În România am ajuns la a doua generaţie de maşini de spălat, televizoare, frigidere. Mulţi au sărit din mediul rural la primul apartament utilat în anii 60-70. Apoi au intrat în era obsolescenţei programate, au renunţat la maşina de spălat de decenii şi au trecut la maşina de spălat lucitoare luată cu buletinul care merge mult mai puţin decît veterana de la AlbaLux. Au mai fost cîteva sute de mii care şi-au cumpărat apartamente la preţ de speculă (deşi le luau pentru locuit). Şi cu asta am terminat cu latura “domestică” a marii creditări despre care acum se vorbeşte ca despre o perioadă de maxime perversiuni consumiste. Au fost excese, dar nu s-a stabilit încă dacă termenul de “exces” cuprinde şi casa, şi frigiderul sau se referă mai mult la maşini scumpe şi case de lux.
Cei care au consumat lux adevărat au garantat cu “bule” prefabricate: terenuri şi case supraevaluate, afaceri inexistente. Multe vor fi fost executate deja, dar nu au produs pagube reale: proprietarul a trăit din plin bula şi a profitat de prostia băncii. De unde îşi recuperează banca creditele neperformante, ajunse oficial la 25% (deşi se vorbeşte de mult mai mulţi)? De la cei care încă plătesc, prin mărirea comisioanelor la credite existente sau a costurilor noilor credite, atîta cît se mai dau.
Cine sînt îndatoraţii? Vin din toate păturile sociale. Îndatoraţii din clasa de mijloc sînt mai ales cei care şi-au luat case, care aveau un venit consistent cît de cît demonstrabil. Dar am avut şi mulţi îndatoraţi din pătura săracă sau din pătura working poor, oameni care puteau demonstra un venit cît de cît şi care şi-au luat mici împrumuturi pentru electrocasnice, la dobînzi exorbitante. Bugetarii au fost clienţi de primă mînă pentru că prezentau cea mai mare garanţie de returnare – de aceea corect ar fi să observăm nu numai că guvernul în urmă cu cîţiva ani le-a tăiat salariile sau a lovit privaţii cu codul muncii, ci în paralel, împreună cu BNR şi FMI, au sprijinit băncile. Au existat şi oameni sau companii care s-au îndatorat pentru speculă. Şi au existat şi antreprenori îndatoraţi, primii loviţi de criză, rotaţia capitalului blocîndu-se în cazul lor instantaneu.
Vinovaţii
Pledoaria obişnuită e una pentru vinovăţie de tip etic-psihologic: lăcomia celor care au vrut prea mult ne-a adus aici, dar şi lăcomia noastră naivă, de analfabeţi economic. E versiunea FMI-BNR-guvern. Dar, ca un naiv întreb, cînd laşi să se umfle fără reglementări o bulă a locuinţelor nu ai o vină ca politician sau guvernator? Chiar nimeni de la BNR sau din guvern nu e vinovat cînd oamenii erau practic forţaţi de bănci să ia credit în euro pentru locuinţe (1 euro era 3,3 lei; acum e 4,3 lei) deşi propaganda libertăţii de alegere ne sîngera urechile. La fel, cică trebuia să fii foarte atent cu contractele şi cu comisioanele abuzive – păi mai toate băncile aveau acelaşi stil convenit de suprataxare. Negocierea cu băncile, o minciună. Dovadă stă şi lobby-ul lor agresiv pentru amînarea noului cod civil care ar putea elimina din comisioane. Poate dacă intră în joc şi legea medierii atunci un abuz îl va rezolva pe altul – cine se plînge primeşte, poate, o minimă compensaţie, dar măcar nu li se va aplica tuturor abuzaţilor. Isărescu e însă foarte respectat şi acum, BNR la fel, iar Tăriceanu a devenit simpatic – Băsescu e criticat pentru că e „tiranoid”, nu pentru lobbyul concret făcut împotriva cetăţenilor în favoare băncilor. Ponta a intrat senin în aceeaşi linie financiar-politică.
Vinovaţii vor spune acum: şi ce să fi făcut? Să nu lăsăm oamenii să-şi ia casă, maşină, televizor? Trebuia să facem ceva. Sigur, dar nimeni nu obliga şi tolerarea speculei intensive pe credit cu case şi terenuri. A fost o bulă care a produs cel mult cîteva ridicole cartiere fantomă. Şi fără criza mondială e foarte posibil ca rotaţia capitalului din construcţii de locuinţe să se fi blocat foarte curînd după 2007. Nici pînă acum nu e luată în serios supraimpozitarea marilor proprietăţi imobiliare.
Capital autohton
Evident, unul dintre efectele perverse e că, dacă te apuci să critici băncile, ţi se alătura ipocrit şi marea burghezie care va explica cum a fost şi ea apăsată de credite. Iluzia afaceristului strivit de bănci se vrea întreţinută mai nou de o opoziţie fermă capital autohton vs. capital străin. Opoziţia are gradul ei de concreteţe, dar asta nu-l face pe capitalistul autohton o victimă. Angajaţii capitalului autohton sînt ei înşişi mult mai năpăstuiţi decît cei care au lucrat cu minime taxe pe muncă plătite de capitalul străin. Apoi, îndatoraţii din capitalul autohton dau faliment şi-şi văd de viaţă. La polul opus, creditele mici şi multe par să ducă greul recuperării pierderilor. Nu există faliment personal. Poate doar sărăcie atît de mare încît nici executorii nu se mai obosesc să vină după tine şi atunci poţi eventual rămîne cu televizorul.
Robert Negoiţă atît de iubit în PSD are încă în proprietate mii de apartamente cu care a rămas în timpul speculei anilor 2000. Dacă vorbiţi cu el, vă va explica probabil cît de apăsat e de bănci. Cum se poate vedea din interviul făcut de Vladimir Borţun, există şi o categorie de împrumutaţi care vor să regleze partea de abuz măcar. E admirabil că s-au unit şi au atacat în instanţe băncile, dar rămîne întrebarea sfredelitoare: cum vom face să trecem de la conştientizarea bîtei în cap, la opresiunea ceva mai complexă exercitată în forme diverse, de la angajare pînă la partea speculativă care ne umflă facturile şi ratele. Există o vină a formei de reglementare, dar cum conştientizăm faptul că, oricît de reglementată zona financiară, tot de criză dăm? Şi cei mai deschişi protestului şi contestării sistemului se împotmolesc în dorinţa de reglare a relaţiilor cu capitalul. Au luat atît de mult pînă cînd am început să cerem extrem de puţin. Şi dintr-o criză financiară cît casa, dar fundamental tipic capitalistă, riscăm să ne alegem cu o critică a băncilor fără nici un soi de acoperire într-o critică mai largă a capitalismului. Cu ce ne ajută dacă tot reglăm şi „civilizăm” relaţii cu capitalul financiar sau comercial dacă nu vedem abuzul de bază, cel al însuşirii muncii dintr-o masă dezorganizată de mână de lucru.
Două tipuri de capital – ăla împrumutat şi ăla care ţi-a „creat locul de muncă” – lucrează în aceeaşi direcţie. Par într-o luptă şi ele la rîndul lor, dar ţinta lor e comună şi alianţa pînă la urmă inevitabilă. Aşa că nu putem spera decît la o revigorare a formelor de alianţă împotriva unor inamici mai clari decît inamicii din bănci. Primii ar trebui să fie guvernanţii care nu au altă politică decît „atragerea investitorilor”. Critica trebuie să meargă la un moment dat şi împotriva angajatorilor care nu sînt nişte mesia care dau locuri de muncă, aşa cum se prezintă. Drumul pare imposibil.
Pînă atunci, bancherii vor acuza mai ales angajatul de rînd şi săracul că au luat credite fără să-şi permită, împinşi de libidoul de consum. Iar îndatoraţii vor acuza băncile de perversiunile cu variaţiuni ale lăcomiei. Din nou, ies cu faţă curată investitorii şi antreprenorii curaţi care profită de o masă enormă de muncitori angajaţi la gri sau negru. Nu doar în România, în toată Europa.
Ar fi o victorie dacă impulsul anti-bănci va deschide apetitul pentru critica anti-capital şi mai ales pentru alierea unor angajaţi care au pierdut reperul în visul lor burghez- pe-datorie. Ar fi o înfrîngere dacă fotografia nu va fi privită în ansamblu ci doar va fi reglată puţin în photoshop ca să arate bine. Angajaţii care şi-au permis un credit mai mare sînt doar angajaţi, nu-s cine ştie ce cavaleri ai pieţei libere sau rentieri ai propriului IQ. Îşi vor da seama de asta? Foarte greu. E mai uşor să găseşti un burghez progresist decît să-i deschizi ochii unui angajat plătit binişor care se baricadează în birou şi vrea să-şi conserve minimum de privilegii. Lupta cu băncile trebuie să fie doar un început. Dacă singurul scop va fi să negociem ceva mai bine şi apoi să ne întoarcem la fascismul de toate zilele atunci prefer să cîştige băncile.
Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România 
Opiniile exprimate de autori nu reprezintă cu necesitate poziţia FES