TEMA: Estul Europei – în stradă și în derivă
de Oana Uiorean
Să presupunem că ne dorim o revoluție. Să presupunem că nu ieșim în stradă doar pentru a opri o exploatare minieră cu cianură dintr-un sat din Apuseni, sau fracturarea hidraulică dintr-un alt sat, de data asta din Moldova. Să presupunem că vrem să ne asigurăm pe termen lung că astfel de probleme și de abuzuri nu vor mai apărea, și, ca urmare, să presupunem că ieșim în stradă pentru o schimbare radicală. Nu extremistă, aviz amatorilor. Radical și extremist nu e același lucru, deși confuzia e în floare. Mă înfurie și mă lasă fără cuvinte de fiecare dată când îmi iese în cale, dar arareori am suficientă prezență de spirit să articulez distincția mai eficient decât citând definițiile din DEX. Definiții care nu fac impresie în mintea celor care confundă radicalismul cu extremismul. Intuiesc corect că o limbă e mai mult decât suma definițiilor lexicului său. O limbă devine limbă datorită a tot ce se învârte în jurul respectivelor definiții. Nuanțe, conotații, intenții, multe lucruri nespuse. Deci nu definiția e calea pentru a distinge între un radical și un extremist în ochii celor pentru care sunt același lucru. Sau, mai precis, între o schimbare radicală și orice alt fel de schimbare. Pentru că de fapt asta mă preocupă pe mine aici.
Și atunci care e calea? Nu demult am citit textul unei prelegeri ținute în 2011 de doi membri ai Wu Ming[1] la o universitate din Statele Unite. În prelegerea respectivă formulau un cadru teoretic, o unealtă care să servească celor care vor să identifice semnele unei revoluții adevărate, să o distingă de una pretinsă, îmbrăcată în straie similare, dar cu efecte nu transformative, ci toxice. Radicalismul, spun ei, e cel care duce la o revoluție adevărată. Ce se întâmplă acum în România? Roșia Montană, Moșna, Pungești înseamnă că suntem în mijlocul unei revoluții? Sau suntem pe punctul de a fi intoxicați/de a ne intoxica? Să vedem ce ne spun Wu Ming.
Încep cu un exemplu, pe post de avertisment. Revoluția din 1917 a fost interpretată de italianul de rând, la urechile căruia ajungeau prea puține știri nefiltrate, ca o dorință a poporului rus de a încheia războiul ce cuprinsese Europa. Ce altceva și-ar putea dori proletarii, își spunea el, decât o încetare a ororilor. În realitate, era exact invers. Dar realitatea, din care i se prezentau doar frânturi, trebuia reinterpretată în rând cu propriile dorințe. Un fenomen important. Revoluțiile nu se propagă prin contaminare, ci prin rezonanță. Astfel, devin eminamente locale, chiar dacă aparent sunt încurcate în ițe mondiale. Procesul de rezonanță nu e linear, dimpotrivă. Își ia sensul din propriile vibrații, așa ca muzica, până când întoarcerea la normalitate nu mai e nici dorită, nici posibilă. Rezonanța e preferabilă contaminării, pentru că deschide drumul spre schimbări relevante. Contaminarea ar fi doar o oglindire superficială a unor preocupări din altă parte. O formă, poate convingătoare, dar lipsită de fond. În acest sens, mișcările din România se înscriu deja sănătos și cu șanse bune în cursa ce are ca premiu adevărata schimbare.
Primul Război Mondial a fost prezentat de propaganda vremii ca un eveniment radical și deci revoluționar. Ca urmare, radicalii vremii se înrolau în masă, încrezându-se în puterea războiului de a-i aduce mai aproape de obiectivele sociale și politice spre care tindeau. Dar războiul n-a fost revoluție, așa cum nu e niciodată, ci doar o tragedie fără sens. În schimb, s-a folosit cu mare succes de limbajul unei revoluții, creând o iluzie. Aceste iluzii seducătoare sunt destructive prin toxicitatea lor. Este nevoie de un tratament/de o metodă pentru a preveni intoxicarea. Cum spune Rancière, citat de Wu Ming, trebuie să devenim niște schizofrenici sănătoși, care știu să disocieze o apariție pe o plajă, ca cea din amintirile lui Proust, de visele de iubire adevărată.
Dar cum facem să distingem o revoluție adevărată de una falsă? De unde știm că avem de-a face cu acțiuni ale căror intenții sunt cu adevărat radicale, sau, dimpotrivă, cu unele extremiste, ce se folosesc doar de limbajul radicalismului revoluționar în scopuri ce nu au nimic de-a face cu schimbări sociale și politice profunde, ci eventual doar cu o schimbare de putere, una de cele mai multe ori în detrimentul unui grup mai mare sau mai mic de oameni? Mai mult, de unde știm că intențiile noastre, odată recunoscute ca radicale, evită îngustarea conceptuală care ar face din ele, dacă nu extremisme, atunci cel puțin aspecte irelevante ale unor mișcări ce nu vor duce la schimbări cu un adevărat impact de durată?
Ontologia războiului nu e discutabilă, știm cu toții ce este un război. În cazul revoluției însă, termenul e unul confuz, în sensul wittgensteinian. Ceea ce nu e neapărat un lucru rău. Dar, ca să putem eticheta ceva ca revoluție, avem nevoie de două lucruri: un concept euristic solid, și o narațiune clară. Ca scriitoare, mă simt mai în largul meu ocupându-mă de cel de-l doilea, dar îl păstrez în obiectiv și pe primul. Mai exact, mă concentrez pe ce înseamnă o narațiune cu o dialectică clară, între conservare și schimbare, între ce a fost și ce ar putea să fie. Ca revoluția să existe, la fel ca narațiunea, undeva trebuie să avem o ruptură cu lumea obișnuită, altfel nici revoluția, nici narațiunea nu merită invocate. O revoluție redefinește lumea înconjurătoare, îi schimbă semantica. Pe de o parte, schimbarea e simbolică, ca de exemplu felul în care termenii de corporație și capitalism au ajuns acum pe buzele tuturor, cu conotații negative chiar și în mințile celor care se interesează prea puțin de Roșia Montană, Moșna, sau Pungești. Conotațiile astea adeseori rămân chiar neobservate de subiect, care de altfel își va declara susținerea pentru capitalism. Dar eroziunea a început, și nu e de oprit. Pe de altă parte, schimbarea e materială, prin legi și drepturi noi. La noi, acestea din urmă încă își așteaptă rândul. Schimbarea semantică, fie simbolică, fie materială, poate fi mimată de cei care doresc să se folosească de vocabularul revoluționar fără însă a avea intenții de schimbare reală. Un aspect care merită ținut minte. Să vedem ce ne spun Wu Ming despre narațiunile cu efect toxic.
Trebuie în primul rând să facem diferența între o narațiune toxică despre revoluție, care e doar o manipulare semantică cu scopul de a masca un fenomen ce nu are nimic revoluționar, dar profită de pe urma unei astfel de impresii, și o narațiune sănătoasă, deschisă, și cu scopuri transparente. O narațiune e bună atunci când ne ajută să înțelegem mai bine o secvență de evenimente, conectând întâmplări, sensuri, și indivizi. O narațiune bazată nu doar pe adevărul obiectiv al reporterilor sau istoricilor, ci și pe cel poetic, al marilor semnificații, a ceea ce s-ar fi putut întâmpla, nu doar a ceea ce s-a întâmplat. În schimb, o narațiune toxică nu are dimensiunea subjunctivă. Nu ne spune: uite ce s-ar putea întâmpla. Blochează dimensiunea ipotetică, nu permite alte variante, alte adevăruri poetice pornind de la același set de evenimente.
O narațiune toxică despre Roșia Montană, Moșna, sau Pungești ar îngusta implicațiile, limitându-le, de exemplu, doar la aspecte și preocupări ecologice, abstracte pentru o mare parte din populație, în detrimentul unora cu relevanță socială mai largă, de exemplu justiția socială, subminând astfel potențialul lor revoluționar, poate fără intenție, poate chiar din interiorul mișcării. Ca recentele strigăte din diferite colțuri că Pungești nu e Roșia, că cei care au susținut rezistența Roșia găsesc sub demnitatea lor fenomenul Pungești și nu se amestecă. Lipsa de intenție însă nu înlătură efectul, și nu schimbă faptul că acesta e echivalent cu cel al unei politici de divide et impera. Una care, din păcate, ar fi cu atât mai eficientă cu cât ar avea loc de la sine, cu un efort minim, sau fără efort, din partea celor care profită cel mai mult de pe urma ei. Adică a celor care au tot interesul să nu aibă loc nicio schimbare radicală.
Într-un anume sens, toate narațiunile au o doză din acest fel de toxicitate. Când accepți o anume narațiune, ignori alternativele, ceea ce are un puternic efect de mascare. Însă soluția nu e de a respinge narațiunea și a o înlocui cu rațiunea rece. Soluția e să acceptăm că narațiunea face parte din țesutul cultural, dar să-i recunoaștem limitele. Să producem narațiuni care cresc acest tip de recunoaștere/de conștientizare a faptului că narațiunea maschează realitatea. Cu alte cuvinte, să producem narațiuni care fac aluzii, care lasă crăpături în perete, prin care se poate vedea realitatea. Astfel, ne ferim de pericolul toxinelor.
Și care sunt toxinele posibile în cazul narațiunii despre revoluție? Care sunt alegerile/opțiunile narative care le fac periculoase? Wu Ming schițează structura narativă pe care o folosește creierul uman în interpretarea realității, adaptată cazului specific al unei revoluții. Precondiția unei revoluții sunt cererile populare pe care statul nu le poate îndeplini. Drepturile omului, sau libertatea de expresie, sau nevoile societății civile. Evenimentele preliminare sunt protestele, inclusiv cele simbolice, rebeliunile, nesupunerea civică, reacția forțelor guvernamentale. Natura lor trebuie să ne ajute deja să identificăm scopul, sau obiectivele insurgenților, care la rândul lui ne ajută să înțelegem evenimentul principal al narațiunii, adică schimbarea, de obicei schimbarea de regim. Evenimentele finale sunt marcate de bucuria poporului. Rezultatul e schimbarea condițiilor socio-economice care au dus la evenimentele preliminare. Iar concluzia privește cât de mult timp rămâne în circulație în societatea civilă dorința de schimbare/reînnoire și cât îi e de greu noului stat să se legitimeze pe scena internațională fără să compromită principiile revoluției. În cazul României, suntem încă fără doar și poate în faza evenimentelor preliminare. Dacă mai ajungem sau nu la următoarele faze depinde foarte mult de felul în care încadrăm narativ, adică de felul în care ne povestim nouă înșine, ceea ce s-a întâmplat până acum. Strict și îngust, sau flexibil și vag, cu crăpături ce lasă mereu loc de mai mult.
Structura delineată mai sus e bineînțeles una activată în timp. Una dintre principalele caracteristici ale unei narațiuni este diacronicitatea. Interpretarea timpului ne liniștește din punct de vedere cognitiv, pentru că ordonarea evenimentelor ne dă impresia că le dominăm/înțelegem. Din acest motiv, o legătură temporală e transformată cu foarte mare ușurință în una cauzală, creând iluzia că B este consecința lui A pentru că B a urmat în timp pe A. Aceasta este o toxină. Nu trebuie să cădem pradă fatalității aparente, impuse de la fel de aparenta secvență necesară în timp a trecutului. În orice moment există un număr infinit de viitoruri contingente.
Narațiunile doar explorează o ipoteză, pe care nu trebuie în niciun caz să o redefinească ca inevitabilă. Ca să revenim la A și B, putem spune, din cauza caracteristicilor narațiunii și a rolului cognitiv pe care-l joacă, că interpretarea lui A derivă din B. Adeseori, precondițiile sunt analizate post-factum, după ce revoluția a izbucnit, deși ar fi mult mai potrivit să spunem că revoluția s-a pârguit, că a dospit încet. Dacă privim lucrurile așa, nu mai riscăm să alienăm potențiali revoluționari, care ar avea motive să ni se alăture, dar nu o fac din cauză că, de exemplu, mișcarea pare una eminamente intelectuală, condusă de oameni educați, care se simt în largul lor printre alți oameni educați. Astfel încât, narațiunea toxică despre, din nou de exemplu, Roșia Montană ar îndepărta pe cei mai puțin educați, mai puțin intelectuali, sau mai puțin preocupați de aspectul strict ecologic al revoltei. În loc ca precondițiile să fie folosite pentru a reinterpreta prezentul, ele se izbesc de un prezent deja interpretat și inflexibil. Astfel, creem mituri și martiri de la care spunem că ar fi pornit revoluția. Mituri și martiri care sunt toxine. E drept că miturile și martirii au un efect mecanic important, că pot precipita lucrurile, în sensul de a grăbi trecerea către faza următoare a narațiunii, de la evenimente preliminare la evenimente principale. Dar nu o fac neapărat în folosul unei adevărate schimbări radicale, ci mai degrabă a uneia aparente, superficiale, care însă poate recădea foarte repede în status quo-ul precedent, din lipsă de forță internă suficientă. Din lipsă de pârguire.
O narațiune sănătoasă are nevoie de un prolog care vorbește despre precondiții, și de un prim capitol care include mai mult decât un singur punct de origine al revoluției. Altfel, în lipsa acelui prolog, narațiunea e îngustată, revoluția, sau mai exact potențialul ei de schimbare radicală, disimulate până la a deveni neputincioase. Așa cum spune Italo Calvino, citat de Wu Ming, începutul e momentul de separare, dar nu de excludere și nici de izolare, de multiplicitatea posibilităților. Atenția excesivă dată punctului de origine poate provoca miopia cronologică, adică prea multă atenție dată evenimentelor recente și prea puțină celor mai îndepărtate. Astfel, am putea greși și descrie ca pe o ruptură revoluționară un eveniment care de fapt e în continuitate cu altele care au loc de ceva vreme. Multiplicitatea narațiunilor e esențială. Îngustarea mesajului, precum și conceptualizările înguste, sunt toxice.
O revoluție e cu siguranță făcută în stradă, nu în teatre, galerii, sau reviste, dar o revoluție e în primul rând o dorință creativă de a schimba lumea și felul în care vorbim despre această lume. Mișcările semantice ca simboluri ale unei revoluții devin adesea ținta primară a celor care își doresc să submineze revoluția. Dacă poporul e în stradă, și regimul trebuie să iasă în stradă. Altfel bătălia nu are loc. Tendința de a atribui o intenționalitate parțială protagoniștilor unei revoluții face parte din acest fenomen. Ei au nevoie de intenții precise, nu generale, precum democrația, sau drepturile omului. Lipsa intențiilor credibile crează păpuși în mâinile unor păpușari, face prea repede ca lucrurile să pară schimbate, cu ajutorul unor reforme rapide ce par să schimbe totul și de fapt nu schimbă fundamental nimic.
Wu Ming îl dau ca exemplu chiar pe Ceaușescu. Căderea lui a fost interpretată în contextul celorlalte căderi de regimuri din țările din jur, dar o astfel de acumulare narativă a mascat elemente esențiale. Execuția lui, adică aparența unei schimbări radicale, a fost folosită ca să mascheze revoluția furată. Nu e suficient să păstrăm atenția pe figura dictatorului, pentru că nu e singurul element important într-un proiect revoluționar. Cu alte cuvinte, înlăturarea lui nu e suficientă pentru ca revoluția să fi și avut loc. O astfel de personalizare e și ea toxică. Înlăturarea lui Ponta și alor lui, sau a oricui altcuiva, de la putere, sau oprirea proiectului de minerit sau a celui de fracturare, nu vor marca sfârșitul, sau rezultatul, ci cel mult un foarte timid început.
Schimbarea cu adevărat stabilă unde are loc? În structura statului sau în mintea oamenilor? Revoluția chiar are de-a face cu ideea de putere și împărțirea ei? Acolo e nevoie de schimbarea radicală? O narațiune toxică insinuează inacceptabilul în realitatea acceptată, însă nu cu scopuri subversive, ci dimpotrivă, cu scopul de a îmblânzi inacceptabilul, pentru a-l face mai de nerecunoscut. O îmblânzire a dialecticii. Credem că avem de-a face cu o schimbare radicală, când de fapt e vorba de conservarea vechii realități.
Dacă ajungem vreodată în apropierea rezultatului narațiunii și apoi a concluziei, pericolul nu dispare de a uita pur și simplu de ele. Neuronii noștri reacționează în același fel dacă trăim personal o narațiune sau o auzim povestită de altcineva. Ceea ce duce la sentimente, pozitive sau negative, care ne dau tendința să nu mai fim atenți la ceea ce se întâmplă, crezând că ceea ce urmează e doar un epilog. Credem că odată ce insurgenții au luat puterea avem de-a face cu sfârșitul revoluției. Dar greutățile de-abia încep. Povestea nu se termină cu victoria eroului în încercarea principală. O poveste spusă doar pe jumătate e toxică. Nu e o revoluție.
Ca să recapitulăm, câteva dintre toxinele care pot compromite o revoluție așa cum le conceptualizează Wu Ming sunt iluzia retrospectivă a fatalității; miopia cronologică; păcatul originar; intenționalitatea parțială; acumularea narativă; narativa divide et impera; efectul Ceaușescu; dialectica îmblânzită; oboseala post-coitală. O narațiune prea intoxicată duce la ascunderea adevărului. Nu mai înțelegem ce se întâmplă. Iar ca să descriem, și să facem, o revoluție în mod eficient e nevoie de anumite stări, care toate se folosesc de aceleași mecanimse neuronale: să o visăm, să ne-o imaginăm, să începem să o trăim.
Să o visăm, să ne-o imaginăm, să începem să o trăim. Toți. Succesul unei revoluții depinde de capacitatea de a transmite dorința de schimbare tuturor cetățenilor; de nivelul de creativitate investit în această dorință, o creativitate universală, nu impusă de deasupra; de durata acestei investiții în timp. Dorința de schimbare a cetățenilor există în mult mai mare măsură decât ar părea văzându-i doar pe cei care ies în stradă. Dar înainte să putem ajunge la evenimentul principal, astfel încât să putem evolua spre fazele cele mai importante ale unei revoluții, cele care o și pecetluiesc, anume rezultatul și concluzia, trebuie să ne întoarcem cât de curând la precondiții. Trebuie să le reanalizăm într-un fel ce lasă suficiente crăpături ca să fie oricând loc și de altele. Apoi să privim îndeaproape evenimentele preliminarii, și să vedem unde am îngustat mesajul atât de tare încât să pierdem, sau să nu avem niciodată, susținerea acestor cetățeni cu care de altfel ne împărțim dorința de schimbare.
Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România 
Opiniile exprimate de autori nu reprezintă cu necesitate poziţia FES