Reacțiile virulente ale ortodoxiștilor și naționaliștilor sînt un surogat, un substitut al luptei de clasă, sînt răspunsul lor la inegalitate, lipsă de reprezentare politică și precaritatea economică, nu fițe cu libertatea de exprimare universală și alte bălării ecumenic-simbolice.
„Evenimentul“ de la Muzeul Țăranului Român e irelevant și un non-moment. De ce? Pentru că în spatele lui stă, cel mai probabil, un aranjament de luptă pentru putere instituțională: nici o altă acțiune a Lunii LGBT nu a fost vizată de atacuri ale homofobilor – la fel cum nici un alt eveniment al Muzeului Țăranului (dacă despre „semnificația“ spațiului ar fi vorba), inclusiv proiecțiile din ultimii ani din cadrul One World Romania, care se petrec tot la Studioul „Horia Bernea“, nu a stîrnit reacția ortodoxiștilor. Dacă cineva e sigur că MȚR e un bastion al legionarismului și tradiționalismului hardcore, aș dori niște exemple concrete, altele decît trecutul cu aplecări legionare al lui Bernea, căci cu astfel de argumente, și metroul e o instituție a comunismului ilegitim și criminal. (Paranteză: general vorbind, impulsul de rejectare pe baza originilor impure e un reflex de dreaptă creștină.) Firul întîmplării, inclusiv comunicatul dat ulterior de directorul adjunct al MȚR, Mihai Gheorghiu, lasă clar să se înțeleagă că a existat o organizare declanșată din interior – pe fondul unor incompatibilități evidente între Gheorghiu și Virgil Nițulescu, directorul general, și al „oportunităților“ decelate de cel dintîi în schimbarea de Guvern și direcție discursivă (spre naționalism). E și singura explicație de ce organizațiile ortodoxiste știau de cererea de a proiecta filmul la MȚR cu mult înainte de oricine altcineva. În general, toate intervențiile similare celei de la MȚR, printre care vandalizarea unei galerii care expunea icoane ireverențioase, dar și campania anti-„Poneiul roz“, au fost organizate avînd în spate o agendă mai complexă decît spontanul ultragiu moral – despre asta (manipularea tradiționalismului în lupte punctuale între cercuri de putere) ar trebui discutat mai curînd decît despre dreptul oamenilor la proteste violente. (Notă: există o dramaturgie a protestului violent, care încarcă cu semnificație gesturi precum reacția la agresivitatea polițiștilor și jandarmilor, vandalizarea instituțiilor și a centrelor comerciale etc.; „Moarte homosexualilor“ nu intră în această dramaturgie. Pe de altă parte, aș milita pentru o frînă în apelul la termeni tari precum „fascism“ sau „legionarism“ – nu cred că am ajuns într-o fază atît de elaborată a manifestărilor în cauză.)
În egală măsură, forma pe care a luat-o acest conflict n-are tocmai de-a face cu europenismul care vrea locuri pentru bagaje în autobuzele de la aeroport și lupte partinice purtate cu know-how și eleganță. Întîmplător, drepturile homosexualilor și drepturile femeilor sau ale minorității Roma sînt apărate de grupuri cu un oarecare extremism (sau virulență) cît se poate de tipic pentru situația radicală în care se află (activismul are niște asemănări de manifestare a convingerii cu grupurile religioase, asta-i viața). Sper că nu se așteaptă nimeni să umble cu „săru-mîna că ați abrogat articolul 200“ (din Codul Penal, care incrimina homosexualitatea). Asta nu înseamnă că pentru ce se luptă ele sînt non-cauze. Se pare că toate categoriile fragile – de la femei și homosexuali la țigani și săraci – au darul de a fi invizibile în spatele unor confruntări „de principiu“ provocate de instituționalizarea birocratică a „societății civile“/ a ONG-urilor.
Sînt felurite lucruri aruncate drastic în derizoriu în poziții care susțin imaginarul protestatarului și fetișizarea libertății de expresie. Ele demonetizează ideea de protest prin echivalarea lui cu orice răbufnire viscerală de nemulțumire, indiferent de direcția urmărită – e o lectură ce cauționează drept protest orice pumn dat în mașina ăluia care te-a depășit în intersecție.
Fetișizarea libertății de expresie (ea însăși conotată adînc „european“, lupta pentru ea ajungînd pe acest teren în etapa pe MCV) are o imensă forță de întărire a controlului social atunci cînd e interpretată ca dreptul oricui de a striga „Moarte“ sau de a le reproșa public altora orientarea sexuală, cîtă vreme astfel de gesturi sînt confirmări ale unei libertăți pe care n-o mai avem în relație cu angajatorii, autoritățile sau mediul social. Se simte cineva mai bine că în România se poate striga „Moarte“ pe stradă, dar nu prea putem să ne spunem părerea în fața șefilor, ne ascundem orientarea politică la locul de muncă, iar funcționarii publici sînt rotiți în sistem pe baza a ceea ce felurite puteri cred a fi convingerile lor ideologice?
Într-adevăr, după cum spune Costi Rogozanu, necesara discuție de acum ar trebui să fie despre facturi. Și, la modul serios vorbind, asta este deja discuția – iar avîntul ortodoxiștilor naționaliști este răspunsul lor în fața propriei fragilități economice. Religia și naționalismul – care, o să rîdeți, reprezintă ele însele sisteme cu serioase componente economice – sînt reacții împotriva precarității economice: ce spun acești oameni e că nu-și mai pot plăti facturile pentru că trădătorii de neam și țară ne-au vîndut Occidentului poponar și fără Dumnezeu. Avem o problemă comună și răspunsuri diferite. După mine, răspunsul ortodoxist-naționalist nu e mainstream și nici tolerat de putere – are pur și simplu o componentă mult mai concretă, o narațiune mult mai simplă care-i oferă, principial, o mai mare aderență socială. Vinde miraje (culmea, miraje „europene“ – dacă sîntem buni și nu încălcăm regulile, vom fi răsplătiți). Conflictul nu e pe simboluri și valori, e pe modelul social-economic pe care ni-l dorim. Ne putem solidariza (urît cuvînt…) cu victimele modelului, ca parte a a alternativei de soluție, sau putem să visăm în continuare.