Să ne punem la zi cu cultura şi cu valorile ei de piaţă. Luăm două cazuri. Mai întîi, o demonstraţie ca la carte că rasismul clasei de mijloc ştie că o piaţă liberă cu adevărat nu e liberă. Apoi constatăm cu admiraţie cum se reprofilează cultura înaltă pe bugete locale.
Au maneliştii dreptul la bani de la buget? O ştire despre concerte într-o campanie antidrog susţinute de doi manelişti celebri, Vijelie şi Salam, a inflamat rapid media. Pe net sau la TV abordarea a fost aceeaşi: promovarea nonvalorii, a subculturii. Pe înţelesul tuturor: „cum să daţi bani de la buget la ţigani care să cînte pentru cauze nobile?”.
Rasismul e un indicator discret dar important în economia de piaţă, iar ăsta e doar un episod. Păi cum altfel explicaţi că de departe cel mai popular gen muzical nu e reprezentat în topurile naţionale de radio. La televiziuni toate genurile muzicale se amestecă. Cu o excepţie: manelele ori sînt izolate în canale dedicate genului, ori nu sînt deloc. E mult mai profitabil de fapt să ţii departe maneaua şi să alimentezi sentimentul rasist-valoric al publicului comercial (un alt nume „de lucru” dat unui soi de clasă de mijloc şi aspiranţilor la ea, cu vîrstă bine precizată: 18-49 de ani şi cu venituri medii cel puţin) decît să te legi la cap cu promovarea unui gen foarte popular, dar care ar putea face publicul solvabil şi advertiserii să strîmbe din nas. Nu contează numărul şi popularitatea, contează intervalul select comercial. Restul să moară.
Pop-rockul românesc primeşte de un deceniu bani serioşi de la stat. Industria zilelor satelor/oraşelor merge uns mai ales de cînd s-au înmulţit şi anii electorali prin desprinderea parlamentarelor de prezidenţiale. Maneliştii au mai fost invitaţi să cînte pe bani publici, dar mai discret. Acum, cînd apar într-o campanie publică în care chiar se potrivesc (anti-drog), ating cea mai sensibilă zonă şi, după cum puteţi vedea şi în ştirea citată mai sus, ministerele (interne, educaţie, tineret) nici măcar nu-şi mai asumă responsabilitatea că i-au invitat să cînte.
În ce priveşte prezenţa maneliştilor într-o campanie anti-drog, o să-l citez pe Adrian Schiop care prinde precis conflictul intern între fandoseala anti-drog şi un public la care ar trebui să ajungă mesajul cu pricina:
cata prostie si snobism, atat in presa civica indignata cat si in ministerele care o dau dupa cires sau in ong urile antidrog care tac pe subiectul asta… fiindca manelele ar putea fi un vehicol privilegiat pentru campanii de astea – multi, daca nu cei mai multi, consumatori de droguri dure (heroina) sunt tineri saraci, din medii defavorizate:P, cu grad ridicat de excluziune sociala :P:P fani de manele. sa mearga in ferentari si sa vada ce muzica consuma heroinomanii cand si o baga n vena. punem pariu ca nici un ong antidrog nu o sa foloseasca argumentul asta de bun simt?
Maneaua e populară dar nimeni nu vrea s-o vîndă „oficial”, s-o difuzeze şi să ia bani din reclamă pe ea. Iar cînd e plătită de stat ridică instantaneu valuri de facebookişti rasişti. Pentru că oricît ar fi de populară nu poate încălzi apele reci ale interesului mediatic.
Se face porno curat zilnic cu bani de la buget zilnic pentru promovarea litoralului de tip „Mamaia”, upper-middle-class, cu Mazăre travestit, fese de adolescente scuturîndu-se şi familişti cu copii pe umeri înghesuindu-se la carnaval. Nici măcar în pachetele de cablu Discovery-History-Private Spice de pe vremuri nu a existat mai mare armonie între familie şi pornografie. Turismul românesc pe litoral este promovat zilnic strict cu următoarea esenţă: Mamaia e locul unde vin ăia care nu se uită la bani şi pot fute adolescente agăţate prin cluburi.
În această atmosferă etic amorţită bine, „moralitatea” mai zvîcneşte în capul consumatorului alb doar cînd văd sintagma „maneliştii anti-drog”. Rasismul simte cu adevărat piaţa şi urlă doar atunci cînd simte cu adevărat pericolul: piaţa nu poate fi total liberă, are restricţiile ei nespuse. Mai bine un consumator mulţumit care dansează pe manele în privat şi e rasist public, decît prea mulţi consumatori neinteresanţi economic care să preia controlul gustului public.
Manelistul nu are voie în showbizul mare deşi e megapopular. Iar asta pentru că el are un public ciudat: îl iubesc sărăcimea şi marii bogătani. Sărăcimea nu-i interesează pe advertiseri. Cît despre baştani, vorba lui Salam, „Am vazut cat de rai sunt oamenii pe care eu ii distrez.”.
Banul public e calea către o recunoaştere cît de cît oficială a unui fenomen pop care a făcut deja istorie. Numai că banul public şi retorica politicilor publice ţin de expertiza acelei pături de mijloc, gardian al curăţeniei, maestră în văicăreală valorică şi anticorupţie oengistică. Iar ăştia se pricep atît de bine la curăţenie încît pot distinge valoarea între un mişcat din fund pe Moga şi un mişcat din buric pe Salam. Cu Moga vinzi iluzia de bază a clasei de mijloc. Cu Salam le aduci aminte vigilenţilor că există pe lumea asta şi altceva decît văicăreala middle class. Poate Salam trebuia să înţeleagă mai repede că bruma aia de bani de la stat e mai periculoasă decît o valiză cu bani de la cămătari.
Festivalul Dilema veche. Rezistenţa prin cultură 2
Cultura e noua bordură. E noua panseluţă. Procente uluitoare din bugetele unor oraşe mari (uneori ating 10-15%) se duc pe zile de oraş, tîrguri, festivaluri de cîntec şi joc, biserici, evenimente sportive trecute în general la rubrica cultură, religie, recreere. Segmente întregi de cultură „folclorică” sau de cultură „înaltă” sînt susţinute de consilii locale sau judeţene. Nimic nu vorbeşte mai bine decît acest grafic al celor de la Funky Citizens care au analizat în amănunt bugetul Bucureştiului pe 2013. Banii alocaţi la capitolul cultură, recreere şi religie sînt cam 10% din bugetul de aproape un miliard de euro al capitalei. De zece ori mai mult decît capitolul „asigurări şi asistenţă socială”:
Către acest tip de buget local sigur se orientează mai nou şi elita elitelor. Festivalul Dilema-Veche şi-a găsit în fieful pedelist de la Alba Iulia înţelegere. Banii sînt locali, elitele rămîn elite aşa cum se subliniază în unul dintre spoturile glumeţe ale festivalului, „intelectuali adevăraţi, cum îmi place mie”:
Am căutat în presa locală şi am adunat bugetele pentru acest festival. Consiliul judeţean Alba a băgat 140 000 de lei. Nu e mare lucru. Bugetul judeţului prevede pentru evenimente promoţional-culturale peste 1 milion de lei pe an. Nu ne oprim aici. Festivalul Dilema e sprijinit şi de Primăria Alba-Iulia cu suma de „pînă la” 150 000 lei. Tot un mizilic pe lîngă cele 2 milioane de lei alocate de primărie culturii. Chiar şi aşa Festivalul Dilema Veche strînge o sumă respectabilă, 290 000 numai din aceste două surse, pe vreme de criză (anul trecut primăria aceluiaşi municipiu alocase 3,5 milioane de lei segementului cultural, dar a fost totuşi an intens electoral).
Cultura înaltă se prinde încet şi sigur că bănuţul adevărat nu e la ICR sau ministere. E la judeţ, unul prietenos politic de preferinţă. Asta atunci cînd nu ne facem experţi oengişti şi o ardem direct pe fonduri europene. Ce înseamnă milioanele alea amărîte de la ICR pe lîngă zecimea de miliard de la Bucureşti şi pe lîngă alte zeci de milioane din ţară? Sigur, sînt bani mult mai politizaţi în sensul cel mai ignobil (adică doar distracţie electorală) iar elita e mîndră şi neutră. Noroc că politizare şi neutralitate sînt cam acelaşi lucru, au demonstrat-o elitele prea destul.
Discuţia momentului este cît de eficientă o fi cheltuirea culturală a acestui ban public. Nu cumva sume atît de mari ar putea fi cheltuite centralizat pe infrastructură culturală făcută cu cap (de la acces gratuit şi simplu la filme, muzici pentru TOATĂ lumea, pînă la subvenţii pentru scăderea preţului accesului la cultură)? Dacă am insista pe infrastructură şi acces, atunci cultura trebuie lăsată liberă în piaţă, cum spun că vor mai ales oamenii de la Dilema, şi banii publici reorientaţi către proiecte din care să şi rămînă ceva. Cum nu se întîmplă asta, o singură concluzie de final ar fi de tras cu o cultură înecată în atîta bănet: pe lîngă intelectuali de intelectuali trebuie să încapă şi Vijelie sau Salam. Măcar în faţa banului public, Pleşu şi Salam să fie un pic egali. Pentru că în faţa pieţei libere nu stau pe acelaşi picior. Pleşu o ocoleşte (în timp ce o propovăduieşte) prin magia elitei veşnic subvenţionate. Salam e nevoit să înfrunte piaţa liberă direct pe la botezuri şi cumetrii, stînd la masă cu oameni bogaţi şi fără inimă.