Despre Roşia Montană în 2006: ONG-urile aservite şi consensul liberal

În 2006 apărea în ediţia românească Le Monde Diplomatique articolul “Miza: Roşia Montană” semnat de Dan Mercea. Articolul descrie situaţia ONG-urilor aservite, dar şi ambiguităţile societăţii civile în faţa unui business care promitea multe şi care cumpăra păreri pozitive la kilogram. Articolul e cu atît mai important cu cît taxează un consens neoliberal al societăţii civile într-o manieră foarte rar întîlnită în urmă cu 6 ani în presa noastră sau în mediul civic românesc.

Miza: Roşia Montană

de Dan Mercea

Spaţiul public creat în jurul proiectului „Roşia Montana” este foarte dinamic şi totodată polarizat. Clivaje pot fi observate nu numai între compania minieră Gabriel Resources şi societatea civilă, dar şi în interiorul acesteia: există ong-uri care susţin compania împotriva altor ong-uri, relativizând astfel con­secinţele ecologice, sociale şi economice ale proiectului şi riscând o criză de legitimitate a întregii societăţi civile. Conflictul se datorează unui concept problematic: consensului ideologic liberal asupra rolului societăţii civile, care a făcut din aceasta un fetiş al democratizării şi al economiei de piaţă.

Zăcămintele de la Roşia Montana sunt fructul râvnit de o companie minieră lis­tată la bursa din Toronto ce nu are, până astăzi, expe­rienţa necesară acestui mod de exploa­tare a aurului: intensivă, la suprafaţă, prin cianuraţie. Ce are însă această com­panie sunt o echipă managerială con­dusă de un specialist în astfel de exploa­tări, controversat, tăcerea complice a forurilor politice româneşti, inerţia autorităţilor române şi multe promisiuni făcute unor oameni cu o situaţie materială precară, care trăiesc într-o zonă monoindustrială. Şi, mai recent: o atitu­dine în favoarea proiectului tocmai din partea unor reprezentanţi ai societăţii civile.

La sfârşitul lunii iulie au început consultările publice pe marginea „stu­diului de impact asupra mediului”, raport întocmit de către Roşia Montana Gold Corporation, al cărei acţionar majoritar este compania înregistrată la bursa din Toronto: Gabriel Resources. Consultările, pe care organizatorii lor le clamează ca fiind un exerciţiu democratic, au fost precedate de o vastă cam­panie publicitară şi de relaţii publice, în care s-au investit sume uriaşe. Campa­nia ar fi fost necesară, după cum susţi­nea unul dintre directorii companiei în timpul consultărilor, pentru a se apăra de agresivitatea mediatică a opoziţiei”. Aceasta din urmă este reprezentată de proiectul „Salvaţi Roşia Montană”, care reuneşte organizaţii nonguvernamentale angrenate în campanie. Ele se opun proiectului din considerente de mediu, culturale şi sociale.

Proiectul minier, care propune men­ţinerea profilului monoindustrial al zonei pe perioada exploatării – şi care prin urmare poate inhiba orice activităţi alternative, inclusiv subzistenta fermierilor din zonă –, a fost oferit spre eva­luare publicului şi ulterior autorităţilor. Estetizarea proiectului în timpul con­sultărilor – şi mediatică, şi la scenă deschisă – a avut ca obiect şi chestiunea dezvoltării durabile şi a alternativelor la minerit pentru zonă.

Dacă voluntarul „Gabriel” convinge publicul cu oferta sa generoasă de locuri de muncă directe – dintre care majori­tatea sunt totuşi sezoniere sau pentru experţi occidentali expatriaţi –, dar şi anticipând, tot foarte generos, numărul locurilor de muncă ce se vor crea indi­rect în urma proiectului, tema dezvol­tării alternative este miezul argumentu­lui său împotriva opoziţiei „egoiste”.

Alternativele pentru dezvoltarea zonei, după eventuala aprobare a planu­lui de urbanism zonal (PUZ) propus în 2002 de către companie, nu mai pot fi gândite şi implementate decât în zona protejată a comunei Roşia Montana, de fapt centrul urban al localităţii, nu în zonele industriale sau de protecţie industrială. Astfel, interdicţiile de construire date de PUZ se răsfrâng asupra a patru sate şi practic nu permit dez­voltarea de activităţi economice alternative decât printre casele de patrimoniu sau pe asfaltul din centrul comunei.

Cu toate acestea, tot în pregătirea exerciţiului de relaţii publice al consul­tărilor publice, „Gabriel” a primit vizita de studii a unui grup de organizaţii non-guvernamentale, care s-a arătat real pre­ocupat de incapacitatea opoziţiei ONG-iste de a propune şi de a implementa alternative pentru dezvoltarea economi­că a zonei. Dintre cele douăzeci si una de organizaţii, optsprezece au con­cluzionat că opoziţia faţă de proiectul minier este, în esenţă, doar vocală, opor­tunistă şi incapabilă să propună alterna­tive la minerit, în fapt cea mai bună soluţie pentru dezvoltarea zonei.

Principalul actor al opoziţiei faţă de proiectul de minerit a fost societatea civilă, însă dezvoltarea structurală a sectorului nonguvernamental a făcut ca acesta să fie într-o constantă criză de legitimitate în percepţia opiniei publice. Paradoxal, sectorul unde vocile cetăţenilor, ce se doresc autonome în mod special faţă de stat, au dreptul la tribună şi care reprezintă pluralitatea de interese a societăţii româneşti este perceput ca nereprezentativ, lipsit de randament şi fără influenţă în trasarea traiectoriei pentru dezvoltarea ţării¹.

Consensul liberal al politicilor de transformare economică si socială, la care au aderat guvernele româneşti, s-a extins şi asupra conceptului dezvoltării societăţii civile – dacă nu dintr-o pornire ideologică, atunci datorită nevoii de asistenţă din partea unor organisme financiare şi politice internaţionale. Societatea civilă, aşa cum a crescut ea în România, a fost sprijinită în primul rând de donatori externi, care şi-au impus viziunea lor asupra lumii, cel mai adesea liberală. Astăzi, cu puţin înainte de aderarea la Uniunea Euro­peană, aceşti finanţatori externi tradiţio­nali se retrag, iar organizaţiile nonguvernamentale constată necesitatea de a se reorienta către alte fonduri, sau către cele structurale europene, ori către finanţatori privaţi, fie companii locale, fie multinaţionale.

Căutarea altor surse de finanţare este fundamentală pentru supravieţuirea organizaţiilor non-profit, pentru că majoritatea sunt obligate, în primul rând, să răspundă nevoilor unor benefi­ciari. Pragmatismul unui astfel de calcul trebuie pus în balanţă cu misiunea pe care fiecare organizaţie non-profit o are. în vremuri în care funcţiile statului tind să fie dereglementate şi economia, liberalizată, rolul de observator al respectării regulilor statului de drept – rol pe care şi-l asumă societatea civilă instituţionalizată – trebuie să se extindă şi asupra activităţii companiilor comer­ciale, indiferent de sprijinul financiar pe care îl poate aştepta de aici. Fiindcă dimensiunea morală a societăţii civile nu poate fi înlocuită de raţionamentul pragmatic şi individual al unora dintre reprezentanţii săi de a supravieţui ca organizaţie prin atragere de fonduri şi prin implementare de proiecte: nu atâta timp cât ONG-urile au acceptat un con­sens liberal, prin care se angajează să garanteze moralitatea societăţii în care funcţionează atât prin programe speci­fice, cât şi prin proteste publice faţă de abuzuri.

Spectrul societăţii civile din jurul cazului Roşia Montana este mai complex şi diversificat decât pare la prima vedere. Alburnus Maior, asociaţia de proprietari din Roşia Montană, care se luptă împotriva exproprierii şi stră­mutării gospodăriilor lor, a strâns în jurul ei o coaliţie de organizaţii non-profit din ţară şi din străinătate şi a orga­nizat cea mai puternică rezistenţă îm­potriva proiectului: Alburnus Maior reprezintă o opoziţie clasică. Dar în ciuda aparentului consens ideologic, sectorul non-profit este eterogen şi oferă oportunităţi de a crea o opoziţie la opo­ziţie.

Aceasta din urmă se bazează, mai degrabă, pe raţionamente pragma­tice, sperând să obţină beneficii directe prin dezvoltarea altor proiecte la Roşia Montana, plătite de companie, după în­ceperea proiectului de exploatare minieră. O atitudine de acest fel ocultează însă riscurile de mediu, sociale, culturale şi economice şi pierderile pe care implementarea proiectului minier le-ar aduce. Şi, nu în ultimul rând, opti­mismul acestei atitudini nu pune pro­blema beneficiarilor din Roşia Montana si din vecinătatea ei, care în cea mai mare parte vor fi strămutaţi sau relocaţi dacă mina va fi deschisă de către RMGC.

Relaţia verticală – dintre companii şi beneficiarii generozităţii lor – poate dezvolta patologii, printre care şi cele­brul astroturfing². Compania RMGC, titularul proiectului minier de la Roşia Montana, a fost de la înfiinţarea ei până astăzi acuzată de folosirea unor practici de tip astroturfing.

La începutul lunii iulie, un grup de organizaţii non-profit a ajuns la Roşia Montana într-o „vizită de studii”. Pro­dusul acestei întreprinderi au fost o serie de discuţii iniţial publice şi un raport, gândit ca o sumarizare a obser­vaţiilor făcute prin participare: în discu­ţiile cu reprezentanţii companiei mi­niere, cu localnici şi cu opoziţia faţă de proiectul minier.

Este dificilă interpretarea raportului, în enunţul introducerii nu găsim indicii nici despre cum a fost organizată această vizită la Roşia Montana, nici despre originea şi întrebuinţarea fon­durilor şi nici despre utilitatea acestui document. Citim doar că participanţii au dorit „să se informeze cu privire la situaţia reală din zona menţionată”³. Tot în introducere aflăm însă şi intenţia majorităţii acestor organizaţii. Se doreşte „deschiderea spre o colaborare cu compania Gabriel Resources, în derularea unor programe destinate comunităţii locale”, o perspectivă nu tocmai neutră, ci în esenţă favorabilă proiectului minier.

Că alte informaţii importante nu transpar la o primă lectură se datorează faptului că organizaţiile au formulat concluziile vizitei lor în afara unor rigori specifice rapoartelor de activitate pre­zentate finanţatorilor sau, alternativ, ra-poartelor academice. Fiindcă nu fac referire la astfel de standarde, validitatea raportului celor douăzeci şi unu, verificabilitatea rezultatelor sale, conţinutul si motivaţia pentru redactarea sa trebuie analizate foarte critic. Acest raport este situat într-un context cu care trebuie să fim familiarizaţi pentru a surprinde ra­ţiunea redactării sale: deligitimarea opoziţiei „egoiste” venite din acea parte a societăţii civile care se opune radical proiectului minier, şi pe cealaltă parte validarea morală a proiectului.

Astfel, textul este nedisimulat unul militant, aproape caricatural şi clişeist prin stilul „ONG-ist” îngroşat în care este redactat. Sonoritatea afirmaţiilor nu reuşeşte să acopere însă mai multe contradicţii. Raportul se doreşte o eva­luare obiectivă a proiectului minier şi a problemelor aferente, asumându-şi poziţia unei „minţi raţionale… care după analiza celor văzute la Roşia Montană va milita pentru acest proiect. Strict raţional, realist şi eficient”. Aici, prerogativul „raţiunii” e inserat pentru a-şi conferi o autoritate morală ce nu se acordă altor organizaţii nonguvernamentale, despre care citim că „repre­zintă doar o parte a comunităţii”. însă în ceea ce priveşte argumentele realiste si eficiente, acelea au fost oferite de experţi, deopotrivă şi titularului de proiect, şi opoziţiei.

Raportul este deci legitimat prin detaşarea „raţională” pe care autorii săi o consideră necesară pentru a se găsi într-o poziţie din care să poată instrui cititorii cum să evalueze controversatul proiect minier: „Formaţi-vă o opinie proprie faţă de acest subiect şi nu o opinie bazată pe informaţii subiective”. Enunţul imperativ cu iz de rigoare aca­demică şi cu pretenţie de obiectivism conduce, la finalul aceluiaşi paragraf, la o concluzie prezentată ca inexpugna­bilă: „Proiectul companiei este foarte bun şi credem că este singura alterna­tivă viabilă pentru revigorarea zonei, în plus majoritatea localnicilor din zonă îl doresc”.

Textul urmează şi obiectivul devalizării opoziţiei ONG-iste, articulat nu numai implicit, la nivelul meta-dis-cursului, dar şi făţiş: “asociaţia Albur­nus Maior este o asociaţie de proprie­tari care susţin interesele unui grup restrâns de persoane: dreptul la pro­prietate, care totuşi e sfânt, în situaţia de faţă este invocat într-un mod egoist”. Nota negativă asupra opoziţiei nu poate fi completă decât prin accentuarea con­trastului dintre atitudinea lor şi cea a majorităţii ONG-urilor favorabile proiectului, care au participat la vizita de studiu. Acestea din urmă îşi declină intenţia de a colabora cu compania minieră (intenţia de a realiza proiecte comunitare finanţate de RMGC – după deschiderea exploatării) şi deci nu speră să obţină beneficii directe. În fine, înţelegem astfel că acest raport este o întâmpinare a unor dorinţe a companiei miniere, nu în ultimul rând şi aceea de a fi obiectul unei monitorizări: „Şi îşi doresc (RMGC) ca acest lucru să fie făcut de către diverse organizaţii sau structuri independente”.

Arătându-se favorabile proiectului, aceste ONG-uri se poziţionează, impli­cit, în dialectica conflictului dintre ceilalţi reprezentanţi ai societăţii civile, cei împotriva proiectului şi compania minieră. Publicul ajunge astfel să per­ceapă existenţa nu doar a unui clivaj între companie şi ONG-uri, ci şi a unui clivaj din interiorul sectorului. Iar scopul acestei relativizări este acela de a izola opoziţia faţă de proiect ca fiind nereprezentativă, minoritară, egoistă, chiar dacă ea apără un drept consti­tuţional sacru, inalienabil în baza unui interes privat: dreptul la proprietate. Acest război intestin a cunoscut mai multe episoade.

Opoziţia, „Asociaţia Alburnus Maior”, a înapoiat organizatorilor „Galei Societăţii Civile” premiul pe care aceştia i l-au acordat pentru com­portament civic atunci când a ajuns în posesia unui document care arată impli­carea APD (Asociaţia Pro Democraţia), GEC (Grupul Ecologic pentru Colabo­rare) şi CENTRAS (Centrul de Asis­tenţă pentru Organizaţii Neguvernamen­tale) în monitorizarea participării pu­blice privind autorizarea proiectului minier Roşia Montana. Motivaţia pen­tru acest gest a fost aceea că „nici unul dintre ei nu şi-a explicat rolul în con­sultările publice”^. Cererea la adresa acestor organizaţii (aceleaşi care acor­daseră anterior premiul) de a-şi clarifi­ca intenţiile a rămas fără un răspuns ofi­cial. Dacă preşedintele Pro-Democraţia a negat totuşi implicarea organizaţiei sale într-un astfel de proiect, liderii celorlalte două organizaţii fie au ajuns să lucreze în cadrul companiei, fie au făcut afirmaţii laudative la adresa proiectului.

Retorică după şablon

Suprapunerea dintre practicile de tip astroturfing şi concertul RMGC-ONG-uri pare să fi fost făcută aproape după şablon. Promisiunea responsabi­lităţii sociale, „sprijinirea şcolilor şi a tinerilor, angajarea de oameni în zonă, deschiderea unui incubator de afaceri pentru a stimula antreprenoriatul în zonă”, dublată de intenţia de angrenare a unor ONG-uri în viitoare programe sociale şi de mediu sunt piesele de rezistenţă ale retoricii companiei în dis­cursul ei, purtat pentru a mobiliza părţi ale sectorului non-profit în favoarea proiectului. în întâlnirile pe care compa­nia le-a avut, de-a lungul timpului, cu reprezentanţii societăţii civile institu-tionalizate, cei dintâi si-au declinat intenţia de a intra în parteneriat cu orice ONG pentru a le finanţa acestora proiectele, atunci când exploatarea ar urma să fie deschisă. însă acele partene-riate au fost condiţionate de semnarea unui contract.

Principalele clauze au fost: confi­denţialitate („nu ai voie să dai la nimeni altcineva documentul”5); publicarea numelui organizaţiei în lista de autori ai Studiului de Impact asupra Mediului (în secţiunea despre dezvoltarea durabilă); şi asumarea obligaţiei de a „susţine documentul în forma finală (chiar dacă ei modifică sau scot din context ce ai adăugat tu)”. Confidenţialitatea şi lipsa de transparenţă ascund deci simularea: simularea unui acord dezinteresat fată de proiect, a unei implicări profesioniste în evaluarea acestuia, a unei moni­torizări imparţiale a consultărilor pu­blice pentru discutarea Studiului de Impact asupra Mediului.

E important să declasifîcăm pre­concepţiile pe care e construită strategia Gabriel Resources de a crea o opoziţie la opoziţie. Pentru că practica astroturf­ing este una de import, se porneşte de la aşteptarea că sancţionarea ei de către opinia publică este improbabilă. Aceas­ta pentru că, la nivelul de percepţie publică şi al formării ei există mai multe filtre care inhibă o atitudine critică: fil­trul bunului investitor, cel al necesităţii investiţiilor directe, al angajamentului cultural al investitorilor pentru o dez­voltare durabilă, respectiv al relativizării consecinţelor investiţiilor asupra me­diului înconjurător. Nu în ultimul rând, un asemenea filtru se aplică şi societăţii civile.

Societatea civilă este si ea o categorie de import în spaţiul democratic românesc. România a ajuns pe harta observaţiilor despre societatea civilă în urma înregimentării ei în procesul de tranziţie postcomunistă, iar viziunea pe care a fost construită societatea civilă institutionalizată în România a fost una liberală. Argumentul liberal, în tradiţia lui Alexis de Tocqueville, observă o complementaritate între societatea civilă şi stat: raportul dintre cele două pre­supune supravegherea statului de către societatea civilă – pentru a semnala şi sancţiona orice abuzuri -, dar şi parteneriatul lor pentru a defini coordonatele dezvoltării bunei societăţi. Este sugerată astfel ideea că la nivelul societăţii civile există un consens asupra acceptării complementarităţii, iar la rândul său, o astfel de asumpţie face ca societatea civilă să poată fi definită doar prin ra­portare la stat şi instituţiile acestuia. De aici se poate deduce că şi organizaţiile non-profit, şi cele al căror scop este ob­ţinerea de profit urmăresc, nediferenţiat, aceleaşi priorităţi: să controleze statul şi să se angajeze, în tandem cu acesta, în opera de construcţie a societăţii demo­cratice.

În procesul de transformare socio-politică, economică şi de consolidare a democraţiei, în România rolurile au fost distribuite si către organizaţiile non-profit. ONG-urile au devenit, în multe cazuri, o cutie de rezonanţă a concep­ţiilor si priorităţilor finanţatorilor lor externi asupra edificării statului de drept, respectiv a economiei de piaţă. Asistenţa externă a însemnat urmărirea de către ONG-uri a principiilor şi priori­tăţilor donatorilor lor. Implementând proiecte finanţate din exterior şi definindu-şi, în timp, propriile-i priorităţi, sec­torul non-profit n-a ajuns până în prezent la maturitate. Consolidarea sa s-a făcut în perioada retragerii marilor finanţatori externi sau a modificării structurii finanţărilor, prin reorientarea organizaţiilor non-profit către sectorul producător de profit. Această modificare structurală reprezintă o oportunitate pentru apropierea dintre organizaţiile non-profit şi companii autohtone sau multinaţionale, dar ea poate fi şi o con­strângere pentru ONG-uri în ceea ce priveşte misiunea, obiectivele, practicile şi discursul lor.

Astfel de parteneriate presupun un proces prealabil de învăţare pentru ONG-uri, asa cum arată un interviu cu un reprezentant al Asociaţiei pentru Resurse Comunitare (ARC) din Cluj, organizaţie care promovează parteneria-tele, în comunitate, între firme si aso-ciaţiile non-profit: „Cred că e important să fii tu acolo unde sunt ei, să fii pe piaţa lor. Să înveţi cum gândesc. Intre ONG-uri şi firme există o diferenţă de cultură, aş zice”. Astfel, colaborarea non-profit/profit trebuie să fie însoţită de un filtru etic: „.. .cel mai mare interes (de a coopera) îl au companiile care activează în domeniul ţigărilor, medica­mentelor), petrolier, ciment, companii care multă vreme au fost atacate pentru daunele pe care le produc societăţii. De aceea interesul lor este mai mare decât al altora, să se implice. Şi la un moment dat rămâne la latitudinea organizaţiilor (să decidă) dacă vor să lucreze cu ele sau nu”.

Roşia Montană Gold Corporation este o astfel de companie susceptibilă în privinţa intenţiei ei de a colabora cu organizaţii non-profit. Riscurile de mediu, culturale şi sociale pe care exploatarea minieră propusă de RMGC le presupune sunt obiectul unei cate­gorice opoziţii faţă de acest proiect, venită din partea unei coaliţii de orga­nizaţii non-profit – şi mai larg, a unei polemici între oficialităţile româneşti şi cele ungare. Lor li se adaugă şi rezer­vele autorităţilor europene în privinţa garanţiilor pe care compania minieră le oferă pentru implementarea proiectului său la Roşia Montană⁶.

Să ne împotrivim seducţiei unui scenariu conspirativ între companie şi organizaţiile non-profit favorabile proiectului. Dar în ciuda declaraţiilor ambelor părţi, ce vor fi publicate pentru a nega existenţa contractelor de confi­denţialitate, raportul celor douăzeci şi una de organizaţii nu disimulează intenţia autorilor săi: să introducă în polemica dintre apărătorii proiectului minier şi opoziţie apariţia unui al treilea pol, al raţiunii detaşate. Intenţia auto­rilor mai poate fi şi aceea de a demon­stra că organizaţiile din interiorul socie­tăţii civile nu sunt toate împotriva proiectului şi, mai mult, majoritatea celor din grupul celor douăzeci şi unu sancţionează moral opoziţia ONG-istă faţă de proiect din interiorul societăţii civile: pentru inabilitatea sa de a imple­menta proiecte în zonă, pentru refuzul de a colabora cu compania minieră la dezvoltarea unor proiecte comunitare, dar şi pentru opacitatea Alburnus Maior în privinţa surselor de finanţare a cam­paniei sale⁷.

ÎNCERCĂRILE de a devaliza opoziţia se bazează însă pe două fetişuri. Primul, de natură ideologică, este acela al con­sensului liberal asupra menirii ONG-urilor: de a participa la întărirea demo­craţiei liberale, asumându-si rolurile si sarcinile la care statul a renunţat în urma dereglementărilor. Acestea ar fi de exemplu implementarea de proiecte care vizează asistarea categoriilor sociale defavorizate sau protecţia mediului înconjurător, toate finanţate din alte surse decât din bugetul de stat.

Cine acceptă această ideologie poate ajunge în ultima instanţă la o diferenţiere normativă între ONG-uri „bune”, care propun şi implementează proiecte, ONG-uri „rele”, care militează sau protestează şi care, neasimilând modelul liberal, se autoexclud din sec­tor. Fetişul ideologic liberal ocultează însă şi competiţia din interiorul sec­torului, competiţia de concepte, dar şi lupta concretă pentru consolidarea pro­priei poziţii în sector – cea din urmă se câştigă prin atragerea a cât mai multe fonduri de la finanţatori, chiar dacă această strategie presupune extincţia -prin înfometare – a altor organizaţii similare.

Cel de-al doilea fetiş este acela al pretinsei neutralităţi, al nealinierii raţionale la nici una dintre poziţiile con­tradictorii faţă de acest proiect, nere-cunoscând legitimitatea opoziţiei, respectiv prezentând exclusiv meritele proiectului. Raportul celor douăzeci şi unu ne dezvăluie si contradicţiile dintre vocea raţională care cerea o informare obiectivă asupra riscurilor şi beneficiilor aduse de proiect şi concluziile ambalate în raport favorabile proiectului (cu o singură excepţie). Tot aici poate fi inclusă şi pretenţia monitorizării inde­pendente pe care compania şi-o doreşte. Aceste ONG-uri au capacitatea şi voinţa de a o realiza, dar monitorizarea nu se potriveşte cu dorinţa lor de a fi finanţate de către Gabriel Resources pentru a crea şi pune în aplicare proiecte în zonă.

Asumarea consensului liberal de către ONG-uri a inaugurat un proces ideologic şi maniheist de selectare a organizaţiilor non-profit, deci de legi­timare a activităţii lor, în interiorul sec-torului. în această logică, formarea coaliţiei celor douăzeci si unu si redac-tarea raportului vizitei de studiu au avut rolul de a devalida opoziţia împotriva proiectului minier ca fiind egoistă – şi nu constructivă, „bună” – si de a face publică intenţia de colaborare dintre aceste ONG-uri si Gabriel Resources, ocultând însă orice înţelegeri confiden­ţiale între ele.

Mai larg, asumarea consensului liberal a dus la discreditarea întregului sector în ochii opiniei publice. Probabil neanticipată de grupul celor douăzeci şi unu, pe termen lung această discreditare va ajunge să servească compania – şi poate şi altele care vor întâlni o opoziţie similară faţă de proiectele lor – redu­când costurile campaniilor publice ini­ţiate pentru a se „apăra” lovind acum tocmai în imaginea creată de consensul liberal, de omogenitate a sferei non-profit.

¹A se vedea si Fundaţia pentru o Societate Deschisă, Barometrul de Opinie Publică (Mai 2006), accesat la <www.osf.ro>, consultat la 10 iulie 2006

² Termenul astroturfing desemnează o inginerie de relaţii publice, gândită de o com­panie ca o reacţie premeditată, dar aparent spontană, a unor indivizi sau grupuri, pentru promovarea unor produse, servicii, proiecte pe care compania le propune. Cf. Leon, T.P., Maxwell, J.W., „Astroturf: Interest Group Lob-bying and Corporate Strategy”, Journal ofEco-nomics and Management Strategy, (13) 4,561, 2004

³Yap România, Vizita de Studiu: Roşia Montana-Prezentare şi Concluzii, accesat la adresa <www.yap.ro>, consultat la 25 iulie 2006

⁴      Comunicat de presă, Alburnus Maior, 28.03.2005, accesibil pe site-ul www.rosia-montana.org

⁵      Dan Craioveanu, Clubul Ecologic Tran­silvania, Cluj-Napoca, România: interviu al autorului, 30 iulie 2006

⁶      Vezi www.rosiamontana.org pentru oprezentare comprehensivă a argumentelor opo­ziţiei.

⁷           Detalii despre partenerii si finanţatoriicampaniei au fost găsite pe site-ul Alburnus Maior, la adresa www.rosiamontana.org si pe site-ul Fan Fest, la adresa fanfest.rosia-montana.ro/2005.