Agresiuni

Textul Lupta de clasă. Faza pe cultură de Veronica Lazăr și Alex Cistelecan articulează în formă sintetică o serie de argumente critice și de poziționare ideologică ce merită discutate mai pe îndelete. Cu unele dintre acestea sunt în acord fără rezerve: faptul că în urma agresiunii de la MȚR nu exista nici o alta poziție practică corectă decât aceea a solidarizării cu victimele și a denunțării fără rezerve a agresorilor și a matrixului intelectual, instituțional și de putere care au făcut posibilă o asemenea agresiune, lăsând-o în cele din urmă nepedepsită. La fel, sunt de acord cu critica lor a iluziei liberale de a da microfonul public tuturor forțelor sociale, ignorând astfel relațiile de putere și de dominare pre-existente ce structurează în mod asimetric spațiul social, mai ales în beneficiul celor care au deja putere, sunt majoritari și dispun de resurse, fie că e vorba de relații de clasă, fie că e vorba de relații de gen. În fine, sunt de acord cu ei că a identifica reacția anti-gay prin recursul la precaritatea economică – astfel, eventual scuzând-o – este o relație de cauzalitate extrem de simplistă, dacă nu politic reacționară.

Las la o parte acum opțiunea strategică a autorilor de a formula aceste poziții foarte rezonabile și binevenite sub forma unei răfuieli cu textele anterioare de pe CriticAtac. E în definitiv o parte esențială a unui text de poziționare, indicând totodată caracterul deschis al platformei. [1]

Totuși, textul merită discutat la nivelul argumentelor de fond pe care le produce. Acestea par a fi două. Întâi, autorii susțin că ne aflăm într-o veritabilă Kulturkampf ce opune pe de o parte o majoritate religioasă, extremistă și agresivă, chiar dacă eventual săracă, iar pe de altă parte, o minoritate liberală din clasa de mijloc care, chiar dacă conectată la fondurile, instituțiile și proiectele neoliberale globale, prin infrastructura oferită de ONG-uri, se află totuși de partea bună a acestei lupte prin eforturile de emancipare sexuală și de eliberare religioasă pe care le susține. În acest context, pentru stânga locală, a nu fi de partea acestei tabere liberale – chiar dacă eventual într-o formă critică – este echivalent cu a cădea într-un populism naiv și cu abandonarea idealurilor de libertate sexuală și laicitate dușmanului.

Strict corelativ, al doilea argument major al textului se referă la relația dintre poziția obiectivă de clasă și subiectivarea politică. Aici autorii sunt deasemenea foarte tranșanți: deși eventual poziția obiectivă de clasă poate fi similară, subiectivarea politică a majorității în direcția dreptei radicale, extremiste, religioase și naționaliste o face absolut incompatibilă cu subiectivarea politică emancipatoare de stânga. În primul caz, destinația ultimă va fi mereu fundamentalismul religios și națiunea, în al doilea, abolirea claselor. Orice alianță, chiar temporară, va duce la o inevitabilă pierdere pentru stânga, așa cum o arată în mod clar contextele în care fundamentele religioase ale poporului oprimat nu au putut fi cu adevărat chestionate de stânga laică (precum în Iran 1979 sau în Egipt in 2011, spun autorii).

Dacă lucrurile sunt însă clare la nivel principial, nu astfel stau lucrurile și la nivel teoretic și practic, deoarece afirmarea acestor principii nu face deloc mai inteligibilă situația particulară locală în care ne aflăm și despre care discutăm. Altfel spus, abia aici ar fi trebuit să înceapă discuția, nu să se încheie. Abia după afirmarea acestor principii de bază ar fi trebuit să urmeze o analiză a ceea ce este de făcut în cazul concret românesc, precum și a opțiunilor pe care le avem la îndemână în dispoziția actuală de forțe și resurse economice, ideologice și instituționale, precum și în contextul periferic al țării în sistemul global.

Astfel, textul pare că nu reușește să se distanțeze în mod ferm și clar de una dintre asumpțiile vehiculate din ce în ce mai des în spațiul public românesc: anume ideea existenței unui război civil cultural între un segment cu aștepări și dorințe europene, civilizat, emancipat, laicizat și eliberat sexual și o mare masă amorfă de populație prinsă în ortodoxism, fascism și conservatorism de toate felurile, ușor manipulabilă de antreprenori politici și care se complace în această situație. În lipsa unor date mai concrete și analize de clasă mai precise tipul acesta de argument nu face decât să reia discursul fricii și al panicii morale mobilizat mereu de elitele neoliberale globale și locale împotriva claselor periculoase, incapabile să înțeleagă beneficiile capitalismului global, rămânând prinse în parohialism,  localism și inerții identitare.

Acest tip de orientalizare, exotizare și diabolizare a claselor de jos e cu atît mai cunoscut în Est, acesta fiind portretizat drept terenul predilect al autoritarianismului și extremismului după 1989, mai ales datorită incapacității fostelor clase muncitoare comuniste de a se adapta cerințelor noilor realități globale. Teama liberală de fostele clase muncitoare din anii 90 pare să capete acum o nouă dimensiune – evident culturală – prin invocarea spectrului ortodoxismului și al fundamentalismului religios și naționalist. Frica de fundamentaliștii ortodocși din Est se împletește cu cea față de fundamentaliștii islamici din Sud pentru a justifica starea de urgență pe care se întemeiează întreg sistemul global de azi.

Însă exact stânga incipientă locală (și estică în general) ar trebui să fie extrem de sceptică cu privire la aceste construcții diabolizante ale unor figuri generice și stereotipice ale dușmanului, tocmai datorită experienței de după 1989. Atunci, în cadrul discursului liberal anti-comunist, stânga era demonizată tout court drept criminală în baza experienței comuniste și prin urmare incapabilă să mai ofere ceva pozitiv în noul joc democratic. Pentru liberali –uneori pentru aceiași liberali- ortodoxiștii de azi au luat locul stângiștilor de ieri în galeria infinită a inamicilor cu barbă. Prin urmare, politic mi se pare contraproductiv – dacă nu chiar reacționar – perpetuarea necritică a acestor construcții pe baze identitare precum și a mobilizării acestora drept explicații sociale. Prin urmare, condamnarea fără echivoc a agresiunii de la MȚR ar fi trebuit însoțită și de condamnarea fără echivoc a explicațiilor sociale date pentru aceasta de consensul liberal.

Prin urmare, vreau să exprim foarte clar că problema existenței extremei drepte, a fundamentalismului, a xenofobiei, atât în plan local cât și global este cât se poate de reală și nu poate fi tratată cu superficialitate. La fel, este evident că de cele mai multe ori victimele predilecte sunt persoanele LGBTQI și că totul are o distribuție de gen clară, în defavoarea femeilor.

Toate acestea sunt reale și este evident că trebuie să luptăm împotriva acestor manifestări cu toate forțele. Însă nu putem să facem asta în mod concret, sigur nu la stânga, dacă suntem prost echipați cu armele liberale ale fricii și ale construcțiilor esențialiste și orientalizante. Nu vom reuși să contracarăm aceste fenomene dacă nu le înțelegem în articulațiile lor reale, concrete și în dimensiunile lor istorice. Astfel, ce rost are, în contextul actual românesc, mobilizarea ca reală a opoziției dintre segmentul neoliberal europenist și fasciștii ortodoxiști de dreapta, când tocmai am trecut prin 8 ani de putere PDL care a jucat ambele cărți fără nici o problemă și cu real succes? Ce rost are mobilizarea ca reală a acestei opoziții, cînd, la nivel global, încă de la Reagan încoace împletirea dintre neoliberalism și neoconservatorism (ce susține funamentalismul religios american) a dominat procesele de expansiune capitalistă și imperiale?

Mai mult decât atât, invocând mereu spectrul claselor populare periculoase, extremiste și fasciste uităm să mai vedem agresiunile și violențele care se petrec sub sfera normalității, a vieții de zi cu zi, la care inevitabil participăm cu toții în forme diferite datorită pozițiilor noastre obiective de clasă, gen și rasă și a intersectării acestora. Asta nu scuză cu nimic agresiunea extremistă, însă ea ar trebui re-inclusă în înteriorul sistemului în care trăim ca simptom, nu ca excepție. Poate așa, agresiunea de la MȚR ar fi putut căpăta și o dimensiune teoretică despre societatea românească de azi, nu doar ecoul unei panici morale abil întreținută.

Iar o dată intrat pe terenul acesta al agresiunii ca normă structurantă a realității lucrurile devin și mai amestecate, iar principiile fundamentale invocate (cam anistoric) de autori –eliberarea sexuală și secularizarea – își pierd poate strălucirea teoretică. În Germania și Olanda, de exemplu, cazuri recente au dovedit alianțele de substanță între o parte a mișcării LGBTQI și mișcări naționaliste și conservator-fasciste împotriva migranților islamiști. Emanciparea sexuală ca formă de luptă de clasă (sau de acces mai ușor la corpul femeilor) este perfect posibilă. La fel, în Franța sau Elveția, sub vălul secularizării se ascunde rasismul instituționalizat împotriva acelorași emigranți musulmani și a urmașilor acestora. Secularizarea ca formă de rasism și luptă de clasă este de asemenea perfect posibilă. Desigur, în periferia românească, precum în altele, lucrurile stau diferit și alinațele și agresiunile sunt de diferită factură.

În acest context, dorința de a fi ca în Vest, de a fi, da, civilizați împotriva necivilizaților locali este o aspirație de clasă și rasistă, în același timp fiind și o imposibilitate logică determinată de o înțelegere precară a dinamicii globale. De aceea nu am înțeles bemolul pus de autori criticii progresismului. Aceasta abia trebuie să înceapă cu adevărat dacă dorim o critică globală a agresiunilor instituționalizate de tot felul, dincolo de orizontul strict local și de distribuția de forțe de acolo. Principiile emancipării religioase și sexuale sunt deja în mâna dușmanului, chiar dacă local acest lucru nu e clar pentru că dușmanul are alt chip în diferite locuri.

Mai mult, una dintre problemele de înțelegere provine și din modul în care privim raportul dintre neoliberalism și mobilizările extremiste. Departe de a fi o rătăcire sui generis a claselor populare, seduse mai degrabă de națiune și biserică decât de clasă și revoluție (măcar sexuală), mobilizarea politică extremistă, neonaționalistă, populistă, neofascistă (sau cum s-o mai numi) este exact rezultatul politicilor neoliberale globale din ultimele 4 decenii și a crizei sociale generale pe care acestea le-au generat. Departe de mine să le țin autorilor lecții pe acest subiect, dar e ciudat că au ales totuși să ignore o literatură destul de solidă pe subiect care pune destul de clar și de sofisticat analitic în discuție relația dintre neoliberalism și mișcările populiste radicale și extremiste. [2] În textul lor cele două rămân totuși disjunse și relația dintre clasă și gen este cumva redusă la relația dintre factură și sentimentele anti-gay. Departe de mine să suțin că toate problemele vin din ultimele patru decenii (patriarhalismul, sexismul, homofobia, rasismul, anti-semitismul, etc fiind desigur ceva mai vechi), dar nici nu putem oculta modul particular în care acestea au căpătat o dimensiune specifică în acest context istoric.

Insistând pe Kulturkampf și mai puțin pe relația dintre neoliberalism și politica recunoașterii specifică acestuia – din care discursul LGTBQI face inextricabil parte – autorii par că prelungesc astfel culturalizarea unor lupte care sunt în definitiv de clasă și mută accentul pe problema subiectivizării politice populare în detrimentul contextului social-istoric în care aceasta se produce. Astfel, apare nemulțumirea că masele nu sunt subiectivate politic corect și că ar trebui să așteptăm momentul conversiei lor pentru a ne putea alia cu acestea.

Problema cu o astfel de așteptare nu e doar că practic face abstracție de întreg momentul leninist și de semnificația sa în interiorul marxismului și stângii în general, ci și că uită cum limbajul și formele de mobilizare politică sunt determinate nu atât de poziția obiectivă de clasă cât de resursele teoretice, discursive, ideologice, instituționale și de viață aflate la îndemână la un moment istoric dat. Altfel, n-am putea înțelege de ce oamenii aflați în situații obiective de clasă similare, dar inserați în mod diferit în sistemul capitalist global, se mobilizează în mod diferit. Abia așa putem înțelege de ce muncitorii portuari din Oakland păstrează una dintre cele mai clare politici de clasă (fiind în același timp extrem de anti-semiți), în timp ce omologii lor din Gdansk au trecut la dreapta (fiind anti-semiți acasa dar susținând Israelul), de ce fosta clasă muncitoare Britanică e în continuare socialistă (dar extrem de sexistă) în timp ce cea din Ungaria votează Orban (atunci când nu participă la exterminarea romilor).[3]

De fapt, inserția fiecăruia în interiorul sistemului global de azi ar trebui să fie obiectul unei reflecții susținute, cu atât mai mult pentru cei care au posibilitatea să facă asta cu un bagaj teoretic adecvat. Așa am înțeles de fapt finalul textului, în care se afirma miracolul de a fi marxist azi: ca o invitație la chestionarea propriilor privilegii. Oricât am fi de precari în poziția de creatori de forme epistemice, nu suntem totuși în poziția clasei muncitoare globale, cea mai afectată de transformările capitaliste neoliberale. Prin urmare, ar trebui să ne punem sub semnul întrebării propriul privilegiu de a putea articula poziții intelectuale și de a fi subiectivați politic corect. Astfel, am putea deveni mai sensibili la propria noastră poziție de clasă din care ne angajam în lupta de clasă și din care ne poziționăm în raport cu fenomene precum cel populist de dreapta dar și în raport cu producerea și perpetuarea unor agresiuni, nu doar la MȚR, ci și atunci când, să zicem, se intră cu bocancii în spațiul privat al credințelor religioase.

Cu atât mai mult la stânga suntem obligați ca în loc sa abandonam terenul de luptă populiștilor, participând totodată la demonizarea liberală a claselor periculoase, să articulam ceva din perspectiva acestui privilegiu relativ. E singura poziționare principială cu adevărat politică.