Cum am devenit hoț

File din

relațiile de muncă la Dianei 4. Dacă cei din conducerea barului vor alege să răspundă, vom publica textul în această rubrică.

de Andrei Șerban

În aprilie anul curent, eu și prietena mea am hotărât să aplicăm pentru cele două posturi vacante de ospătari de la barul Dianei4. Am fost foarte entuziasmați că s-a ivit un job part-time, într-un loc care era frecventat de prieteni și în care se juca o piesă de teatru din a cărei distribuție fac parte. La prima întâlnire cu conducerea barului, am aflat că vom avea o perioadă de training de două săptămâni, urmată de alte două săptămâni, perioada de probă, timp în care nu vom fi plătiți. La finalul celor patru săptămâni, am primit un test cu 35 de întrebări din meniu si un alt test cu 11 întrebări despre servire. Am trecut cu brio cele două teste și am decis de ambele părți că vom continua colaborarea. Ni s-au propus două variante:

1. Contract de voluntariat, făcut prin organizația non-profit a unora dintre asociați, fără salariu, dar cu avantajul, ziceau ei, că poți renunța oricând la job fără să fie nevoie de un preaviz de 15 zile.

2. Contract de muncă part-time, cu dezavantajul de a fi nevoit să utilizezi preavizul de 15 zile în cazul renunțării. Remunerația nu a fost adusă în discuție.

Am ales varianta a doua. Aflasem de la o colegă, care lucra deja de câteva luni, că suma pe care i-o propuseseră era de 250 de lei pe lună. Lucra doar două zile pe săptămână, și alesese prima variantă, pentru că asta îi dădea un sentiment de libertate. Le-am comunicat că vrem să lucrăm minim trei-patru zile pe săptămână și ne gândeam că, în consecință, remunerația pe care o vom primi va fi una mai mare de 250 de lei pe lună.

După primele două săptămâni de lucru, am întrebat de contract și ni s-a zis că actele ar fi trebuit depuse până la data de 30 aprilie și că, fiind deja luna mai, vor face demersurile pentru luna următoare.

În luna mai am lucrat și patru-cinci ture pe săptămână a câte 10-15 ore pe zi, în care abia dacă aveam timp să mergem la toaletă, și chiar și pentru asta trebuia să anunțăm șeful de tură. Singurul venit era obținut din bacșișul pe care îl primeam de la clienți. Din acest bacșiș am fost obligați să dăm fiecare câte un leu pe fiecare tură pentru eventuala spargere a paharelor și scrumierelor de către noi sau de către clienti. Acești bani trebuiau dați indiferent dacă spărgeam pahare și scrumiere sau nu. De asemenea, dacă vânzările depășeau 1000 de lei pe tură, lucru care se întâmpla frecvent, eram obligați să dăm 1% din bacșișul nostru barmanului. Pentru că solicitam barmanului servicii, trebuia să îl plătim noi. Folosesc termenul “obligați”, pentru că în momentul în care le-am zis că nu suntem de acord să dăm acești bani, argumentând că nu am fost anuntați de la începutul colaborării de aceste comisioane, răspunsul a fost: „Nu o să schimbați voi regulile aici. Dacă nu vă convine, puteți să plecați!”.

Am primit și un dosar de 8 pagini cu responsabilități, în care, printre multe altele, era trecut și curățatul toaletei, salonului si al terasei. Deși barul era plin aproape în fiecare seară, patronii se plângeau că afacerea le merge prost și nu își permit să plătească femeia de serviciu mai mult de 2 ore pe zi, timp în care aceasta nu reușea să facă curațenie peste tot.

Pe 31 mai am primit contractul de muncă. Am avut „plăcuta” surpriză să constatăm că suma din contract era de 200 de lei brut, adică 160 lei net pe lună. În contract era scris că lucrăm 2 zile pe săptămână, câte 5 ore. I-am întrebat de ce este salariul atât de mic și ne-au zis că sunt singurul bar din București care nu are politica să oprească din bacșișul ospătarilor. Procentul de 1% din vânzari nu era luat în calcul. Mai târziu am aflat că există baruri în care nu trebuie să dai nici acest procent. Unul dintre asociați ne-a zis că este invidios pe ospătari pentru bacșisul pe care îl fac și că ”i-ar plăcea și lui să lucreze la Dianei4 pe banii ăștia”. Nu înțeleg ce îl împiedica!

Ne-am interesat la alte baruri din zonă ce salarii primesc ospătarii si minimul era de 40 de lei pe zi. Noi câștigam mai putin de 10 lei, din care dădeam la sfârșitul turei 1 leu pentru veselă. Am încercat să negociem salariul, dar ni s-a reproșat că ne gândim numai la bani, că suntem singurii angajați nemultumiți și că s-au săturat de noi. Era o alta formă de a ne transmite că ușa e deschisă. În realitate, aproape toți colegii erau nemultumiți, dar, la ședințele de grup, adoptau o atitudine pasivă de teamă să nu își piardă locul de muncă. În timpul unei ședințe, le-am propus colegilor să ne facem un mic sindicat. Atunci patronii au amenințat că ne vor da afară dacă se va întâmpla acest lucru.

Am considerat că suntem furați și că munca noastră făcea mai mult de 10 lei pe zi, în consecință am luat hotărârea să le răspundem cu aceeași monedă și să îi furăm

și noi pe ei, conștienți că, la un moment dat, vom fi prinși. Luam limonadă sau bere la draft de la bar, pe care nu o marcam în calculator, iar clienților nu le dădeam nota de plată scrisă, ci doar le ziceam cât au de plătit. În această imoralitate pe care o săvârșeam, aveam si niște “principii morale”. “Operam” doar cu băuturi neîmbuteliate, ieftine, care să nu producă găuri mari în stoc. Bere, limonadă sau cafea, niciodată mai mult de 30 de lei pe zi. Nu eram nici singurii ospătari care făceau asta. Calculasem dauna pe care le-o produceam, la prețul de intrare al băuturilor, și era de maxim opt lei pe zi. Oricum nu ne ieșea schema asta tot timpul.

Până cu un an înainte să mă angajez la Dianei4, am lucrat patru ani la o agenție de casting. Motivul pentru care renunțasem a fost programul încărcat și stresul foarte mare la care eram supus. În domeniul publicitar circulă o vorbă: „În publicitate se lucrează non-stop, fără program”. Dar se pare că și în ospătărie era la fel – unul dintre patroni ne spusese: „Chelnăria nu e pe ore, e pe nevoie”.

Lucram doi ospătari pe tură, la 25 de mese pe terasă, 11 mese în casă și șapte mese pe noua terasă din spate. Nu erau niciodată mulțumiți de serviciile noastre, eram certați că nu ducem comenzile și notele de plată la timp, când, de fapt, era imposibil. Tot timpul comparau sistemul de lucru din Statele Unite, unde lucraseră ei, cu cel de aici, dar omiteau să spună că, în S.U.A., un ospătar servea doar la 4 mese, la care era ajutat de un picol și de debarasator. La Dianei4 se făceau și rapoarte – angajații erau obligați să își facă rapoarte între ei, în care să semnaleze ”greșelile” colegilor. Barmanul mi-a făcut o dată un raport de 3 pagini. Nu am avut acces la acel raport. Dosarul meu a fost găsit întâmplător de un coleg, care a apucat să citească câteva rânduri din el.

Textul integral pe Gazeta de Artă Politică