în 2012, s-a conturat o perspectivă de stânga mai clar articulată și mai nuanțată, ce a putut coagula sentimentele anti-corporatiste și ecologiste într-o critică sistemică cel puțin incipientă, dar sigur mai clar ancorată social. Discuțiile, întâlnirile, ocupările ce au determinat și apoi au fost determinate de aceste proteste au contribuit în mod substanțial la perforarea orizontului ideologic hegemonic al tranziției cel puțin în ceea ce privește supremația incontestabilă a capitalismului tout court, chiar dacă, tot cu această ocazie, elemente anti-comuniste, ortodoxiste și legionare au ieșit de asemenea în forță la suprafață. Pericolul alunecării în continuare spre dreapta va fi prezent în 2014 cu siguranță, mai ales în contextul alegerilor europarlamentare. Chiar dacă stânga locală rămâne redusă numeric, divizată și relativ izolată (iar din acest punct de vedere 2013 a fost clar un an al rupturilor, delimitărilor și clarificărilor între multe grupuri și persoane de stânga), iar intelectualii liberali par blocați încă în lupta cu trecutul comunist fiind prin urmare irelevanți pentru luptele din prezent, șansele unei construcții mai critice, mai sociale și mai politice sunt relativ mai mari după 2013, chiar dacă acesta va fi un proces de durată și cu o formă politică încă incertă.
La ce să ne așteptăm în acest context în 2014, atât local cât și global? Pentru a răspunde la această întrebare, cred că este nevoie de o descriere mai generală a situației istorice în care ne aflăm astăzi. Nu este deloc o sarcină ușoară. Dornică să facă acest lucru, în ultimul număr din 2013, publicația The Economist (altfel o revistă de propagandă neoliberală destul de rizibilă) a oferit o analogie: situația din 2014 este comparabilă, din multe puncte de vedere, cu cea din 1914. Anglia de atunci sunt SUA de azi, o putere imperială în declin, incapabilă să mai asigure ordinea mondială, anesteziată de consumism și confort. China de azi joacă rolul Germaniei de acum un secol: principalul partener de schimb al imperiului în decădere, dar și principalul concurent la poziția de hegemon, străbătut de naționalism și pretenții teritoriale, precum și foarte bine înarmat. Japonia joacă rolul Franței de acum un secol: un aliat al imperiului în decădere, el însuși în decădere. Dar pentru The Economist, poate surprinzător pentru cititorii săi fideli, principala problemă atunci ca și acum este complacerea în starea de fapt și ignorarea realității, mai ales de către marii oameni de afaceri – care caută profitul cu orice preț, chiar dacă acesta este prețul unei mari erupții sociale – și de către politicieni – care supralicitiează sentimente naționaliste și xenofobe pentru a rămâne la putere.
Cred că The Economist se înșală în analiza sa, nu doar pentru că recurge la o comparație facilă în anul sărbătorii unui centenar de la primul război mondilal început în 1914, ci și pentru că se bazează pe o înțelegere a lumii ce are în vedere doar oameni de afaceri și politicieni –adică elitele – nu structurile sociale din care acestea fac parte. Având în vedere efectele crizei și protestele ce i-au urmat, situația actuală are nevoie de o altfel de descriere și, eventual, de alte analogii istorice. Criza sistemică de acum este comparabilă cu criza sistemică de la finalul secolului 18, determinată de scăderea ratei de acumulare prin comerțul cu textile și postavuri, ce va duce la pauperizarea unei largi pături de artizani urbani și forțarea acestora către mediul rural, mai ales în Anglia, unde vor forma ulterior forța de muncă a unui nou mod de producție: capitalismul industrial, ce va lua cu adevărat avânt în Anglia și apoi global abia după 1815. Criza financiară din 2008/9 nu pare a fi nimic altceva decât semnalul unei crize sistemice a capitalismului, ca mod de producție și de acumulare, ce semnifică de fapt epuizarea sa istorică. Ce sistem îi va succeda acestuia e încă neclar, dar câteva semne palpabile pot fi deja întrevăzute în câteva evenimente din anul care a început.
Din acest punct de vedere, cel mai semnificativ eveniment din 2014 se anunță a fi Cupa Mondială la fotbal, găzduită de Brazilia. Încă din 2013, Cupa Confederațiilor ce prefigurează această competiție a fost primită cu valuri de proteste ce denunțau conivența dintre capitalul transnațional corporat, statul ținut captiv de o minoritate politică cu rol de intermediar și însărcinată doar cu represiunea și pavarea drumului către realizarea obiectivelor de business, și o clasă salariată transnațională (de la oficiali FIFA, la jurnaliști, fotbaliști și sponsori) care organizează efectiv astfel de evenimente. Scenariul de acum patru ani din Africa de Sud – unde Cupa Mondială a doar a adâncit inegalitățile de clasă și rasă și a sporit subdezvoltarea țării gazdă – se va repeta acum într-un context mai amplu. Brazilia este totuși parte din BRIC, sumele și interesele sunt mult mai mari, iar nevoia de câștig pe măsură. Prin urmare, Cupa Mondială va oferi o imagine destul de clară a situației contemporane: distracție pentru clasele superioare impusă cu forța, subdezvoltare pentru restul și suspendarea tuturor drepturilor și libertăților (istoric burgheze) ce stau în calea profitului. Iar ce se întâmplă acum în Brazilia în vederea pregătirilor pentru Cupa Mondială (exproprieri abuzive, deturnări de fonduri, distrugerea unor zone protejate pentru a face loc la stadioane, etc), pălește în comparție cu ceea ce se întâmplă deja în Qatar în vederea cupei mondiale de acolo din 2022: ținerea în sclavie a muncitorilor imigranți (în special a celor din Nepal, cu ajutorul statului), militarizarea totală a relațiilor de muncă, dispariția pieței, totul fiind făcut direct prin comandă de stat.
Pe acest fundal, supravegherea NSA mi se pare secundară și, la limită, încă în orizontul democrației clasice vestice. Militarizarea crescândă a vieții va continua și mai rapid de acum în colo, cu rol clar nu doar de menținere a ordinii sociale (funcția clasică a poliției) ci mai ales pentru organizarea muncii și extragerea plusvalorii. Arestările abuzive, suspendarea drepturilor, invocarea stării de urgență și necesitate, uciderea extra-legală prin drone vor fi din ce în ce mai mult regula, nu excepțiile. Olimpiada de iarnă din Rusia va fi un astfel de moment, când competiția în sine este sinonimă cu declanșarea stării de excepție ce necesită măsuri specifice. Războiul din Syria, nesfârșitul război împotriva terorismului și conflictele din Orientul Mijlociu vor prilejui în continuare invocarea stării de excepție, dar și intensificarea protestelor anti-austeritate și anti-sistemice în diferite alte țări. În 2013, Spania a deschis drumul interzicerii protestelor, alte state vor urma în 2014 cu siguranță.
Pe acest fundal e de așteptat ca extrema dreaptă și elemente anti-sistemice din această zonă politică să aibă câștig de cauză. Mare parte din Europa și părți întregi din SUA sunt deja dominate de forțe puternice de extremă dreapta, unele deja la putere, altele vizând acest scop. De aceea, alegerile europarlamentare din acest an vor fi foarte importante. Cel mai probabil, ele vor consființi o victorie clară a dreptei și a dreptei extremiste mai peste tot în Europa. În România, cel mai probabil PSD va obține numărul cel mai mare de mandate, dar nu trebuie exclusă apariția unui mesaj naționalist anti-UE cu priză mai largă. Tot în 2014, pe lângă un nou parlament european, o să avem un nou președinte al Consiliului European și o nouă Comisie Europeană. Fără dubii, va fi deci un an cu și mai multă politică de austeritate, promisiuni de tăieri bugetare și retorică anti-imigranți.
Această victorie a dreptei se va datora în principal dezorganizării totale a stângii europene, în cea mai mare parte prinsă în lupte naționale și facțiuni locale, dar și fragilității coaliției actuale între stânga non-instituționalizată și liberali la nivel global – cum se vede în cazul mișcărilor de tip occupy de peste tot – care nu poate merge mai departe de critica abstractă a “marii burghezii” financiare și comerciale (adică proverbialul 1%) spre o critică mai sistemică a capitalismului. În aceste condiții, stânga globală va rămâne în cea mai mare parte neinstituționalizată și în perioada următoare, în unele părți la limita legalității chiar, vizând nu atât preluarea puterii asupra statului (din ce în ce mai improbabilă), ci boicotul măcar temporar al puterii, prin diferite mijloace, de la whistleblowing, la intervenții de tip anarhist. Așadar, stânga va rămâne în continuare lipsită de o bază socială semnificativă și, mai mult, așa cum evenimentele din 2013 au arătat-o deja, principala preocupare va fi mai degrabă auto-organizarea în vederea contracarării atacurilor din partea fasciștilor, decât proverbiala mobilizare a maselor.
În fine, anul 2014, va fi unul al comemorărilor și al evocărilor trecutului: 100 de ani de la începutul primul război mondial, 75 de la începutul celui de al doilea și 25 de ani de la căderea Zidului Berlinului. Tot atâtea prilejuri de a ignora prezentul și de a împiedica o reflecție despre viitor. Istoriile oficiale triumfaliste vor predomina și prezentul va părea brusc mai bun și preferabil trecutului. Comemorările oficiale și spectacolele culturale aferente nu vor face decât să acutizeze apatia generală de azi și să exacerbeze sentimentul că nu e nimic de făcut. În România, mai ales în contextul alegerilor prezidențiale, anti-comunismul post-comunist va ieși din nou la suprafața înainte să își dea ultima suflare, nu înainte însă de a injecta o nouă doză de isterie și lehamite publică.
Ca și până acum, ceea ce va constitui motorul existenței pentru cei mai mulți va fi și în 2014 grija zilei de mâine și frica de a nu cădea iremediabil în sărăcie, în contextul unor noi creșteri a costurilor reproducerii vieții. Departe de a constitui o bază mai amplă pentru solidaritate socială, asta va însemna de fapt abandonarea spațiului public și a intereselor colective, în favoarea unor enclave private.
La fel de bine însă, precum 1914, 1814 și 1714, și 2014 se poate dovedi a fi un an de cotitură, o ruptură față de secvența istorică anterioară. Măcar pentru asta, merită să primim anul cu optimism.