Avatarurile culturale ale stângii: de la green peace la red herring

În numărul 33/2013 din România literară, Nicolae Manolescu publică editorialul „O nouă critică de direcție în cultura română?”. Un articol necruțător la adresa stângii independente locale și a platformei CriticAtac, prilejuit de cronica „entuziastă, dar nu entuziasmantă”, zice Manolescu, pe care Paul Cernat a făcut-o Cărții de muncă a lui Costi Rogozanu. În ultimul număr din Observator Cultural, Paul Cernat reacționează prin „Despre fobia stângii și cultura pluralistă. Răspuns domnului Nicolae Manolescu”. Nu am de gând să mă pronunț aici asupra întregii dezbateri. E destul de previzibil în ce direcție merg susținerea și simpatia mea, chiar dacă trebuie să recunosc că, pe alocuri, modul în care se înșeală unul parcă e mai apropiat de adevăr decât modul în care are dreptate celălalt.

Dar întrucât schimbul de texte între cei doi critici literari angajează în mod direct și explicit chestiunea stângii independente românești, și întrucât nu e deloc întâmplător faptul că el are loc între doi critici literari, aș insista, totuși, asupra unui aspect particular. E vorba de un anumit orizont tematic, dar și de o grilă de lectură pe care mizează ambele texte, în ciuda opoziției lor fățișe, și care structurează și subîntinde pozițiile lor în moduri practic similare: codificarea opoziției stânga-dreapta (chiar și cea care se manifestă în forme inevitabil culturale) în termenii opoziției elite-anti-elite, ca extensie și prelungire în timp a conflictului cultural-instituțional dintre boierii minții și oierii ei. O aparență poate necesară, cu siguranță explicabilă – dar nu mai puțin mistificatoare.

Ascultând printre rânduri articolul lui Nicolae Manolescu, distingem, printre alte linii de argumentare, și pe aceasta:

„Antioccidentali s-au proclamat, nu o dată, ei înșiși… campanii antielitiste… argumentele antielitiștilor… nu-și puneau problema… dacă meritau un prestigiu intelectual comparabil cu al elitiștilor… voiau să le smulgă acestora din mână puterea culturală… cel mai ieftin populism… au legat elitele de dânșii inventate de puterea politică… nu ideea ca atare de elită a contat, ci personalitățile pe care antielitiștii le identificau… o luptă pentru putere… au forțat nota… a rămas și va rămâne marginală… radicală și iresponsabilă… cea mai tendențioasă confuzie populistă de valori…s-a sfârșit prost pentru antielitiști…”.

În Observator Cultural, Paul Cernat îi răspunde, printre altele, cu o interpretare a fenomenului stângii intelectuale în aceeași cheie – dar răsturnată – a opoziției elite vs. democrație:

„nu văd nimic blamabil în a fi eurosceptic sau eurocritic… Pe atunci, „antielitiştii“, „oieri ai minţii“… nici măcar nu erau stîngişti marxizanţi, ci doar liberali postmoderni, relativişti şi „corecţi politic“… Directorul României literare e de părere că ultimii ar fi pierdut partida… Din păcate, abia o astfel de judecată o trivializează cu adevărat… Să ne gîndim ce însemna, pînă în urmă cu cîţiva ani, să spui că eşti „de stînga“ în aşa-numitele medii culturale „bine“, la ce ostracizări te expuneai… În ce priveşte concepţiile democratice ale unor membri marcanţi ai intelighenţiei elitiste, e poate util să amintesc, ca simptom… discursurile – oribile – împotriva asistaţilor social… a statului social şi a „mahalalei inepte”… care nu-şi merită elita… CA este un grup de „critică socială, intelectuală şi politică“, deşi are tangenţe şi cu literatura; iubitorii de istorie literară ar putea savura… Cu cît mai multe direcţii articulate, cu atît mai bine. Într-o lume liberă… semn de gîndire liberă şi pluralistă… va avea în mine un adversar, pentru că, dincolo de ideologii, resping exclusivismul şi hegemonismul”.

Ce-avem noi aici? Un mare critic literar, vizibil deranjat de cronica unui alt mare critic literar la cartea unui fost student de-al său, spală în sânge platforma de stânga a acestuia din urmă, calificând-o drept populistă, marginală şi iresponsabilă şi ca un atentat periculos – dar eşuat în cele din urmă – la adresa elitei de drept şi de fapt. Celălalt mare critic literar sesizează momentul şi răspunde liniștind apele, deconspirând această nouă mostră de fobie antidemocrată a dreptei ca o prelungire culturală a cruciadei politice pe care elita o duce față de omul şi simţul comun, și arătând totodată că presupusa celulă radicală și iresponsabilă de la CriticAtac este, în realitate, o platformă foarte respectabilă și de bun simț, o voce care contribuie și ea la polifonia armoniei democratice.

Ce e surprinzător aici e că nu e nimic surprinzător (mai puțin, să recunoaștem, demascarea lui Andrei State ca liberal). Surprinzător este că această nouă polemică literară e deja, la noi, una atât de veche și cu pozițiile atât de bătătorite. Faptul că problema stângii reapare, acum ca de fiecare dată în ultimii douăzeci de ani, ca o dispută culturală, ca o prelungire şi continuare a vechiului meci cultural oieri-boieri ai minții. Şi că de douăzeci de ani, problema e întotdeauna tratată şi rezolvată după exact acelaşi scenariu: un conservator ultragiat deschide partida, trăgând semnalul de alarmă că nişte tineri se dau marxişti prin spaţiul public; după care un liberal aşezat răspunde şi liniștește apele, argumentând că aşa e mai pluralist, mai european şi mai bine, deci lasă să fie şi ei prin zonă. Destinul tragi-comic al stângii românești este, pare-se, acela de a juca recurent rolul de red herring prin certurile și iubirile liberalilor și conservatorilor de la noi. Unul trage semnalul de alarmă și celălalt îl calmează spunându-i că trenul nici măcar n-a pornit. Vine stânga? Nu vine nici o stânga, suntem tot în democrație. Cam la acest scurt interval de timp se rezumă – chiar dacă recurent, să o recunoaștem – cele 15 minute de glorie publică și vizibilitate ale stângii și socialismului în România.

Și-atunci, acesta fiind contextul imediat – al cărui specific e, după cum vedem, tocmai lipsa sa de orice specificitate și actualitate – poate ar fi util să profităm de moment și să întrebăm: de ce atâta plictiseală frenetică? De ce, în continuare, lumea culturală și intelectuală se electrizează la o repunere în scenă, prin terți, că așa e mai elegant, a bătăliei demult apuse dintre boierimea și ciobănimea intelectuală? De ce ne încrâncenăm să urmărim această partidă înregistrată – și, în cazul stângii intelectuale, să mai și jucăm rolul de minge în jocul de pase democratice și culturale dintre intelectualitatea conservatoare și cea liberală, când miza e demult în altă parte?

Există, la numărătoarea mea, două explicații și două cauze ale hegemoniei de care se bucură codificarea elitist-culturală a opoziției stânga-dreapta, și implicit a înseși chestiunii politice a socialului de la noi. Și tot atâtea cauze și explicații ale depășirii, obsolescenței istorice și totodată structurale ale acestui model de explicație și tip de discurs.

Avem, în primul rând, o conjunctură istorică și, pentru unii, o situație destul de personală. O generație – din care fac parte și câțiva din suspecții de serviciu ai stângii românești „leniniste sau marxiste” – care a prins momentul de maximă vulnerabilitate și, deci, de maturizare exact în contextul în care elita culturală post-comunistă se bucura de maximul prestigiului său anticomunist; și care s-a întâmplat să fie și momentul în care această facțiune intelectuală a Bildungsburgertum-ului[i] se confrunta cu epuizarea misiunii sale istorice odată cu instalarea capitalismului și intrarea formală a societăților locale în „spațiul european”, ceea ce îi impunea să abandoneze măștile progresiste și new left-iste cu care debutase ca disidentă în tinerețe și o obliga să sape în schimb după legitimare prin evul întunecat al conservatorismului perioadei interbelice. Pe scurt, pentru unii dintre noi, drumul către Heidegger, Derrida și mai departe, Marx, a trebuit să treacă prin deturul elitisto-trăirist Platon-Pascal-Păltiniș[ii]. Dar, cum se spune, asta a fost demult și nici măcar nu e adevărat.

Mai exact: e adevărat că mulți, sau cel puțin unii din stânga independentă locală și-au început cariera tocmai luând parte la marea dispută culturală (dar și socială: mineriadele și piața universității fiind originea și expresia reală a acestui conflict) a epocii. Dar e la fel de adevărat că tot atât de mulți dintre ei au abandonat această cheie de lectură a epocii și a societății în plata acelei vremi. Văzut de la stânga, conflictul social de astăzi și, implicit, expresia lui culturală nu mai este, nu mai are nici o legătură cu vechea opoziție elite culturale – culturnici ai democrației, boieri-oieri. Acest gen de discurs și de articulare a conflictului social, a cărui popularitate nu mai e dată astăzi decât de virtuțile sale facil mistificatorii și auto-flatante, a fost încheiat, tocmai pentru că depășit, deja de câțiva ani. Expresia culturală a încheierii acestui conflict a fost volumul Idolii forului. Nu că ar fi făcut epocă – dar, cu siguranță, a înregistrat-o atent. Acesta a fost punctul în care facțiunea intelectuală, fost-disidentă a Bildungsburgertum-ului lui Szelenyi a pasat frâiele hegemoniei facțiunii experților și tehnocraților. Și să ne amintim că, oricât s-ar dori suprapunerea acestui conflict – oricum deja dezamorsat, cum spuneam – cu antagonismul stângii actuale, derularea și, în cele din urmă, încheierea conflictului nu a avut niciodată o reverberație politică și socială dincolo de sfera particulară de interese a conglomeratului clasei dominante, a Bildungsburgertum-ului: era o opoziție între un grup de intelectuali care considerau că rolul lor de legitimare a noului regim „democratic” era încă vital, că societatea are mai mult ca oricând nevoie de povețe, ghidaj moral și valori în peisaj, versus facțiunea experților și specialiștilor, cu acoperire socială în ong-ismul societății civile și cu reprezentanță culturală, la acea vreme, în autorii volumului Idolii forului, care considerau că reproducerea pașnică și legitimarea sistemului „democratic” nu mai are nevoie de miturile filosofico-umanist-moralizante ale burgheziei intelectuale, pentru că sistemul capitalist se legitimează de la sine, iar cine are urechi să audă și mână să noteze, precum expertocrația societății civile, e înțelept și deja ia notițe.

În cele din urmă, obiectiv vorbind, inginerii au câștigat partida: iar din momentul în care criteriul specializării a declasat criteriul „valorizării” morale sau culturale, el a alunecat imediat mai departe în criteriul mut, dar tocmai de aceea nemilos, al cifrelor: imanența pură a eficienței. Nici un mit platonician al peșterii nu bate în eficacitate legitimantă explicația expertă care apelează la categoriile de productivitate și eficiență. Asta e ceea ce e totodată atât de relevant și de amuzant în cazul unui Lucian Croitoru bunăoară: pe de o parte, intuiția aproape corectă că legitimarea sistemului politic și economic existent, chiar dacă este asigurată mai nou preponderent de facțiunea și discursul expertocrat, trebuie cumva să recupereze rezerva de mistificare inepuizabilă pe care o asigura, până nu de curând, ceaslovul cu înțelepciune conservatoare aflat în posesia burgheziei intelectuale – de unde trimiterile obsedante, la Croitoru, la diverse comori ancestrale de proverbe protocapitaliste sau la presupuse pasiuni platoniciene neoliberale avant-la-lettre. Ceea ce însă, pe de altă parte, pare să-i scape domnului Croitoru este faptul că acest demers e deja cu totul inutil și redundant. „Democrația” actuală se legitimează în mod imanent, fără să mai aibă nevoie de mituri fondatoare externe: ea există și este legitimă atâta timp cât este eficientă, și chiar dacă în numele eficienței trebuie să-și sacrifice valorile culturale și uneori chiar propria existență. E suficient, e deja un mit în sine diktatul atât de firesc și de transparent, violent de transparent, al „eficienței și productivității”. Nici nu mai e nevoie de o bază în antropologie – prea umanistă pentru expertocrația burgheză – ca să deduci, din categoriile neutre și imparțiale ale eficienței și productivității, o întreagă hartă cu delimitări culturale și completată cu condamnări morale: frumusețea discursului neoliberal este că își generează bagajul, suprastructura de discurs cultural și moralizant necesar legitimării sale în mod pur imanent, categorial și a priori. Platon e cu totul în plus aici. Contrar, așadar, opiniei lui Nicolae Manolescu, meciul pe care domnia sa îl trăiește încă atât de intens s-a sfârșit demult, și s-a sfârșit prost și pentru facțiunea umanisto-filosofică, intelectuală a elitei pe care o reprezintă domnia sa. Însă contrar întregii polemici dintre Manolescu și Paul Cernat, meciul nu s-a sfârșit bine pentru nici unul dintre combatanți: mai exact, câștigând partida, desigur nu neapărat – nu că ar conta vreodată – la masa argumentelor, ci pe terenul istoriei, facțiunea oierilor a pierdut meciul. Odată transferată hegemonia intelectualului public de la filosoful și ideologul generalist la expertul unidimensional, se ieșea definitiv din incinta exclusiv culturală a bătăliei[iii].  Și asta tocmai pentru că nu mai era vorba de o predare a ștafetei hegemoniei de la o facțiune culturală la alta, ci de schimbarea modelului de hegemonie, și implicit a discursului legitimator, prin transferarea rolului de intelectual public din câmpul burgheziei culturale în câmpul expertocrației societății civile[iv]. Întâmplător sau nu, cultura a rămas mută – din punctul de vedere al relevanței ei social-politice – exact în momentul în care capitalul a hotărât că vorbește mai bine numai prin reprezentanții săi direcți.

Desigur, povestea nu e neapărat una nouă. Complicitatea și apropierea constitutive dintre, pe de o parte, discursul și practica societății civile și, pe de altă parte, discursul și politicile monetariste ale facțiunii experte au fost, de altfel, remarcate deja de Szelenyi & co[v]. Ceea ce am trăit însă noi, în ultimii ani, în sfera culturală, dar și social-politică, a fost tocmai re-așezarea internă a Bildungsburgertum-ului și transferarea accentului de la pilonul burghezie culturală la pilonul expertocrație. Partea bună e că, în aceste condiții, antagonismul social fundamental nu mai are vreo legătură cu bătălia intraculturală dintre facțiunea conservatoare și liberală a elitei. Partea proastă este că, frâiele hegemoniei depășind și ieșind din sfera culturală, noi, cei rămași aici, facem inevitabil exclusiv travaliu cultural, inevitabil marginal și obiectiv iresponsabil, așa cum bine zice Manolescu, întrucât e fatalmente lipsit de vreo aderență la agenda politică și socială efectivă. Dar ne consolăm cu faptul că această condiție de fatală marginalitate nu ne afectează doar pe noi, cei din tabăra leninistă, ci, prin definiție, întreaga lume a „oamenilor de cultură”. Abia acum, în noua transparență, evidență și auto-suficiență a capitalismului, putem gusta cu adevărat „autonomia esteticului”, independența culturalului. Și e, într-adevăr, dezarmantă. Cineva ar trebui să-i (de)scrie rapid social-realismul.

A doua explicație a abandonării necesare a discursului elitist-anti-elitist este mai degrabă de natură structural-conceptuală. Potențialul politic al categoriilor conexe de „elite și mase” este trasat de operația pe care ele o realizează în mod a priori, prin simpla conceptualizare care le subîntinde: o naturalizare și in-determinare socială a sistemului de inegalități care structurează societatea. Nu întâmplător, „descoperirea” teoretică a conceptului de elite a produs, în anii 20, atâtea mostre de gândire reacționară (Mosca, Michels, Pareto): însuși conceptul lor central a împins către aceste poziții, prin efectul său de cristalizare „științifică” și purificare a inegalităților sociale de determinația lor istorică și conjuncturală: inegalitățile există în societate pentru că e natural să existe inegalități. Genul acesta de discurs – dar și simpla sa răsturnare populistă – trece nonșalant peste faptul evident că naturalizarea naturalului nu e ceva natural, ci este deja un gest social, care ține deci de un artificiu și o conjunctură, de o decizie în cele din urmă. Or, prin chiar această operație de naturalizare și mistificare a structurii sociale date (exemplul suprem fiind, desigur, legea de aur a lui Pareto cu distribuția sa fatală, căci firească, a bogăției pe principiul 20% ia 80%), conceptul de elită este constitutiv solidar cu însăși operația specifică, definitorie, a capitalismului: nu aceea de a fi un sistem de dominație de clasă (în această privință nu e deloc primul), ci aceea de a fi primul sistem de dominație care să fi renunțat la legitimarea sa prin învăluire și mistificare religioasă, tradiționalistă, culturală etc., pentru a expune principiul dominației în toată transparența sa obiectivă și impersonală. Pentru prima dată în capitalism, elita nu se mai justifică prin sângele ei albastru, pentru că e unsă de divinitate, purtătoare de tradiție sau cea mai bună la mânuirea sabiei, ci prin simplul fapt că e elită, pentru că merită. Și pentru că e ceva ce-i revine în mod firesc, matematic, în calitate de elită, conform legii lui Pareto. Nu degeaba e burghezia clasa fără nume – și nu întâmplător a o califica drept „burgheză” înseamnă deja a o „demasca” într-un fel: pentru că a citi dominația „elitei” burgheze în orice fel, social, istoric, material – ca dominație burgheză, adică – înseamnă a-i determina și denaturaliza, și implicit im-purifica sursele elitismului său. Într-un fel, specificul capitalismului e tocmai acela de a se justifica și percepe ca un simplu elitism, și încă din cele mai benigne din câte au existat – pentru că e pe merit. Pentru prima dată în capitalism, caracterul istoric și politic al dominației sociale este abil deghizat tocmai în dezvăluirea sa impersonală, în afișarea sa pur economică, iar principiul de clasă al organizării sociale „impersonale” este făcut transparent și expus ca atare, sau, pentru spiritele mai sofisticate, pentru prima dată este el atât de ascuns, naturalizat și neutralizat în chiar dezvăluirea sa orbitoare. Aceasta este operația primară a capitalismului, auto-dezvrăjirea sa impetuoasă[vi]. Și tocmai la această operație de naturalizare și neutralizare a capitalismului contribuie, pe măsura posibilităților sale, categoria de elită și discursul care decurge din ea, indiferent de care parte a șuvoiului ne situăm.

Din același arsenal reacționar face parte, desigur, și acuzația conversă de „resentiment” și „frustrare”, care își face apariția mai devreme sau mai târziu în orice discurs cultural pe marginea legitimității elitei (și pe care o bifează, desigur, și articolul lui Manolescu). La fel ca în cazul „elitei”, aceeași operație de mistificare prin transparentizare (în cazul de față: fals adâncism psihologic) și de nedeterminare prin generalizare a nedreptății sociale specifice, aceeași noapte în lumina căreia toate revendicările sunt frustrări, și prin urmare orice revendicare politică și socială este tot atât de legitimă și autentică pe cât e furia ghinionistului la loto.

Prin urmare: Resentiment? Marginalitate? Desigur, cât încape. Doar că esențiale aici sunt baza și conținutul lor determinate, nu faptul anistoric că toate societățile inegale, deci naturale, au generat dintotdeauna forme diverse de „resentiment” față de „elitele” firești, că, altfel spus, lumea e în general și iremediabil puțin cam ciudoasă. În mod poate nesurprinzător, există un aspect pe care atât Paul Cernat cât și Manolescu îl ratează, în abordarea lor oarecum formalistă sau formalizantă la care-i obligă tocmai articularea conflictului în termenii elitei și contra-elitei: miza stângii n-a fost nicicând, sau, cel puțin, n-ar trebui să fie, „persoanele care alcătuiau elita culturală”, așa cum acuză criticul de la România literară, nici tocmai „ideea de elită” în general, cum prea generos apreciază criticul de la Observatorul cultural: nu e vorba nici de faptul divers al configurației de membrii ai elitei, nici de adevărul transistoric și redundant că societățile inegale produc sau presupun elite – sau de opoziția la fel de ancestrală la acest discurs. Ceea ce a contat și contează sunt mecanismele particulare, circumstanțele istorice, specificul și conținutul efectiv în care se reproduce această formă socială atemporală și, chipurile, naturală. Or, în această privință, problema nu mai e una de elite vs. mase, ci de mecanismul obiectiv (și totodată istoric) care distribuie automat societatea în aceste categorii și care își învăluie efectul, se învăluie pe sine în același timp sub acoperirea opoziției pure și nedeterminate elite vs. mase. În ce ne privește, a fost întotdeauna și este vorba de faza de dezvoltare și tipul de manifestare a capitalismului nostru post-comunist. Etapa în care problemele sale sociale și politice se defulau cultural, se învrăjbeau pe valori și se reconciliau, în cele din urmă, prin juriile premiilor literare a trecut de-alaltăieri. Noutatea socială și istorică, mai mult decât culturală a prezentului, determinarea materială și istorică a formelor sociale așa-zis anistorice e cea care trebuie surprinsă și dezvăluită la stânga, chiar dacă – sau cu atât mai mult cu cât – noua dispunere a discursului legitimator și noua configurație a hegemoniei nu ne rezervă nimic mai mult decât poziția ferită, dar inofensivă a marginalității și iresponsabilității „oamenilor de cultură”. Deși nu ne-aude nimeni de-aici, măcar nu suntem singuri.