În numărul 30/2013 al revistei 22, analistul politic Sorin Ioniță trasează o scurtă „analiză politică” a protestelor din lumea arabă, sub titlul hotărât „Revoltele tip «primăvara arabă» sunt bune numai pentru demagogi”. Ceea ce, din principiu, trebuie să fie interesant: interesant de văzut care poate fi poziționarea dreptei libertariene față de un fenomen atât de complicat și de versatil precum frământările sociale de la sud de Mediterană. Să-și exprime oare nostalgia sau preferința pentru vechile regimuri? Nu se prea cade, măcar că reprezentanții lor, de la Mubarak la Gaddafi, treceau până nu de curând drept campioni ai aceluiași consens de la Washington pe care ni-l predică de atâția ani Sorin Ioniță și gealații săi. Să laude, în schimb, mișcările de protest care au dus la înlăturarea acestora? Periculos, din nou, căci riscă să miroasă a populism, cu atât mai nociv în versiunile sale opuse de islamism și socialism care compun mișcările. Să salute, atunci, acapararea și deturnarea protestelor de către aparatul militar? Iarăși, o soluție neelegantă pentru un democrat și libertarian rezonabil ca autorul nostru. Cum să ieși atunci din încâlceala asta de actori și amenințări, cum să articulezi o viziune clară și tranșantă a fenomenului arab? Simplu: inventezi un adversar ideologic de paie (proverbialul stângist), a cărui interpretare grosolană a evenimentelor să pună într-o lumină pozitivă propria-ți interpretare, după care poți purcede liniștit la propria caricaturizare grosolană a evenimentelor.
Pasul unu, așadar: demascarea presupuselor interpretări simpliste și unilaterale ale primăverii arabe oferite de către stânga: „anarhiștii și revoluționarii europeni de fotoliu, frustrați că n-au prins anul 69 pe viu, exaltă nediscriminat revolta maselor din lumea a III-a”. Cine, unde, când? Nu se știe. Important e să se creeze contrastul între demagogia „anarhiștilor și revoluționarilor de fotoliu” și analiza atentă a libertarianului pe fonduri publice Sorin Ioniță. Trecem peste faptul că o abordare de stânga, oricât de simplistă și naivă ar fi, trebuie – prin definiție, dacă tot e de stânga – să zăbovească măcar un pic asupra compoziției sociale și a contextului istoric al fenomenelor pe care le discută, pe când o perspectivă de dreapta, chiar și una atât de profundă și atentă pe cât crede Ioniță că e interpretarea sa, va fi constrânsă – din nou, prin chiar poziționarea sa ideologică – să trimită în cele din urmă la fatalitatea naturii umane (pe care Ioniță nu întârzie să o bifeze: „natura profund irațională a ființei umane”) și să citească evenimentele politice și sociale ca un conflict abstract între valori și non-valori, principii și fleacuri. Trecem peste asta – să rămânem noi cu simplismul și ei cu profunzimea.
Ceea ce ne conduce la pasul doi: departe de a fi atât de simple și unidirecționale precum le percep stângiștii imaginari ai lui Ioniță, revoltele din lumea arabă sunt, așadar, infinit mai complicate. Complicate și, totuși, nu prea, căci analistul nostru de la ExpertForum le rezolvă dintr-o singură mișcare: „de la jacqueriile țărănești medievale, trecând prin lupta de clasă marxistă și până la mișcarea Occupy, refrenul e pe fond același, doar detaliile conspiraționale diferă: beliți-i pe cei de la putere și cetatea lui Dumnezeu va lua automat ființă pe pământ și nu va mai exista nici durere, nici întristare”. În această grilă eternă și, pare-se, imuabilă, intră, desigur, și mișcările din lumea arabă: nimic altceva decât „rebeliune milenaristă și așteptări utopice”. Cu alte cuvinte, în viziunea lui Ioniță, capitalismului i se opune doar fanatismul – între ele nu există nuanțe și trepte intermediare. Ceea ce, oricât de fals și grosolan ar fi, e cât se poate de relevant pentru modul în care apologeții capitalismului liberal înțeleg presupusa mobilitate și dinamicitate a acestui sistem politico-economic: orice încercare de a mai îndulci puțin distribuția socială a bogăției și de a transforma regimul democrațiilor reprezentative în ceva care să reprezinte cât de cât voința societății este demascată din start ca delir utopic și rătăcire
milenaristă. Oricât de nedrepte și inegale ar fi societățile noastre, ele nu pot fi schimbate decât în ceva mult mai rău. Și oridecâte ori societatea își bagă nasul în chestiunile politice, trecând peste expertiza și recomandările avizate ale unuia ca Ioniță, putem fi siguri că ne paște catastrofa.
De unde decurge firesc concluzia. Care e, așadar, problema cu primăvara arabă și de ce n-ar trebui să ne grăbim a o saluta ca un posibil pas înainte? Redau pe larg ruminațiile autorului, căci au, fără doar și poate, savoarea lor: „Una e să-l răstorni pe Mubarak, care cheltuia 6% din PIB pe subvenții la combustibil și alimente, cumpărându-și astfel o relativă pace socială, fiindcă ți se pare că nu erau de ajuns și vrei să dai încă și mai mult la popor. Și alta e să vrei să tai aceste subvenții absurde și ruinătoare pentru stat, care au creat starea actuală de stagnare și dependență socială, modernizând cu adevărat statul. Nu știu câți dintre revoltații din piața Tahrir aveau clar în minte că soluția
corectă e B”. Cu alte cuvinte, marea problemă și marea amenințare a protestelor din Egipt nu e nici pe departe posibila lor derivă islamistă sau autoritaristă, ci e inevitabila lor turnură nici măcar către socialism, ci către o minimă democrație socială. Pentru o societate autoritară și inegală ca Egiptul, soluția nu poate fi decât mai mult autoritarism și mai multă inegalitate (i.e.: neoliberalizarea), iar pericolul cel mai mare – revendicarea populară a unei forme minime de democrație și justiție socială.
De pe culmile acestei concluzii, Sorin Ioniță se poate apleca relaxat în final asupra unor reflecții de autentic filosof politic: „Legitimitatea reală a unui regim nu este dată de emanația din revolta autentică a poporului…, ci e dată de consensul asupra unei soluții viabile de societate, bazată pe explicații autentice și raționale ale deficiențelor guvernării”. Rămâne cu totul misterios modul în care s-ar putea atinge acest „consens” asupra naturii eminamente raționale a neoliberalizării statului, în condițiile în care societatea este, prin definiție, irațională (căci, deh, natura umană…). Probabil consensul îi vizează doar pe cei puțini care au statutul, expertiza și fondurile ca să-și dea cu părerea. Oricum ar sta lucrurile, teza pe care Sorin Ioniță, precum oracolul din Delfi, nu o spune, nu o neagă, ci doar ne-o dă de înțeles de printre rânduri, este că e cazul să uităm de ideea de democrație ca suveranitate sau reprezentare populară. Gradul de legitimitate a unei democrații e dat de gradul său de neoliberalizare. Punct. Tot restul – tot ce-a mai rămas din vechiul ideal modern, burghez chiar, de democrație – e simplă demagogie stângistă. Nu putem decât să-i mulțumim lui Sorin Ioniță pentru acest cadou.