TEMA: Cine/ce dăunează grav sănătăţii?
Există actualmente un SINGUR subiect legat de sănătate. Restul e făcătură şi poezie proastă. Subiectul este: cum facem ca ŞI în România să ajungă în sănătate minimum 6% din PIB? Cum facem ca România să se alinieze la ceea ce TOATE celelalte ţări europene s-au aliniat? Şi mă refer tot la cei 6% minimum din PIB. (Nu ştiu ce se petrece în Bulgaria, ce-i drept.) Acest procentaj ar rezolva actualele noastre probleme din sistemul sanitar: spitale care se târăsc în marasm, manageri care nu mai au cum să facă achiziţii, salarizarea personalului etc.
Iată singurul subiect valid din punctul meu de vedere. Studiile în acest sens sunt foarte vechi, încă din 1992, când Ritchard Brazil a efectuat o cercetare în România pe probleme de management sanitar şi ne-a furnizat aceasta cifră, dimpreună cu o alta, referitoare la salariul medicilor, care, în opinia lui Brazil, trebuie să plece de la de 3 ori salariul mediu pe economie. Aceasta ar fi cifra de salarizare care ar împiedica exodul medicilor, cei care generează sănătatea publică – Polonia a subscris la această politică de salarizare şi şi-a rezolvat problemele de lipsă de personal.
Concluziile lui Ritchard Brazil zac prin birourile Ministerului Sănătăţii încă din 1992, de când onor Ministerul nostru a comandat respectivul studiu. Menţionăm că domnul Brazil este un manager cu peste 30 de ani de experienţă în sistemul britanic, NHS, şi că a efectuat studiul despre care vorbesc în calitate de membru al King’s Fund, o organizaţie britanică de analiză a politicilor de sănătate.
De ce spun că aceasta este problema noastră majoră? Pentru că, axiomatic, ca să zic aşa, nu poţi să faci nimic fără bani, fir-ar ei să fie! Ne place sau nu, asta este realitatea, iar clasa politică locală este interesată s-o escamoteze sub tot soiul de pretexte. “Nu avem bani,” ne spun ei, “Nu avem de unde,” continuă tot ei, după care dau drumul unui bla-bla interminabil, prin care se ascund după piersic.
Problema reală a clasei politice este că NU DOREŞTE să dirijeze aceşti bani în sănătate, NU DOREŞTE să reglementeze o problemă care este rezolvată, iar ei o ştiu foarte bine, prin aranjamente la faţa locului: plăţi informale, pacienţi care îşi plătesc medicamentele şi consumabilele etc. Cu alte cuvinte, clasa noastră politică se bazează pe faptul că lucrurile pot să “meargă şi aşa”, scutindu-i pe ei de responsabilitatea unor politici coerente de sănătate, cu preţul mizeriei în care se scaldă în primul rând pacienţii, căci ei sunt suferinzii, şi alături de ei şi medicii, care trebuie să facă tot soiul de exhibiţii profesionale şi de improvizaţii ad-hoc ca să scoată cazurile la liman – şi nu fac aici o manevră de captatio benevolentiae pentru mine şi colegii mei: vorbesc despre realitatea zilnică.
Din păcate, sunt convins că demersul de a obţine minimum 6% din PIB pentru sănătate nu poate fi rezolvat la nivelul Ministerului Sănătăţii doar prin discuţii cu sindicatele şi cu organizaţiile din sănătate. Problema este mult mai amplă şi priveşte întreaga politică de stat a României, care trebuie să-şi stabilească priorităţile reale, în funcţie de situaţia de pe teren. Cum poţi să cataloghezi afirmaţia că “N-avem de unde”, proferată de toate guvernele perindate la putere în ultimii ani, când le contrapui realitatea celor 60.000 – 80.000 de decese evitabile anual, evidenţiată încă din 2008, de Comisia Prezidenţială pentru analiza şi elaborarea politicilor din domeniul sănătăţii publice din România? Ce putem să înţelegem din această ignorare sistematică a realităţii? Noi nu vorbim aici despre rentabilizare, optimizare şi politici zilnice – vorbim despre 60.000 – 80.000 de români care MOR anual prin vicii de sistem, români care, altminteri, ar putea să mai traiască, să stea în sânul familiilor lor, să le vorbească rudelor şi prietenilor, unii dintre ei chiar să muncească la majorarea sus-numitului PIB, care nu se revarsă şi asupra lor, a celor care l-au generat, adică.
Minimum 6% din PIB – iată singura noastră ţintă acum. Orice alte discuţii n-ar face decât să ofere clasei politice posibilităţi de fugă, de argumentare în exces, de deturnare a atenţiei opiniei publice de la problema esenţială: ei nu vor să dea înapoi românilor ceea ce celelalte ţări europene au înţeles să le dea celor care realizează, nemijlocit, PIB-ul cu pricina.
Îmi pun o singură întrebare, în final: cum se numeşte atitudinea unui politician care, ştiind că cetăţenii pe care îi reprezintă mor cu zecile de mii anual, nu face nimic ca să-i ferească de deces? Nu este, cumva, un genocid, un holocaust prin omisiune?
Aştept un Nurnberg al politicilor de sănătate din România. Din 2008 şi până acum, avem cel puţin 300.000 de decese evitabile consecutive unei politici deficitare, care nu priveşte, în primul rând, Ministerul Sănătăţii, ci modul general de a alcătui politici naţionale, de a aloca fonduri şi de a elabora strategii din care educaţia şi investiţiile publice, de orice fel, n-ar trebui să lipsească.
Aştept un Nurnberg al politicilor de sănătate din România ultimilor ani şi mă întreb dacă nu vom găsi şi noi câte un Goring, pe ici, pe colo, rătăcit pe la Ministerul de Finanţe sau chiar la vârf, în birourile prim-ministeriale.
6% pentru sănătate – Acum! Cu asta trebuie să începem.