“Marea transformare” ca eveniment editorial

Traducerea cărții lui Karl Polanyi, Marea Transformare, este unul dintre evenimentele editoriale marcante ale acestui an și, se poate spune oarecum la întâmplare, ale ultimului deceniu. Sau cel puțin ar trebui să fie văzută așa. Publicată în 1944 în limba engleză, Marea transformare este una dintre cărțile de căpătâi în mediul academic umanist—cu o ușoară exagerare, s-ar putea spune chiar la nivel global. La prima vedere această popularitate a lui Polanyi poate părea paradoxală. Polanyi nu se numără printre clasicii secolului XIX și nici printre cei ai așa-zisei epoci de aur postbelice, cum dealtfel nici nu i se poate atribui aura mitică a acestora. Încă de la început, așadar, poziția lui Polanyi pare una șubredă. Mai mult, lui Polanyi nu îi pot fi atribuite contribuții semnificative la susținerea vreunei mișcări politice, instituirea de catedre sau a vreunei discipline, un cerc influent de discipoli sau construirea unei „școli” polanyiene, carisma publică debordantă sau orice altceva din ce suntem obișnuiți să atribuim intelectualilor deveniți iluștri incontestabili. Criticii lui Polanyi nu se sfiesc să amintească faptul că Polanyi nu era un cercetător sau universitar de profesie (economist, istoric, antropolog—domenii din care Polanyi se inspiră foarte mult), ci mai degrabă un jurnalist economic, de unde și presupusa suspiciune cu care ar trebui să privim opera sa. Și totuși Marea transformare e mai populară astăzi—deci, mai citată și cu siguranță mai citită—decât mulți așa-ziși clasici ai științelor umaniste.

Acest aparent paradox se datorează în primul rând relevanței contemporane imediate a lui Polanyi, iar acest lucru poate părea, la rândul său și la prima vedere, un pic ciudat. De ce? Pur și simplu pentru că Marea transformare se anunță, chiar de pe prima pagină, a fi o carte despre prăbușirea civilizației secolului al XIX-lea, cum spune Polanyi, despre originile politice și economice ale acestei prăbușiri în interbelic, precum și despre ce credea Polanyi că urma să se întâmple după război. Abordarea lui Polanyi este una istorică, cea mai mare parte a cărții constând într-o analiză uneori neverosimil de complexă  a transformării economice, politice și sociale a Angliei secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea. Ca mulți alți autori interesați de „originile” societății capitaliste, Polanyi preferă Anglia ca obiect de analiză, în mare parte pentru că acolo se presupune că ar fi început transformarea. Anglia este locul unde s-au născut ideologia și instituția pieței autoreglementate, ce au dus, aproape inevitabil, la catastrofele din prima jumătate a secolului al XX-lea. Concluzia lui Polanyi este că

„o avalanșă a dislocării sociale … s-a abătut asupra Angliei, că această catastrofă a acompaniat o vastă mișcare de progres economic, că un mecanism instituțional complet nou a început să acționeze asupra societății occcidentale, că pericolele ei, care au fost foarte dure când au apărut prima oară, nu au fost niciodată cu adevărat depășite și că istoria civilizației secolului al XIX-lea a constat în principal din încercări de a proteja societatea împotriva ravagiilor unui astfel de mecanism. Revoluția Industrială nu a fost decât începutul unei revoluții la fel de extreme și radicale precum cea care a inflamat mereu mințile sectanților, dar noul crez era cu totul materialist și considera că toate problemele umane puteau fi rezolvate în condițiile unei cantități nelimitate de mărfuri materiale.” (p.104)

Și, mai departe, că acest nou mecanism instituțional (piața autoreglementată) și noul crez dominant (crezul liberal) au stat la baza unei complexe încrengături instituționale naționale și internaționale (sistemul echilibrului de putere, etalonul aur, statul liberal precum și a multiplelor instituții de protecție socială) care s-a dovedit a fi complet disfuncțională odată ce mișcarea de impunere a pieței autoreglementate a dat naștere contra-mișcării de protecție în fața calamităților sociale produse de aceasta. Imposibilitatea sinergiei între cele două mișcări a dus în cele din urmă la implozia sistemului de piață și fragmentarea politică și economică interbelică, perioadă în care New Deal-ul american, fascismul german și italian, precum și socialismul sovietic au ieșit în față ca soluții la disoluția civilizației liberale a secolului al XIX-lea. Deși Polanyi nu este nici pe departe un determinist, iar cartea este punctată în nenumărate rânduri de sublinieri ale contingenței istorice, deznodământul pare predestinat.

Deci, în mare, cartea lui Polanyi este o analiză—complexă, detaliată, neobișnuit de atentă și de cuprinzătoare—a nașterii pieței autoreglementate, a liberalismului de secol XIX, a conflictului de clasă specific perioadei, a transformării statului, a ordinii economice și politice internaționale. Mai precis, e vorba de nașterea și, ne spune Polanyi, moartea acestora odată cu eventuala încheiere a celui de-al Doilea Război Mondial. Cazul pare închis și interesul, la decenii bune de la publicarea cărții, nu poate fi decât al istoricului sau al pasionatului de cunoașterea trecutului. Până și Polanyi credea la momentul scrierii cărții că ideologia pieței și instituția pieței autoreglementate muriseră și că greșelile trecutului nu puteau fi repetate. Aceasta este și singura urmă de optimism a lui Polanyi, venită la sfârșitul cărții, după câteva sute de pagini în care demersul analitic este dublat de un inerent pesimism subtextual. Este singura dată când Polanyi renunță la realismul caracteristic și preferă să spere. Retrospectiv, este și printre puținele dăți când Polanyi se înșeală aproape în totalitate.

Așadar, cel puțin în privința viitorului, Polanyi s-a înșelat. Citind Marea transformare astăzi, perioada postbelică pare un interludiu relativ scurt urmat de un reviriment al crezului (neo)liberal și al extinderii în și prin forță a pieței autoreglementate în spații geografice tot mai cuprinzătoare și în domenii ale vieții cât mai diverse. Astăzi nimeni nu își mai poate face la modul serios iluzii despre moartea instituției pieței autoreglementate și a ideologiei asociate acesteia. Asemănările dintre istoria crezului liberal ilustrată de Polanyi și cea a neoliberalismului contemporan sunt izbitoare. E vorba mai întâi de situațiile îngemănate de criză structurală în urma cărora ideologiile pieței capătă ascendență: analiza consecințelor legii Speenhamland din 1795, a contradicțiilor și a grefării acestora pe interese de clasă specifice, a conflictului ce a urmat și a victoriei ideologiei pieței după aproape patru decenii, constituie un model de analiză și explicație instituțională a renașterii acestei ideologii la sfârșitul secolului al XX-lea. Miopia, fanatismul și materialismul îngust al intelectualilor liberali și politicienilor portretizate atât de bine de Polanyi sunt mai prezente astăzi ca oricând, la fel cum este și credința necondiționată într-un progres înțeles în termeni economici în ciuda  consecințelor sociale devastatoare ale acestuia. Extinderea fără concesii a mecanismului de piață în cazul muncii, pământului și a banilor—în termenii lui Polanyi, transformarea acestora în mărfuri fictive—este cel puțin la fel de periculoasă astăzi, când avem de-a face cu, în primul rând, o restrângere masivă a drepturilor angajaților în dauna angajatorilor, precum și de forțarea intrării cât mai multor categorii de oameni și tipuri de muncă sub incidența mecanismelor de tipul pieței muncii, în al doilea rând, cu o distrugere fără precedent a mediului înconjurător (natural sau urban) în scopul profitului pecuniar și, în al treilea rând, cu o financiarizare accentuată a tuturor aspectelor vieții. Emergența aproape imediată și din toate părțile a unei contra-mișcări spontane, fragmentate și nu de puține ori contradictorii și chiar dezastruoase este cât se poate de reală astăzi pe cât a fost în perioada descrisă de Polanyi. Îngrădirea libertății, brutalitatea statului liberal și pericolul fascist sunt astăzi din ce în ce mai prezente și evidente—ne spune Polanyi, pe măsură ce contradicțiile și disfuncțiile sistemului de piață se dezvoltă și devin mai puțin controlabile și suportabile.

Marea transformare este, deci, relevantă astăzi cel puțin din două puncte de vedere. Cartea oferă, în primul rând, o cheie analitică pentru a înțelege transformările economice, politice și sociale contemporane. În al doilea rând, nu poți citi cartea lui Polanyi fără o senzație de deja vu; cartea constituie, astfel, și un avertisment sec și dur asupra situației în care ne aflăm și a direcției în care ne îndreptăm astăzi. Deși Polanyi vorbește despre originile politice și economice ale prăbușirii civilizației secolului al XIX-lea, Marea transformare este, deci, cât se poate de clar și despre originile politice și economice ale epocii noastre.

Acesta este motivul principal pentru care Polanyi este parcă la nesfârșit revendicat pentru prezent. Cu fiecare expansiune forțată a mecanismului pieței autoreglementate, cu fiecare criză, cu fiecare contra-mișcare și cu fiecare moment de cumpănă politică, Polanyi apare ca fiind relevant. Iată de ce Joseph Stiglitz, în prefața cărții scrisă pentru ediția din 2001, credea că Polanyi este mai relevant ca oricând pentru a înțelege dezastrul neoliberalismului dezlănțuit la nivel global în anii ’90. Stiglitz scria la începutul mileniului, după un deceniu în care mecanismul și ideologia pieței autoreglementate măturaseră mai tot globul, provocând dezastre economice și mai ales sociale în special în fostul spațiu comunist și în Asia dar și în țările din centrul sistemului capitalist. El împărtășea la acea dată optimismul lui Polanyi, crezând că mișcarea alterglobalistă care luase amploare începând cu protestele din 1999 din Seattle împreună cu crizele repetate însemnau falimentul inevitabil și imediat al crezului neoliberal, atât la nivel intelectual cât și politic. Luând în considerare postfața lui Cornel Ban, scrisă pentru traducerea în limba română, putem vedea cât de mult s-a înșelat Stiglitz în legătură cu viitorul postneoliberal, dar și cât de actual pare Polanyi astăzi, în contextul crizei sistemice începută în 2008, al mișcărilor sociale globale și valurilor de protest din ultimii ani. Este clar însă că, din punct de vedere al posibilităților prezentului, este din ce în ce mai greu să fim optimiști.

Pe lângă analiza sistemului de piață, a utopiei pieței autoreglementate și a contra-mișcărilor de protecție socială, există și alte motive pentru care Marea transformare este relevantă dincolo de contextul imediat al începutului secolului al XX-lea. Pe parcursul cărții, Polanyi dezvoltă o teorie generală a organizării economice și sociale care, deși menită să ilustreze excepționalismul istoric al pieței autoreglementate și a societății de piață, s-a dovedit de-a lungul timpului a fi extrem de versatilă și influentă. Separarea muncii, a pământului și a banilor de orice alt lucru produs pentru vânzare, precum și expunerea posibilității transformării acestora în mărfuri fictive, constituie un pas elementar în a înțelege dinamica diferită a acestora și cum se face că majoritatea tensiunilor, conflictelor și crizelor se învârt în jurul efectelor impunerii acestei ficțiuni a pieței; mai recent, autorii inspirați de teoria lui Polanyi, au extins lista mărfurilor fictive adăugând o a patra—cunoașterea. În fine, discuția de la finalul cărții despre înțelesul și posibilitatea libertății într-o societate complexă, care în economia textului poate părea a fi doar un excurs, este de fapt o extindere a scopului cărții dincolo de analiza nașterii și decăderii sistemului de piață înspre o problematică fundamental umană: cum putem construi o societate în care să obținem un maximum de libertate cu un minimum de suferință. Polanyi crede că analiza critică a utopiei pieței libere poate oferi un început pentru a înțelege complexitatea problemei, din moment ce, în ciuda puternicei încărcături morale și chiar religioase a crezului liberal, eșecul acestuia s-a dovedit a fi extrem de aspru. Pentru Polanyi, la baza oricărui demers asemănător de transformare a societății trebuie să stea realismul și curajul de a recunoaște imensitatea acestei sarcini. Așadar, și aici Polanyi se dovedește a fi un pesimist implicit, optimismul său în această privință fiind justificat doar în virtutea faptului că la vremea respectivă utopia pieței autoreglementate părea de domeniul istoriei nu numai pentru intelectuali, ci și pentru politicieni și publicul larg. Fără îndoială că Polanyi credea că el nu face nimic altceva decât să ofere o mică parte din resursele intelectuale necesare pentru a construi o societate complexă dincolo de societatea de piață—sau, cu alte cuvinte, să arate în ce fel o societate complexă e într-adevăr complexă și nu poate fi organizată după principiile simpliste ale crezului liberal fără a se autodistruge. În perfectă concordanță cu critica iresponsabilității intelectualilor pe parcursul întregii cărți, aceasta este luarea de poziție a lui Polanyi ca intelectual responsabil. Este mai rar ca asemenea probleme importante și de regulă ambigue să fie făcute centrale și să nu fie reduse la o notă de subsol sau la repetarea ritualică a unor sloganuri.

Există însă un alt motiv pentru care Marea transformare este o carte atât de populară, dincolo de relevanța evidentă pentru înțelegerea trecutului și prezentului epocii noastre. Cartea lui Polanyi pare în același timp atrăgătoare și inconfortabilă pentru cei care se identifică de stânga, indiferent de specificitățile pozițiilor la care aderă: indiferent, deci, dacă sunt social-democrați, comuniști, autonomiști, marxiști de toate felurile, sindicaliști sau ecologiști, cititorii pot găsi la Polanyi deopotrivă surse de confirmare a propriilor credințe și critici acerbe ale acestora. Până și acei liberali care sunt în dubiu față de beneficiul așa-zisei libertăți economice menținute cu prețul restrângerii brutale a libertăților civice și politice a oamenilor pot înțelege de la Polanyi cum se face că aceste două principii sunt, în ultimă instanță, incompatibile sau chiar contradictorii. La limită, după cum spune Fred Block în introducerea cărții, până și neoliberalii au ceva de învățat din Marea transformare. Numai așa se poate explica de ce Polanyi este revendicat din toate părțile. Desigur, crezul liberal și piața autoreglementată sunt  țintele principale, dar pe parcursul descrierii contra-mișcării de protecție a pieței Polanyi discută, pe rând, o serie de ideologii și mișcări care au căpătat amploare în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea: socialismul, fascismul, conservatorismul aristocratic, sindicalismul, social-democratia. Polanyi nu face nici un compromis în a obiectifica aceste ideologii și mișcări politice, arătându-le în mod sistematic slăbiciunile intelectuale și eșecurile istorice. Deși până la finalul cărții Polanyi își mărturisește deschis simpatiile socialiste, o face fără a întreține nici un fel de iluzie și insistă să subliinieze lacunele intelectuale și erorile politice ale diverselor mișcări socialiste. Nu încape îndoială că multe dintre observațiile lui Polanyi le vor părea socialiștilor cel puțin neplăcute. Până și când vorbește despre Robert Owen, singurul protagonist al cărții față de care își exprimă admirația, Polanyi refuză să facă vreo concesie, criticându-l în repetate rânduri și dând impresia că Owen nu oferă nimic mai mult decât o oarecare inspirație intelectuală.

Astfel se explică pe scurt vitalitatea ideilor lui Polanyi în prezent. Marea transformare este cel puțin la fel de relevantă astăzi pe cât era când a fost scrisă acum aproape șaptezeci de ani. Scriitura lui Polanyi, lipsită de jargon și de excese stilistice, face cartea accesibilă dincolo de mediile academice sau intelectuale. Sunt destule lecții în Marea transformare și pentru publicul larg. Traducerea cărții în limba română umple un gol imens în peisajul editorial autohton. Calitatea traducerii lui Ciprian Șiulea este ireproșabilă și, cu excepția câtorva erori de redactare, la fel este și forma sub care editura Tact a publicat acest volum.

Și totuși, de ce tocmai acum, când cartea lui Polanyi ar fi părut cu siguranță cel puțin la fel de relevantă acum zece, cincisprezece, sau chiar douazeci de ani?

***

Cum se explică faptul că un autor clasic și atât de relevant cum este Polanyi nu a fost tradus în limba română decât la mai bine de două decenii de la revenirea ideologiei utopice a pieței reglementate și chiar și așa la o editura de nișă , cum este Tact, deși cartea merită o circulație cât mai largă?

Explicația trebuie căutată în politica editorială promovată de editurile din România. E vorba, mai întâi, de editurile universitare, unde, cu foarte puține excepții (cum este, spre exemplu, editura UAIC) situația este dezastruoasă, acestea părând că sunt nimic mai mult decât alegerea a doua sau a treia pentru universitari care nu reușesc din diverse motive să își publice cărțile la marile edituri private. Chiar și dacă, printr-o minune, Marea transformare ar fi fost publicată la una din editurile universitare, cartea ar fi avut o soartă nefericită, fiindu-i asigurată o circulație ce ar fi tins spre zero—și asta chiar și în mediul universitar.

În tot acest timp, marile edituri private se plâng de problemele lor. În primul rând, ni se spune, e vorba de probleme financiare, mai ales de la instaurarea crizei. Piața de carte din România a suferit mutații majore în ultimii cinci ani: expansiunea vânzărilor online în dauna librăriilor clasice, creșterea volumului relativ al vânzărilor în spații neconvenționale—chioșcuri de ziare, hiper-/supermarketuri, dar și o trecere agresivă spre așa-zisa literatură de consum. Editurile și-au sacrificat astfel politicile editoriale pentru a își menține cifrele de afaceri și profiturile. Piața de carte în momentul de față este dominată de cărți de dezvoltare personală, sfaturi despre viață, terapie și self-help, cărți de bucate, deja nenumărate volume de memorialistică și (auto)biografie, precum și de așa-zisele cărți de business. Totul în contextul înrăutățirii substanțiale a condițiilor de muncă și a remunerării producătorilor propriu-ziși—a autorilor și traducătorilor de carte. Dacă luăm în calcul și faptul că modelul de afaceri al editurilor presupune scoaterea pe piață a cât mai multor titluri în tiraje cât mai mici, devine din ce în ce mai clar că politica editorială a marilor edituri private subordonează astfel scopul cultural creșterii profiturilor și este din ce în ce mai evident că acestea sunt dispuse să meargă oricât de departe. Editorii preferă să învinuiască publicul care cumpără sau, mai bine zis, nu cumpără cărți. Această explicație este însă extrem de simplistă: ca în cazul oricărui produs cultural—cum este, spre exemplu, televiziunea—producătorii au un rol imens în a modela preferințele consumatorilor, iar o situație în care competiția între producători nu are nici un fel de reguli specifice referitoare la conținut se dovedește rapid a fi dezastruoasă. Problema este, desigur, infinit mai complicată, consumul de carte fiind dependent într-o foarte mare măsură de dezvoltarea educației și a culturii, care nu pot fi susținute decât de către stat și care sunt în mod sistematic neglijate în favoarea menținerii unei aristocrații a serviciilor de ordine și securitate, care oricum pare să aibă nevoi culturale specifice.

Desigur, problema nu e una de dată recentă. Polanyi trebuia tradus cel puțin acum cincisprezece ani sau, dacă suntem onești, măcar acum zece ani, după ce popularitatea cărții sale a explodat odată cu reeditarea din 2001. Dincolo de problema subordonării politicilor editoriale sub logica maximizării profitului, există și alte motive pentru care Marea transformare apare așa de târziu. Nu e dificil de observat că, chiar și în cazul editurilor de prestigiu, politicile editoriale sunt de foarte multe ori haotice, lipsind aproape orice urmă de viziune și coerență editorială. Mai ales în privința traducerilor, calculele după care se ignoră în mod sistematic opere majore în dauna unora cel puțin secundare rămân un mister (Polanyi e un exemplu foarte bun în acest sens). Rezultă alăturări extrem de curioase: editura Polirom, spre exemplu, unde cartea lui Polanyi ar fi avut cea mai mare probabilitate să apară, publică în aceleași colecții volume de Theodor Adorno și Mihail Neamțu, sau Kenneth Pomeranz și Niall Ferguson. Ne putem astfel întreba cum ar arăta aceste politici editoriale în lipsa constrângerilor de ordin financiar.

Există mai apoi un alt tip de constrângere, de data aceasta una care tinde să dea coerență politicilor editoriale: există un anumit angajament ideologic la care aderă, asumat sau neasumat, marile edituri private. S-a văzut foarte clar acest lucru în cazul publicării volumului Iluzia anticomunismului, care nu a fost posibilă în România, precum și recenta anulare a publicării volumului lui Vasile Ernu Sunt un om de stânga, ajuns până la urmă tot peste graniță, la editura Cartier. Este într-un fel și cazul lui Polanyi, care a așteptat atâția ani traducerea, deși cărți ca Drumul spre servitute de Hayek s-au bucurat de multiple reeditări, asta în ciuda faptului că volumul lui Hayek—publicat în același an ca Marea transformare, prezentând probleme similare deși dintr-o perspectivă diametral opusă—este cu mult inferior cărții lui Polanyi, fiind practic irelevant pentru înțelegerea problemelor cu care ne confruntăm astăzi. Desigur, cartea lui Hayek a fost publicată și republicată având în vedere simpla sa funcție propagandistică și nicidecum luând în considerare potențiala sa valoare de cunoaștere. Nimic surprinzător din moment ce mediul intelectual autohton este dominat de ideologia utopiei pieței autoreglementate, reproducând îndeaproape miopia și ignoranța despre care Polanyi ne avertizează.

A rămas deci ca Polanyi să fie tradus la editura Tact, una dintre puținele edituri mici, de nișă, care își păstrează o oarecare coerență editorială fără a face plecăciuni majore și necondiționate pieței. Deși mecanismul pieței face ca aceste edituri să aibă reale probleme de supraviețuire, se întâmplă din ce în ce mai des ca ele să fie singurele disponibile să publice cărți importante prin relevanța lor imediată sau prin valoarea intelectuală universală. În lipsa editurii Tact—perfect verosimilă, dealtfel—foarte probabil că nu am fi văzut prea curând Marea transformare în traducere în limba română.

***

Însă când vine vorba de a înțelege în ce constă caracterul de eveniment editorial al traducerii lui Polanyi din perspectiva politicilor editoriale nu ne putem rezuma la atât. Până la urmă publicul principal al acestei cărți este sau ar trebui să fie cel din mediul universitar și de cercetare. Publicurile specializate se comportă diferit de cele generale, la fel cum piața de carte de specialitate nu poate fi comparată decât în linii foarte mari cu piața de carte per ansamblu. Trebuie să ne întrebăm, deci, la final, care este semnificația acestei traduceri pentru științele sociale.

În ultimul deceniu piața cărții de științe sociale a cunoscut și ea transfomări semnificative. Cea mai evidentă schimbare a fost creșterea explozivă a așa-ziselor „introduceri,” ajungându-se la situații absurde ca cea în care cea mai importantă editură din domeniu a publicat în decurs de câteva luni trei introduceri diferite în antropologie, asta în contextul în care chiar și la această editură volumele de specialitate publicate anual de autori români pot fi numărate pe degete. Dincolo de aparențe, fenomenul este foarte complex, fiind un simptom al unei crize mai ample de reproducere a cadrelor universitare—criză care încă nu și-a atins punctul culminant. Însă, dintr-un alt punct de vedere, indică o anumită dependență a științelor sociale de preluări din marile câmpuri academice din străinătate (anglo-saxon, francez și, mai puțin, german). Este vorba de nevoia de a umple goluri de cunoaștere în privința a orice ține de teorie socială, dar și de tematici pe care științele sociale din România ori nu sunt pregătite să le abordeze, ori le evită cu orice preț. Unul dintre cele mai ciudate exemple în acest sens este chestiunea muncitorilor industriali în perioada postsocialistă despre care, în ciuda dimensiunii și importanței acestei probleme, suntem nevoiți să ne îndreptăm spre traducerea cărții antropologului american David Kideckel; sau, mergând mai departe, putem vorbi de chestiunea mai generală a muncii, despre care, fără nici un fel de exagerare, este foarte probabil să aflăm mai multe din cartea lui Costi Rogozanu, Carte de muncă, decât cam din oricare carte de științe sociale scrisă în România în ultimii zece ani.

Această dependență este, din motive obiective, inevitabilă și nu este neapărat o problemă gravă sau ceva absolut de nedorit. Totul depinde de cum este abordată problema și cum se asigură dezvoltarea științelor sociale într-un asemenea context. Aproximativ până la jumătatea anilor 2000, strategia includea resurse financiare și de timp substanțiale acordate traducerilor. Sfârșitul anilor ’90 și începutul anilor 2000 a constituit un fel de perioadă de aur a traducerilor în științele sociale. A fost perioada în care marile edituri generaliste (Polirom, Humanitas, All) publicau și reeditau frecvent traduceri din autori clasici sau contemporani; o serie importantă de lucrări traduse au publicat atunci și edituri ceva mai specializate (Institutul European, Meridiane, Antet, Univers, Paralela 45); un număr de edituri mici, care au și dispărut între timp (Amarcord, du Style), au publicat de asemenea o serie de traduceri excelente, iar în acea perioadă se puteau găsi asemenea traduceri unde te puteai aștepta mai puțin (e.g., editura Omega); un rol semnificativ aveau desigur și editurile de nișă (Idea) și chiar și cele din Republica Moldova (Arc, unde puțină lume știe că s-a tradus Europa și popoarele fără istorie de Eric Wolf). Multe dintre aceste edituri au dispărut sau au intrat într-un con de umbră; cele care au rămas prezente pe piața de carte au redus substanțial numărul traducerilor lucrărilor de specialitate. Puținele edituri apărute între timp care s-au dovedit interesate de astfel de proiecte (Art, Cartier, Publica) au făcut-o doar pe termen scurt și în nici un caz nu au putut să mențină nivelul atins de piața traducerilor în perioada 1997-2006. Singurii actori rămași importanți în momentul de față sunt: Institutul European, unde apar în permanență traduceri din științele sociale franceze, menținând legătura tradițională dintre mediul universitar ieșean și cel francez, deși și aici se observă o tendință de a traduce lucrări oarecum secundare; editura Tact, care a intrat recent și, păstrând proporțiile, în forță pe piață; și, desigur, eforturile cu totul ieșite din comun ale lui Bogdan Ghiu, fără care bibliotecile de științe sociale din România ar fi considerabil mai sărace.

Așadar, în ultimii ani numărul traducerilor a scăzut dramatic, o contribuție semnificativă având reducerea drastică a finanțării—nu e vorba numai de criza economică, ci și de faptul că foarte multe traduceri erau finanțate de așa-zișii „bani de la Soros” (prin Central European University, Open Society Institute și Fundația pentru o Societate Deschisă), care de la un moment dat nu au mai fost disponibili. Internetul a revoluționat accesul la cărți în original în format digital și, pentru cei care își permit, accesul la cărți în format fizic prin intermediul magazinelor online din străinătate. Se poate spune, deci, că într-un fel nevoia de traduceri este mult mai mică astăzi.

Există însă și câteva capcane. În primul rând, lipsa traducerilor compensată cu obținerea cărților online duce spre o și mai mare dependență de mediul academic anglo-saxon, în dauna, spre exemplu, a științelor sociale franceze, care oferă din aproape toate punctele de vedere un model ceva mai realist pentru cele din România (excepția fiind, din nou, UAIC). În al doilea rând, studenții sunt din start cei mai dezavantajați: pe de o parte, deoarece competența lingvistică de specialitate se acumulează într-un timp relativ îndelungat; pe de altă parte, deoarece anumite competențe specifice esențiale—cum este, spre exemplu, construirea bibliografiilor—sunt în cazul lor mult mai dependente de ceea ce există în librării, care nu prea au ce să pună pe rafturi, și biblioteci, care din lipsă de fonduri nu pot achiziționa cărți suficiente din străinătate, ca să nu mai vorbim de acces la reviste de specialitate. Ani de-a rândul cursuri întregi au fost structurate în jurul traducerilor existente; la fel și în cazul examenelor de admitere—absolvenții antropologi de acum câțiva ani își amintesc probabil că trebuiau să învețe practic pe de rost traducerile din Malinowski și Mauss. În al treilea rând, există capcana îndepărtării de publicul nespecialist, față de care publicațiile în limba română constituie totuși o legătura primordială. Explozia „introducerilor” a fost dublată de o renunțare în masă la publicațiile autohtone în favoarea canalizării tuturor eforturilor înspre publicarea în revistele internaționale (de limbă engleză, bineînțeles). Împreună, aceste două direcții extreme sunt sinonime cu ignorarea oricărei relații dintre științele sociale și publicul nespecialist, deci, într-un fel, slăbirea legăturii cu propria realitate socială.

Ajungem în final la un alt factor care face traducerea lui Polanyi să fie specială: există o anumită rezistență în științele sociale din România față de tematica polanyiană. Cu foarte puține excepții (cum sunt, spre exemplu, cărțile lui Vladimir Pasti) și a eventualelor manierisme (cum sunt ocazionalele referințe superficiale la Weber și la conceptul de „capitalism politic”), capitalismul, piața autoreglementată sau conflictul de clasă, deși sunt teme clasice, sunt cvasiinexistente în științele sociale din România. După 1989, ideologia pieței a cuprins și fascinat științele sociale: piața a fost tratată ca un mecanism pur economic, neutru și implacabil, și nicidecum ca un mecanism instituțional cu profunde determinări, implicații și consecințe sociale—așa cum insistă Polanyi că trebuie să fie văzută. Până la mijlocul anilor 2000, când s-a presupus că s-a terminat așa-zisa tranziție, științele sociale au privit reîncarnarea autohtonă a catastrofei sociale descrise de Polanyi prin aceiași ochi ai progresului înțeles mai ales în termeni economici și o acceptare mai mult sau mai puțin tacită a sacrificiilor imense de ordin social. Deși exista un puternic impuls critic, acesta era canalizat înspre false probleme (e.g., așa-zisa inadaptare culturală), ori înspre tematici cu tentă paleativă impuse de organisme externe (exemplele cele mai bune sunt studiile despre sărăcie și dezvoltare, sub oblăduirea Băncii Mondiale). Retrospectiv, în acei ani Polanyi le-a lipsit foarte mult științelor sociale. În ultimii ani, în schimb, este ceva mai dificil de spus exact ce diferență ar fi făcut o perspectivă polanyiană, din moment științele sociale au devenit mult mai puțin conștiente din punct de vedere social. Acesta este, deci, încă un motiv pentru care Marea transformare apare în limba română abia acum și la o editură ca Tact.

Conceptul de încastrare al lui Polanyi a făcut carieră în sociologie. Analiza instituțională a economiei este dominantă în sociologie și economia politică. Teoria organizării sociale și economice expusă în Marea transformare e una dintre pietrele de temelie ale antropologiei economice. La fel și teoria mărfurilor fictive, care s-a dovedit a fi o resursă critică esențială pentru înțelegerea dinamicii sociale a globalizării capitaliste. Ideea „dublei mișcări” a fost și este în continuare extrem de sugestivă pentru a înțelege schimbarea socială și emergența mișcărilor sociale din trecut și prezent. Capitalismul, ideologia pieței autoreglementate, munca, mediul înconjurător, banii și sistemul financiar, mișcările sociale și protecția socială—nimeni nu poate fi îndeajuns de curajos încât să pretindă că acestea nu sunt astăzi printre cele mai arzătoare teme în societatea românească. Odată cu această traducere există și mai puține scuze pentru evitarea acestor subiecte în științele sociale din România.