TEMA: Estul Europei – în stradă și în derivă
de Jean-Marie Chauvier
Întrebarea mi-a fost pusă – ca pe vremurile „revoluţiei portocalii” din 2004 – de ştii dacă nu trebuie „să ţinem partea unei tabere împotriva celeilalte”, fie de partea opozanţilor unanim susţinuţi în Occident, fie de partea celor ce se împotrivesc ingerinţelor apusene, în cazul de faţă: puterea legală opusă răzvrătiţilor ce caută „să răstoarne regimul” cu încurajarea Bruxelles-ului şi Washington-ului, căci despre asta-i vorba, iar violenţa primă nu este cea a puterii, prea confuză şi neputincioasă ca să se apere!
Ca pe vremuri, nu văd niciun motiv să „aleg o tabără”, în cazul de faţă un clan al oligarhiei industriale şi financiare împotriva altuia, grupurile dominante din Est, mai apropiate de Rusia, împotriva altor grupuri înrădăcinate în Vest, susţinute de către SUA şi UE. Nu am „interese” de nicio parte.
Aşadar, „nici, nici”? Îmi pare rău, da: „nici, nici”. Însă, totuşi, nu din echidistanţă şi nici din nepăsare la ceea ce se joacă între actorii cu care nu ne identificăm, fie că sunt „decidenţii” (Kiev, Moscova, Bruxelles, Washington) sau manifestanţii manipulaţi de aceeaşi decidenţi sau de aventurieri fascişti.
Există, în dezbaterea ucrainiană aşa cum ne este prezentată, simplificată peste măsură („proruşi” contra „proeuropeni”) nu doar o caricatură (proruşii nu sunt antieuropeni, iar între Ianukovici şi Putin nu-i o iubire nesfârşită), dar mai cu seamă o mare absenţă: poporul ucrainian, muncitorii, ţăranii, supuşi unui capitalism de şoc, distrugerii sistematice a tuturor drepturilor sociale, puterilor mafiote de toate felurile.
Cred că viziunea noastră occidentală – chiar şi „la stânga” – asupra Ucrainei este puternic înrâurită de prejudecăţi anticomuniste şi antiruse. Dar asta nu-i totul: noi nu călătorim sau nu ne întâlnim în general decât cu ucrainieni din Vest (cea mai mare parte dintre emigranţi vine din Vest) sau din Kiev, fiind vorba de elitele occidentalizate. De această parte de ţară şi de populaţii ne simţim mai apropiaţi, de cei care oglindesc puţin imaginea noastră. Până şi militanţilor de stânga le place să se întâlnească, la Moscova, la Kiev, cu oameni care le seamănă, care vorbesc limba lor. Către răsărit, totul e mai rusesc, mai muncitoresc, mai sovietic, deci mai puţin de înţeles pentru intelectualul apusean. Iar intelectualul ucrainian pe care-l va întâlni va căuta, la rândul lui, să vorbească ca la Paris sau ca la Londra. E adevărat şi pentru militanţi şi pentru oamenii de afaceri: ne aflăm în „satul global”, vorbim „globish”, e spiritului lui jet society.
Salvarea prin Europa? Mulţi tineri, la Kiev şi în alte ţinuturi, chiar şi din Est, cred în ea şi nu înţeleg de ce mai trebuiesc vize. Dacă le-am oferi liberă trecere, apartamente frumoase şi salarii grase, întreaga Ucraină s-ar goli. La fel, Africa. Problema, care este prost înţeleasă la Kiev, e că nu putem „găzdui toată mizeria lumii”, fie ea şi ucrainiană. Priviţi de altminteri greutăţile noastre cu grecii, cu portughezii!
Apărătorii „alegerii europene”, la Bruxelles ori la Kiev, nu par să-şi bată mintea cu urmările nimicitoare pe care le-ar avea pentru producţiile locale, locurile de muncă, nivelul de viaţă o „adeziune la Uniunea Europeană” care, oricum, nu-i la ordinea zilei, dar care, înainte de a fi, i-ar lipsi deja de „piaţa naturală” din Rusia şi din restul fostei Uniuni Sovietice.
Nu sunt în măsură să judec rezultatele eventuale a unei integrări în Uniunea vamală Rusia-Belarus-Kazahstan-Ucraina, care are bineînţeles avantajul de a se întemeia pe o comunitate ce dăinuie de veacuri, pe legături economice, tehnologice, umane, cel puţin în Est şi în Sud. Sunt ei dornici să se regăsească în mahalaua Bruxelles-ului? Mulţi sunt deja, exploataţi peste măsură pe şantierele de construcţii, în serele din Andaluzia, în reţelele de prostituţie – milioane de ucrainieni au apucat calea pribegiei după sfârşitul URSS care a însemnat, pentru ei mai mult decât în Rusia, o catastrofă.
Cred că „dorinţa de Europa” pe care o vedem exprimată pe Maidan este mai ales rodul fantasmelor şi fără îndoială a intereselor unei noi burghezii foarte încântată de „look”-ul nostru, dar şi a acţiunii tentaculare a fundaţiilor şi a mijloacelor media finanţate de Statele Unite şi Uniunea Europeană pentru a răspândi ideologia occidentalistă, liberul schimb, consumerismul, rusofobia. Să pretinzi că „analizezi” sau chiar „susţi” contestaţiile în desfăşurare (ca şi „revoluţia portocalie” cu zece ani în urmă) fără să numeşti sau minimizând aceste amestecuri din afară ţine de orbire sau de manipulare intelectuală. Or, constat că aceasta are loc în mijloacele media obişnuite, nicio o supriză, însă şi în
mediile de „de stânga” care, de facto, participă la acest tip de ideologie colonială ce se revendică de la „valorile” Europei.
Sunt lucruri şi mai grave, ascunderea sau minimizarea fenomenului pe care-l calificăm cu bunăvoinţă ca „naţionalist” şi care este de fapt fascist, ba chiar cu totul nazist. Este localizat în principal (dar nu exclusiv) în partidul SVOBODA, condus de Oleg Tiahnibok, şi în regiunea apuseană corespuzând fostei „Galiţii orientale” poloneze. De câte ori n-am văzut, auzit, citit declaraţii ale acestui partid şi ale conducătorului său numiţi doar „opozanţi” fără nicio altă precizare?
Se vorbeşte chiar şi de frumoşi tineri „voluntari în autoapărare” veniţi de la Liov (Lviv, Lwow, Lemberg) la Kiev, când este vorba de comandouri recrutate de extrema-dreaptă în această regiune care reprezintă bastionul ei.
Nu-i uşoară responsabilitatea celor care – politicieni, jurnalişti – fac astfel jocul curentelor xenofobe, rusofobe, antisemite, rasiste, celebrând memoria colaboraţionismului nazist şi a Waffen SS care şi-au avut patria în Galiţia (şi nu în toată Ucraina!). Birocraţii de la Bruxelles se joacă cu focul.
S-ar părea că ura faţă de Rusia a devenit liantul ideologiei noastre mediatice cu totul isterică pe acest plan.
Şi mă gândesc şi la „specialiştii pe Ucraina” din piaţa pariziană, care sunt în cârdăşie cu „istoricii” militanţi, moştenitori ai Organizaţiei Naţionaliştilor Ucrainieni aliaţi naziştilor şi apoi convertiţi la „Lumea Liberă” în timpul războiului rece, azi ideologii naţionalismului în Ucraina… şi aproape toţi cu obârşii în aceeaşi regiune galiţiană. Să nu ne lăsăm traşi pe sfoară!
Trebuie de asemenea ştiut (de câte ori trebuie să o repetăm!) că Ucraina este împărţită – istoric, cultural, politic – între Est şi Vest – şi că nu are niciun rost să ridici una împotriva celeilalte, doar dacă nu cumva scontezi pe ruptura lor sau chiar pe un război civil, ceea ce poate intră în socotelile câtorva. Împingând Ucraina la destrămare, cum fac occidentalii şi marionetele lor din zonă, ar putea veni clipa în care UE şi NATO îşi vor putea căpăta „partea lor”, însă şi Rusia şi-o va lua pe a sa! N-ar fi prima ţară pe care am arunca-o voit în aer, mizând pe „ciocnirea civilizaţiilor”, în cazul de faţă pe deosebirile dintre ucrainofoni şi rusofoni, între culturile industrial-urbane din Est şi agricol-rurale din Vest, între Ortodoxia majoritară în Est şi catolicismul uniat (unit cu Vaticanul) influent în Vest. Nimeni nu trebuie să uite că alegerea europeană va fi şi una militară: va urma NATO şi de îndată se va pune problema bazei ruseşti de la Sevastopol, din Crimeea majoritar rusă şi strategic crucială pentru prezenţa în Marea Neagră. Unul din ţelurile vădit urmărite este debarcarea trupelor americane în sudul Ucrainei. Sunt îndoieli că un Putin le va întinde covorul roşu.
Nimic din toate acestea nu „legitimează” politica puterii actuale, în mare parte responsabilă de criza socială din care trage foloase extrema-dreaptă… şi înşelătoarele sirene ale Uniunii Europene şi ale NATO. Putere neputincioasă, de fapt, care este apărătoarea unei oligarhii şi nu a „Patriei” de la care se revendică.
Există astfel de situaţii, în care alegerea unei „tabere” contra alteia ar fi absurdă, dar în care este important să fii lucid, să cauţi să înţelegi, să bagi de seamă care sunt pericolele.
Din păcate pentru ucrainieni vremurile înnegurate şi zbuciumate nu s-au sfârşit încă. Iar „Europa” mult visată nu există decât în vise.
(trad. Claudiu Gaiu)
articol preluat de pe www.mondialisation.ca
Jean-Marie Chauvier (n. 1941)
Jurnalist şi eseist belgian specializat încă din anii 60-70 în problemele politice şi economice ale Uniunii Sovietice şi ale blocului estic. În anii 70-80 este membru fondator al Comitetului Cehoslovacia şi a Comitetului 1 Mai, ce reunesc militanţii stângii belgiene în numele solidarităţii cu dizidenţii regimurilor de dincolo de Cortina de Fier. Azi, publică în mod constant în Le Monde Dilomatique şi pe reţelele presei alternative socialiste. Dintre lucrările sale putem aminti, URSS: o societate în mişcare (1988) sau Iugoslavia, Rusia, Belarus: războaiele morale (1999, în colaborare cu Annick Louviaux).