Țara înstrăinată

un text de René Lapierre*

Traducerea aproape iminentă a acestui text vine pe fondul manifestațiilor pentru salvarea Roșiei Montane. Deși pornește de la probleme cu care se confruntă Québecul din ziua de azi, René Lapierre semnalează aici o situație critică și universală a statelor noastre. Indiferent de țară sau de continent, formele politice de exploatare abuzivă a resurselor naturale și umane par să conducă la ceea ce autorul numește – cu un cuvînt intraductibil – „dépays“, adică un loc, o țară din care sînt luate, înstrăinate bunurile și, în cele din urmă, oamenii; un fel de depopulare. 

Guvernele pe care le avem, oricare ar fi ele, se preocupă de înstrăinarea noastră. Trebuie să înțelegem lucrul acesta în sensul cel mai banal: guvernele noastre îi resping pe oameni din orice loc, din orice cultură, din orice identitate care nu le convin lor în afaceri, care – înainte de toate –  nu sînt bune pentru afaceri și, dintr-o dată, nu se reduc la bani.

În contextul unui astfel de servilism, formula „bune pentru afaceri“ trimite în mod direct la o concepție a pieței și la forme de exploatare a muncii și a pămîntului care au tot interesul pentru ca noțiunea de „țară“ să nu apară nicăieri. Să nu fie precizată și mai ales să nu pună vreo piedică intențiilor acelora care văd peste tot doar materie primă, doar resurse așa zis naturale și a căror exploatare va lăsa în urmă un dezastru cîtuși de puțin natural; un dezastru colosal pe plan social și lipsit de urmări pe plan politic.

O noutate abominabilă

Principiul unei astfel de exploatări este imperial. Ultimele două sute de ani de capitalism au arătat că valoarea absolută a acesteia este, de fapt, atît de indiscutabilă, încît efectele ei sociale și de mediu nu au pentru cei care înstrăinează nici un fel de valoare reală, iar bunurile comune pot fi jefuite după un etern drept la excepție, fără să lase loc vreunei pedepse. Spre deosebire de această regulă seculară, noutatea abominabilă este că, odată cu plierea completă a politicului pe cerințele pieței mondializate, pînă și cel mai mic pretext de afacere, al celei mai mici unități corporatiste, e suficient pentru a justifica de acum înainte și cea mai extremă formă de înstrăinare.

Fie că e vorba de gazele de șist, de extragerea sau de transportarea petrolului, de minerit, de privatizările din domeniile medicinei sau educației, de nerecunoaștera drepturilor la grevă și la proteste, de exproprierile violente, de poluarea iremediabilă a planetei, a aerului și a apei, asistăm de fiecare dată la o ocultare a informației și la amuțirea instituțiilor civile, la generalizarea secretului și a mitei, ajungîndu-se astfel pînă la dispariția conceptului însuși de guvernare în beneficiul conceptului de partid la putere, cu abolirea ulterioară a parlamentarismului în beneficiul strategiilor de obstrucție sau al legilor speciale care, în cele din urmă, vor împiedica eficient exercitarea legilor democratice.

Administrarea violenței

La nevoie, statul care înstrăinează va chema poliția pentru a trage în protestatari, după care o va felicita pentru treaba bună pe care a făcut-o. Presa va face restul și va blama cu ușurință studenții, sindicatele ori ecologiștii, excluși cu toții, unii după alții, din țara înstrăinată de un guvern care a fost totuși ales și care s-a pus de la sine în slujba intereselor celor care îl exploatează, îl dezarticulează și îl corup.

Complezența devine aici totală, fără să mai aibă vreo altă limită decît cea a resurselor vizate de exploatator sau de cea a fondurilor publice puse cu amabilitate la dispoziția lui. Odată serviciul complet făcut, cutare sau cutare ministru va putea fie să intre în slujba celor care înstrăinează, fie să facă lobby pentru ei pe lîngă funcționarii care nici măcar nu se vor mai formaliza – sau cărora le va fi totuna, după cum ne putem închipui. Dacă împingem lucrurile și mai departe, îi vedem pe acești lobbyişti întorcîndu-se de unde au plecat, adică în politică, pentru a conduce și mai bine țara înstrăinată: pentru a organiza și mai bine înstrăinarea noastră în interesul celui mai ofertant, a celui mai absent. Nu mai are atunci nici o importanță dacă partidul lui se declară federalist sau suveranist: în oricare dintre cazuri există bogății de luat și o societate de înșelat[1].

Nici o consecință, chiar așa?

De la o oră la alta nepăsarea, exploatarea și devastarea par să se agraveze. De la o zi la alta ne surprinde lipsa de umanitate a corporațiilor și a guvernelor – conservatoare pînă în măduva oaselor, liberale de fațadă, pechiste[2] mărunte –, în ciuda tuturor lucrurilor cu care ne-am obișnuit: o lipsă de umanitate nu doar a puterii, ci și a oricăreia dintre persoanele care o dețin și care îşi dau pe faţă caracterul mincinos, complezența și lăcomia. Vreți nume? Presa le arată foarte bine prin titlurile zilei, ale oricărei zile. Uitați-vă cum vorbesc politicienii despre bani, cum le plac banii și cum se pricep să-i promită. Uitați-vă apoi cum risipesc bogățiile, cum le confiscă și cum distrug bunurile comune în folosul celui mai bogat, uitaţi-vă cum dau în cel mai slab și apoi se apără de această indecență cu vorbe mari și lipsite de orice bun simț.

Cînd oamenii care fac asemenea lucruri pretind în plus că vorbesc despre independență, te trec fiori pe șira spinării; devine limpede numaidecît că singura independență vizată e aceea de a expropria și de a da spre vînzare, de a reduce la tăcere, a lovi cu bastonul și a trimite la închisoare fără nici un fel de explicație.

Cu fiecare demisie, cu fiecare trădare a politicului, tristețea e tot mai mare și descurajarea tot mai răspîndită. Se vede cu ochiul liber că țara înstrăinată a ajuns în acest punct: brutalizată, neîncrezătoare și năucită. Cei care o înstrăinează aici activează, iar lucrurile care contează pentru ei n-au nici nume, nici sex, nici gîndire, nici școală, nici copii. Am ajuns chiar să nu mai cred deloc că aprobarea guvernamentală de zi cu zi a acestui haos ar mai avea vreo legătură cu ideea de națiune, nici că, de acum înainte, ar mai putea trece în vreun fel drept proiect pentru societate – și cu atît mai puțin pentru țară.

  (Traducere din limba  franceză de Laura Marin / Cu mulțumiri lui Andrei Anastasescu pentru inițiativă  și pentru sprijin)