Cu scepticism înainte

TEMA: Unde se duc protestele când se duc?

În ultimele săptămâni, protestele Roşia Montană par să fi intrat hotărât în faza dezumflării. Nu doar ca nivel de participare, impact şi vizibilitate, ci şi sub aspectul entuziasmului pe care îl generează şi al speranţelor cu care sunt investite. Că lumea se mobilizează tot mai greu, după zece săptămâni în care impulsul mobilizator iniţial s-a decantat inevitabil într-o rutină duminicală, este, în fond, ceva absolut firesc. În schimb, că tot mai mulţi participanţi şi simpatizanţi se raportează tot mai sceptic şi mai critic faţă de proteste este ceva ce merită problematizat şi despachetat.

Dacă protestele suscită azi tot mai multe rezerve şi scepticism, este pentru că de la bun început ele au generat mult prea mult entuziasm. Tocmai pentru că au debutat prin supradimensionarea semnificaţiei lor efective, riscă ele astăzi să se precipite în cinism şi apatie. Astfel încât, oarecum paradoxal, pentru a tempera valul de scepticism care cuprinde astăzi tot mai mult mişcarea de protest, trebuie să lucrăm la capătul celălalt şi să încercăm să dezumflăm retroactiv valul iniţial de entuziasm pe care s-au lansat. Pentru a salva protestele de deziluzie, trebuie să le protejăm mai întâi de speranţe.

De la bun început, în ochii tuturor părţilor implicate, protestele Roşia Montană au fost mult mai mult decât o simplă mişcare de opoziţie la un proiect minier – retrospectiv privind, poate chiar prea mult. Pentru liberali, centrişti şi „staţii de drepţi”, protestele erau dovada că mămăliga explodează totuşi la un moment dat şi că masele până atunci pasive şi amorfe se pot configura într-o societate civilă sensibilă la corupţia şi imoralitatea generalizate. Pentru naţionalişti, protestele erau dovada că spectrul lui Avram Iancu şi spiritul moţilor ne bântuie în continuare, iar lupta pentru neatârnarea patriei e în plină desfăşurare. În fine, o eroare similară de lectură prin supradimensionare am făcut şi noi, cei de la stânga, văzând în proteste semnul că societatea – sau cel puţin o parte semnificativă a ei – a devenit sensibilă (sau e la un pas de a deveni sensibilă) la o posibilă agendă de dreptate socială, de nu chiar anticapitalism tout court. Peste toate astea, lectura în cheie festivalieră operată atât de mass-media, cât şi de unii participanţi – protestele ca glasul unei noi generaţii, neatinse de mentalitatea comunistă, imaculate în cuget şi-n simţiri – a pus şi ea umărul la transformarea campaniei Roşia Montana în ceva mai mult, mai mare şi, în cele din urmă, cu totul altceva decât era şi trebuia să fie.

Câte aşteptări, atâtea deziluzii. Pentru liberali, aşa cum bine observa Costi Rogozanu, ruptura a început să apară în momentul în care protestele şi-au lărgit miza, incluzând chestiunea gazelor de şist: o problemă care nu mai era descifrabilă în termeni de corupţie şi stat de drept, ci o nedreptate care beneficia de toată acoperirea legală şi de prestigiul unui mare investitor transatlantic. În acest punct, participanţii de centru au fost obligaţi să-şi justifice continuarea implicării prin piruete logice tot mai sofisticate şi mai puţin credibile: salvarea capitalismului de corupţie nu mai putea fi miza acolo unde dezastrul este provocat de cel mai legal şi mai respectabil capitalism. Pentru stângişti, deziluzia a fost în schimb şi mai mare: în loc să asistăm la o alunecare, înceată dar sigură, a discursului pieţei înspre stânga, am asistat la o articulare tot mai explicită a protestelor în cheie naţionalistă, misticoidă, proto-fascistă[1]. Într-adevăr, dintre toate grupurile participante, se pare că tabăra naţionalist-religioasă e cea mai puţin atinsă de deziluzii: în parte din pricina imunităţii sale constitutive faţă de realitate; în parte, însă, pe bună dreptate – pentru că, adică, vocea reacţionară pare într-adevăr să devină, aşa cum arăta Florin Poenaru, hegemonică în piaţă. Răspunderea pentru această alunecare reacţionară trebuie şi ea distribuită echitabil: în parte, ea ne revine şi nouă, pentru că nu am reuşit să impunem o interpretare a chestiunii Roşia Montană (şi a gazelor de şist) ca manifestare tipică a capitalismului post-industrial la semi-periferia sa; în parte, ea ţine însă şi de ceea ce Žižek numea „aparenţa obiectivă” a acestor fenomene: inevitabil, lectura în termeni de cotropitori-investitori vs. patria mamă este mult mai intuitivă şi spontană decât lectura structurală în termeni de dinamică, geopolitică şi imperative specifice ale capitalismului actual.

Se prea poate, aşadar, ca pentru stângişti bătălia să fie pierdută. Se prea poate ca aceste proteste să nu ducă, pe termen mediu şi lung, decât la o coagulare a dreptei celei mai reacţionare – să nu uităm că singura instituţie care a câştigat la capitolul prestigiu şi încredere de pe urma protestelor a fost BOR-ul, brusc reabilitată ca ultim străjer al sărmanilor şi bogăţiilor neamului. Se prea poate nu doar să fi pierdut un bun prilej de a împinge opinia publică mai spre stânga, ci să ne trezim cu o opinie publică mult mai la dreapta decât la începutul protestelor. Pe termen lung, aşadar, numai veşti proaste. Dar oare înseamnă asta că ar trebui să rupem rândurile şi să ne întoarcem, încă o dată, acasă?

În acest punct, tind să fiu în dezacord cu Florin Poenaru[2]. Nu foarte convins, ezitant oarecum, însă totuşi în dezacord. Provocarea pe care o aduc astăzi protestele este cea de a gândi o practică politică eficientă şi cât de cât coerentă în condiţiile în care tactica şi strategia, orizontul de termen lung şi obiectivele pe termen scurt par să se bată cap în cap. Cu atâtea necunoscute, fiecare îşi face calculele de tactică şi strategie cum poate mai bine. În ce mă priveşte, aş opta pentru salvarea obiectivelor imediate şi continuarea implicării stângii în protestele Roşia Montană, chiar dacă asta presupune suspendarea mizelor mai de amploare şi mai pe termen lung.

Din trei motive. În primul rând, e faptul că încercarea noastră de a ne salva onoarea, sau literalmente obrazul, refuzând să mai defilăm cu naţionaliştii şi cu Noua Dreaptă, nu ne lasă neapărat într-o poziţie mult mai onorabilă sau ferită de compromisuri. Dovadă stă receptarea surprinzătoare – dar, în fond, explicabilă – pe care textul lui Florin Poenaru a avut-o în mediile consacrate de propagandă guvernamentală (în speţă, RomâniaTV şi DCNews). E, fără doar şi poate, primul text de pe CriticAtac care se bucură de atâta atenţie şi apreciere din partea agenţilor puterii. Că mesajul textului a fost deliberat deformat şi răstălmăcit – nu încape îndoiala. La fel de sigur e însă că acest tip de poziţie – desolidarizarea de proteste şi denunţarea fascizării lor – se pliază perfect pe propaganda pro-exploatare. Astfel încât calculul salvării onoarei şi obrazului devine automat mult mai complicat şi cu un rezultat mai puţin scontat: sau cu fasciştii, sau cu guvernul/ corporaţiile. Oricât am încerca sa articulăm un al treilea discurs, oricât am încerca să refuzăm acest double bind, în genul acesta de contexte incendiare, conflictuale, terţul este exclus – sau, mai exact, teoretic posibil, dar practic inconsistent.

În al doilea rând, continuarea necesară a participării stângii la proteste şi, implicit, necesara colaborare cu elementele naţionaliste nu trebuie, desigur, să se realizeze cu orice preţ. Suspendarea obiectivelor pe termen lung – impunerea unei perspective de stânga asupra chestiunii Roşiei Montane şi a gazelor de şist şi, pe viitor, coagularea unui consens social tot mai larg de stânga – nu înseamnă abandonarea lor totală. Munca de propagandă şi lupta pentru hegemonie trebuie să continue la fel ca înainte – doar că redimensionate în aşteptările lor, conştiente de constrângerile care le limitează potenţialul pe termen scurt. La fel, prezenţa noastră necesară în piaţă nu înseamnă că trebuie să ne ştergem semnele şi mesajele distinctive şi să ne abandonăm pasiv eventualei violenţe fasciste – aşa cum organizatorii înţeleg că au decis, total neinspirat, la Bucureşti. Dimpotrivă, tocmai pentru a marca explicit opoziţia noastră specifică, determinată, socialistă faţă de proiectele miniere, şi tocmai pentru a putea rezista provocărilor fasciste, stânga trebuie să defileze în bloc compact, unit şi vizibil în mijlocul protestelor. Nu putem rămâne uniţi decât marcându-ne diferenţa. Obiectivul imediat ne uneşte, chiar dacă tot restul ne separă.

În fine, în al treilea rând, să nu uităm de unde am pornit şi despre ce e totuşi vorba: blocarea proiectului minier de la Roşia Montană şi a exploatării gazelor de şist. Obiectivul e cât se poate de concret şi punctual, în ciuda entuziasmului şi aşteptărilor pare-se nefondate cu care am pornit. Până să ajungem la „uniţi salvăm tot”, până la revoluţia generală care doar porneşte de la fitilul Roşia Montană, până să investim aceste proteste cu un potenţial social şi politic pe care se pare că nu îl deţin, să nu uităm că miza iniţială era cât se poate de exactă, şi anume blocarea proiectului minier şi a scandalului gazelor de şist. Iar în acest scop precis, nu putem decât defila cot la cot cu fasciştii. Ăştia suntem, cu ăştia defilăm. Cu mâna la nas, cu capu-n pământ, separaţi, dar împreună. Cu jenă, scepticism şi rezerve, înainte!