Temă: BOR – rival al statului modern?
Intro
Una dintre cele mai sensibile probleme şi teme din spaţiul pravoslavnic este relaţia dintre Biserică şi Stat/Putere. Nimic nu naşte în zona noastră animozităţi şi reacţii mai dure decît criticile la adresa BOR-ului. Criticile cele mai acute din mediul laic aduse BOR-ului se axează exact pe această relaţie Stat-Biserică. (Reacţia recentă a unui grup important de ONG-uri privind acesta problemă o puteţi citi aici). De ce BOR se comportă cum se comportă în relaţia cu statul Român modern? Ar fi multe cauze, însă cele mai importate sînt legate de cîteva elemente centrale ale nucleului ideologic al Bisericii care o face să se poziţioneze politic într-un anumit raport cu Statul. BOR, biserica majoritară din România, se consideră legitimă în demersul său politic pentru că ea crede, iar acest lucru este o cutumă acceptată de mai toată lumea, că: a) a avut o funcţie esenţială în construcţia etno-naţională (rolul ei la naşterea naţiunii române: a fi bun român presupune automat a fi ortodox); b) a avut o funcţie politică majoră (rolul important pe care l-a jucat în formarea statului român); c) a avut o funcţie cultural-educativă importantă (rolul central jucat de BOR în cultura şi educaţia din România). BOR, care se sprijină pe o populaţie majoritară declarată ortodoxă (conform recensământului din 2002, 18.806.428 de cetățeni, reprezentând 86,8% din populație), îşi legitimează deci poziţia de putere pe aceste elemente ideologice centrale în demersul său politic faţă de Stat, cetăţenii şi instituţiile acestui stat sau alte organizaţii politice, non-guvernamentale, economice etc. Demersul său este fireşte legat şi de numărul mare de cetăţeni care se declară ortodocşi, însă atît BOR cît şi Statul confundă deseori statutul de cetăţean cu cel de apartenenţă religioasă, pentru că separaţia dintre cele două nu a existat niciodată în România. În această relaţie e adevărat că şi Statul are o doză mare de vină (vezi: Trebuie criticat statul, nu doar BOR – de Florin Poenaru).
Ar mai fi un lucru important de spus legat de acest subiect. Acest comportament politic se datorează poate şi faptului că BOR nu s-a confruntat aproape niciodată cu o critică dură sau cu o formă de (re)presiune cu adevărat radicală, care să o forţeze să-şi regîndească misiunea, rolul, strategia şi organizarea proprii într-un context nou politic, social şi economic. Cu alte cuvinte, BOR nu a cunoscut niciodată, aşa cum a făcut-o Biserica Catolică, o mişcare precum Reforma. Şi niciodată în România nu a existat un proces real de separare a Bisericii de Stat, aşa cum s-a întîmplat în spaţiul occidental (dar nici acolo nu există o separare foarte clară), ea fiind mereu, chiar şi în perioada comunistă (cu mici excepţii), prezentă la masa Puterii.
Întrebările care decurg din această situaţie sînt multiple. Le aud în diverse locuri şi dezbateri. Este legitim demersul politic şi economic al BOR? E posibil ca într-o Românie care se pretinde modernă, în a cărei Constituţie este prevăzută separarea Bisericii de Stat, BOR încă să joace o funcţie politică, economică şi socială atît de importantă? Este posibilă o modernizare a unei Românii ortodoxe? Este compatibilă ortodoxia cu modernismul? Care este funcţia BOR, de fapt, într-un stat modern? Dar să le luam pe rînd…
Ortodoxie sau moarte!
„Ortodoxie sau moarte!” (Ορθοδοξία ή θάνατος!) este o lozincă apărută la Muntele Athos în 1972: „Monahii de la Esphigmenu ridică steaguri negre pentru a protesta împotriva rugăciunilor comune ale patriarhului Atenagoras şi papă” (scurtă istorie aici). Lozinca este de fapt o parafrazare a sloganului „Libertate sau moarte”, strigat la revoluţia de la 1821 din Grecia. Mi-am adus aminte de această lozincă pentru că în Rusia şi Serbia, după 1990, ea a devenit motto-ul conservatorismului ortodox şi al patriotismului panslavist, în care ortodoxia are un rol esenţial şi central. Tricourile negre cu inscripţii albe „Ortodoxie sau moarte!” pot fi văzute însă nu doar în zona conservatoare, ci şi în zona glamour, unde apartenenţa la ortodoxie a devenit un breloc identitar necesar. La noi, acest spirit a funcţionat bine mai ales în perioada legionară, în care BOR a fost un partener şi un element cheie al acestei mişcări, iar acea perioadă este cea mai neagră pagină a istoriei sale. (Protestele grupurilor apropiate BOR care au avut loc zilele acestea la MŢR ne reaminteşte că nu sîntem nici noi departe de acest fenomen).
De ce spun această poveste? Pentru că ea trimite spre unul din elementele ideologice care a devenit în mîna BOR (dar asta e vizibil nu doar la ortodoxia română, ci şi la cea rusă, greacă, sîrbă sau bulgară) o armă foarte puternică şi care din păcate nu are nimic cu funcţia şi rolul central al unei biserici creştine. A nu recunoaşte rolul BOR în evoluţia şi construcţia identitară a României este fără discuţie o eroare, însă a-i oferi ortodoxiei o funcţie ontologică în construcţia identitară a „poporului român” nu numai că este un tip de gîndire antimodern, ci şi, din punct de vedere teologic, o erezie. Nu aş vrea să intru în această polemică lungă, complicată pe alocuri şi deseori pretenţios sofisticată. Aş spune cîteva lucruri minimale pe care, din păcate, cutuma culturală românească şi pretenţia deseori arogantă a BOR-ului ne împiedică să le vedem. Mai întîi, chiar dacă îi recunoaştem un rol important al BOR în „construcţia identitară naţională”, a pune un semn de egalitate ontologică între etnie şi ortodoxism este un abuz al interpretării. E suficient să privim spre românii din Transilvania care au aparţinut Bisericii Greco-Catolice. Mai sînt şi români atei şi protestanţi, aşa că poţi fi etnic român şi în afara ortodoxismului fără nici o problemă. Acest lucru îl recunoştea pînă şi Blaga, care observa că creştinismul ortodox nu este ceva definitoriu specificului naţional românesc. În al doilea rînd, creştinismului îi este specific universalismul. Dacă renunţă la universalism, creştinismul nu mai are nici un sens. Construcţiile tîrzii ale statelor naţionale şi ale unor forme de creştinism identitar-naţionale (valabil şi pentru catolici şi protestanţi) au fost mai degrabă un regres şi o deviaţie periculoasă de la mesajul şi funcţia de bază a creştinismului primar. Şi nu în ultimul rînd, acest tip de gîndire „dacă ești român, trebuie să fii ortodox” care amestecă identitatea etnică cu cea religioasă, nu este decît o erezie numită filetism. La noi această erezie condamnată de sinodul panortodox de la Constantinopol în 1872, este una oficială şi împărtăşită de BOR. Ce este marele proiect al BOR-ului: Catedrala Mîntuirii Neamului? Din punct de vedere teologic, doar o mare erezie: neamurile nu se mîntuiesc.
Cuza şi Biserica: începutul concubinajului modern
Ce ne lipseşte cu adevărat este o analiză serioasă a relaţiei Stat-Biserică în care să vedem istoria legislativă, politică, economică şi socială a relaţiei dintre cele două şi, mai ales, a efectelor ei asupra societăţii româneşti. Să luam un singur exemplu: Al. I. Cuza şi legile ce privesc Biserica. Dacă ne uităm atent la modul în care este dată şi aplicată legea „Secularizarea averilor mânăstireşti” (1863), vedem că Biserica este poate mai puternică decât noul Stat. Cuza, ca să poată promulga această lege, e nevoit să ducă un adevărat război diplomatic european, pentru că în sprijinul Bisericii sar cele mai importante puteri ale vremii. „Marele vizir Fuad Paşa a trimis lui Cuza o scrisoare prin care declara votul Camerei drept nul şi neavenit, iar consulii generali ai Rusiei, Austriei, Angliei şi Prusiei s-au prezentat într-o audienţă colectivă la Cuza, citindu-i o adresă cu un conţinut identic. Italia a avut o atitudine rezervată, iar Franţa a fost singura ţară care ne-a sprijinit pe cale diplomatică în această problemă…” (sursa).
Noul stat întemeiat la 1856 identifică în mod corect instituţia care îi este cu adevărat concurentă, care poate avea o opoziţie serioasă şi care este poate singura putere semnificativă. Această instituţie este BOR şi, de aceea, unul din primele seturi de legi importante este legat de controlul economic şi politic al Bisericii. După legea „Secularizarea averilor mânăstireşti”, urmează o lege poate şi mai importantă dată de Cuza: „Legea pentru numirea de mitropoliţi şi episcopi eparhioţi în România” (1865). Noua lege avea doar trei articole şi au următorul cuprins: „1. Mitropoliţii şi episcopii eparhioţi ai României se numesc de domn, după o prezentare a Ministrului de Culte, în urma deliberaţiunii Consiliului de Miniştri. 2. Mitropoliţii şi episcopii se numesc din clerul monahal român, mitropoliţii având vârsta cel puţin de 40 de ani, iar episcopii 35 de ani, cunoscuţi prin pietate, învăţătură şi capacitate. 3.Mitropoliţii şi episcopii sunt justiţiabili pentru delicte spirituale înaintea Sinodului ţării, iar pentru orice alte delicte înaintea Curţii de Casaţie”. Aici vedem cum pentru prima dată numirea ierarhilor şi judecarea lor se face de o instanţă civilă şi nu de una eclezială. Practic, asistăm în premieră, în România, la o încercare de subordonare a Bisericii de către Stat.
Lucrurile însă nu se vor termina aici. Biserica va porni o amplă luptă împotriva legilor lui Cuza şi îşi va negocia foarte bine poziţia şi interesele, iar Statul va fi nevoit să cedeze şi să accepte multe din cerinţele Bisericii. Aici începe o lungă istorie modernă a concubinajului dintre Stat şi Biserică, care aşteaptă încă o analiză serioasă pentru a vedea efectele asupra societăţii româneşti. Să nu uităm că argumentul forte al BOR în ce priveşte plata salariilor preoţilor de către Stat îşi are originea în această negociere, soldată cu o înţelegere între cele două părţi, înţelegere considerată pînă azi infailibilă atît de BOR, cît şi de Stat, chiar dacă de atunci au trecut multe regimuri şi multe date ale problemei s-au schimbat fundamental. Faptul că pînă şi statul comunist a respectat cu sfinţenie această înţelegere spune multe despre acest concubinaj.
Ortodoxie sau modernizare?
Într-un stat modern, a discuta despre etnie sau apartenenţă religioasă drept ceva definitoriu este total neproductiv. Într-o republică cît de cît modernă, esențială este cetăţenia, iar apartenenţa religioasă devine ceva privat, intim, secundar. Aceste lucruri din punct de vedere legal au fost rezolvate de ceva timp prin separarea Bisericii de Stat. Din păcate, însă, la noi tradiţia bizantină a acestei relaţii a făcut ca ruptura dintre BOR şi Stat să fie doar una formală. În realitate, indiferent de regim, BOR s-a bucurat de o poziţie privilegiată şi a profitat de toată bunăvoinţa puterii.
Recent un prieten, un bun cunoscător al relaţiei dintre Biserică şi Putere în spaţiul european, îmi scria un mesaj tranşant. Ideea de bază era următoarea: cea mai mare pacoste care a venit asupra noastră a fost ortodoxismul, pentru că de aici ni se trag toate problemele şi belele disfuncţionalităţii noastre ca ţară/popor. Şi venea cu un întreg arsenal clasic: „etica protestantă” versus „etica ortodoxă”, „ţările protestante dezvoltate” versus „ţările ortodoxe nedezvoltate” etc. Ştiţi tipul acesta de argumente simplificate şi deseori esenţialiste, la fel ca şi cele care văd în ortodoxie toate reuşitele şi superioritatea noastră. În concluzie, amicul meu spunea: ţările ortodoxe sînt incapabile de modernizare şi progres.
Nu pot fi nici cu acest punct de vedere de acord. Observ însa cum în ultima perioadă tot mai multe voci trag semnale în ce priveşte relaţia dintre BOR şi Stat, arătînd că situaţia a devenit tot mai alarmantă.
Cred că este naiv să crezi că ortodoxia ar putea sta în faţa modernizării, însă cu siguranţă apariţia mutanţilor socio-economico-politici Stat-Biserică pot frîna dezvoltarea a ceea ce numim Stat modern. Problema noastră majoră în acest domeniu e legată de incapacitatea reală de a separa cele două structuri foarte puternice. Practic, avem două structuri care de multe ori se suprapun, iar BOR deseori îndeplineşte funcţii pe care nu intră în atribuţiile sale, iar Statul cedează deseori propriile atribuţii în favoarea BOR-ului. Acest joc politic nociv şi incapacitate de a separa şi reveni a fiecărei structuri la funcţia şi rolul său ne arată că avem de-a face cu un Stat şi o Biserică într-un raport politic premodern. La noi, Biserica este stat în stat: fiscalizarea afacerilor BOR se face aleatoriu, fonduri de la Stat merg în diverse forme nu doar spre salarii, ci şi spre construcţii de biserici etc., BOR deţine monopol pe diverse domenii economice, fiind o prezenţă mult prea puternică în sistemul educaţional de stat, iar în viaţa politică românească o prezenţă destul de importantă. Pe scurt, la noi se încalcă principiile elementare ale separaţiei dintre Stat şi Biserică. Asta pe de o parte.
Pe de altă parte, problema majoră a BOR-ului stă în lipsa unui adversar serios care să o împingă spre o regîndire şi reformă internă în noul context social, politic, economic şi cultural actual. Nu mai cred că BOR poate să producă un curent critic intern care să pornească această schimbare, cu toate că asta ar fi poate varianta ideală. BOR a rămas „încremenită în proiect”, cum ar zice conservatorii, şi total neadecvată discursului modern, dar şi funcţiei centrale pe care ar trebui să o aibă o biserică autentic creştină.
Stalinismul: ultima epoca de aur a ortodoxiei, care nu a mai avut loc
Una dintre problemele majore ale ortodoxiei este, din punctul meu de vedere, lipsa unui contestatar, a unui duşman real cu care BOR să se fi confruntat de-a lungul istoriei moderne (de fapt, de la turci încoace, dar nici atunci, confruntarea nu a fost religioasă, ci una politică şi economică). Spre deosebire de catolicismul care a cunoscut Reforma, o mişcare care a contribuit radical la reformarea Bisericii Catolice şi a strategiei ei în relaţie cu tot ce o înconjoară, ortodoxismul s-a bucurat de linişte, de o pace periculoasă.
Dacă ciocnirea dintre Reformă şi catolicism a dus nu numai la repoziţionarea şi regândirea Bisericii Catolice, ci şi la o dinamică politică, socială şi economică nouă, liniştea din spaţiul ortodox a contribuit mai degrabă la anchilozarea socială, politică şi economică.
Cred că multe dintre problemele noastre structurale și dintre comportamentele sociale ar trebui căutate nu în comunism, cum este obiceiul pe la noi, ci în această relaţie nonconflictuală a BOR cu sine şi cu Statul. Există un raport de subordonare reciproc suspect de periculos: Biserica primeşte bani şi privilegii de la Stat şi se subordonează cu smerenie Statului. Statul utilizează în propriul său interes politic Biserica pentru care trebuie să plătească un preţ etc. S-a creat un întreg cerc vicios intre elitele Statului şi ale Bisericii, unde există un anumit tip de politică la vîrf care a dus la un concubinaj, dintre cele două instituţii. Această suprapunere dintre Biserică şi Stat a dus la o depolitizare în rîndul enoriaşilor-cetăţeni, pentru că au început să nu mai facă distincţii între cele două şi să se comporte faţă de Stat ca şi faţă de Biserică. Cele două instituţii sînt totuşi fundamental diferite, cu funcţii diferite. S-ar putea ca una din rădăcinile apolitismului nostru tradiţional şi ale supunerii tacite să fie undeva şi în această zonă.
A existat totuşi un moment important şi semnificativ: apariţia statului comunist. Pentru prima dată nu doar că se anunţă o ruptură între Stat şi Biserică, ci apare şi un demers radical pe care Statul comunist îl întreprinde împotriva Bisericii.
Acest lucru se vede mult mai bine în URSS, unde a existat o perioadă mai lungă şi un demers cu adevărat radical. Nu fac o apreciere normativă a acestui demers, ci încerc să înţeleg ce se întâmplă. În URSS, Biserica este pusă în faţa unui duşman real a cărui politică şi acţiune este una fără precedent în spaţiul estic. Pentru prima dată, creştinul ortodox este pus în faţa unei decizii religioase care are un efect politic foarte puternic. A te declara ortodox, a fi parte a Bisericii înseamnă a-ţi asuma un mare risc şi a intra în conflict cu Puterea. Actul religios devine un act profund politic. După foarte mult timp, Biserica şi enoriaşii săi sînt puşi în faţa unei alegeri radicale, iar gestul lor devine un gest politic radical. De ce spun că stalinismul este ultima perioadă de aur a creştinismului? Pentru că o Biserică creştină nu s-a mai confruntat pe propriul teritoriu cucerit cu o astfel de situaţie radicală de pe vremea creştinismului primar. Biserica a fost împinsă de către statul sovietic spre martiraj, iar asta e un soi de „stare de excepţie” a creştinismului. Însă demersul statului sovietic, pe lîngă transformarea uni act religios într-un act politic, mai făcea ceva important: impune o regîndire, reorganizare şi repoziţionare a Bisericii Ortodoxe Ruse. În relaţia dintre Stat şi Biserică s-a creat o situaţie total nouă şi foarte fecundă pentru Biserică. Însă, pînă şi în URSS, situaţia a durat doar aproximativ 20 de ani, pentru că odată cu anul 1941, cînd începe Marele Război pentru Apărarea Patriei (1941-1945), Stalin este nevoit să facă un pact cu Biserica pentru a avea sprijinul ei în război. Primul discurs al lui Stalin la începutul războiului începe nu cu acel cunoscut cuvînt „Tovarăşi…” ci cu „Fraţi şi surori…”. Şi, încet-încet, relaţia BORusia cu puterea sovietică îşi reintră în normalitate, Biserica ocupîndu-şi locul la masa Puterii.
În România, avem însă o variantă căldicică. Chiar dacă, iniţial, mulţi preoţi vor fi închişi (majoritatea însă pe motive politice, decît religioase) şi multe biserici vor fi distruse (proces ce ţine mai degrabă de proiectul de modernizare, decît de unul antireligios), concubinajul dintre Biserică şi Putere se păstrează. Confruntarea dintre Statul comunist şi Biserică, anunţată cu mult tam-tam, nu a mai avut loc, aşa că totul va rămîne la locul său.
Sînt foarte interesante şi grăitoare observaţiile antropologului francez Claude Karnoouh, care cunoaşte bine realitatea românească. Cu permisiunea sa, o să dau un citat mai amplu: „Pentru un intelectual francez, catolic, protestant, agnostic, de dreapta sau comunist, situaţia BOR-ului sub comunism este de-a dreptul suprarealistă: preoţi plătiţi de Stat, Înalţi Prelaţi ai Bisericii deţinând posturi de miniştri cu maşină de serviciu şi şofer la scară, plus posibilitatea, la care am fost martor, de a construi biserici parţial din subvenţii de stat şi de a le repara nu pentru a le transforma în muzee, ci pentru a întreţine locurile de cult. (…) Cum a fost posibil ca un regim de un «ateism feroce» (conform anticomuniştilor) să întreţină o Biserică, preoţi, să le plătească salarii, să le permită tipărirea de biblii, cât şi distribuirea acestora? Ce ateism neobişnuit! Desigur, dacă în oraşe le părea dificil unora (deşi nu tuturor) din cei care aveau funcţii oficiale să meargă la biserică pentru slujbele obişnuite, în oraşele de provincie şi la sat, mai ales în Transilvania şi Moldova, unde credinţa populară este mult mai puternică decât în Regat, bisericile erau pline duminica sau la marile sărbători, şi nu numai bisericile ortodoxe, ci şi cele romano-catolice, calviniste, unitariene sau luterane (pe când se mai găseau saşi)./ În sate, multe din zilele închinate cultului sfinţilor erau nelucrătoare. Chiar şi în industrie, prin tot felul de artificii iezuitice, conducerea acorda concediu cu plată în zilele marilor sărbători religioase… Astfel, ca din întâmplare, timp de două săptămâni, între Crăciun şi Bobotează, marile mine din zona Cavnic intrau în reparaţii de întreţinere, nici un muncitor-ţăran român nu lucra şi numai inginerii asigurau lucrările de mentenanţă necesare pentru securitatea utilajelor./ Oficial, totul era în stare de funcţionare când, de fapt, nimic nu funcţiona şi toată lumea de la sate şi oraşe se dedica libaţiilor, ritualurilor creştine şi necreştine din această mare trecere, de la naşterea lui Hristos la botezul acestuia, cu anul nou între ele. Chiar pe 25 decembrie, în curţile parohiale, grupuri de tineri interpretau Viflaimul, cu Maria, micul Isus în leagăn, îngerii şi diavolii (ceea nu putea fi arătat în sărbătorile oficiale ale obiceiurilor hibernale laice (sic!) care se organizau pe strada principala din Sighet pe 30 decembrie la amiază, unde avea loc o defilare care aducea a Carnaval). Şi să nu uitam că însuşi şeful Statului şi al Partidului, Nicolae Ceauşescu a organizat şi a participat la funeraliile religioase ale părinţilor săi… Încă o dovadă a relaţiilor extrem de ambigue dintre Statul comunist român şi BOR.” (sursa).
Doar o erezie ne mai poate salva
Să mai luăm un exemplu de la vecinii provoslavnici. În Rusia, o ţară ortodoxă ca şi noi, cu multe asemănări, dar şi cu deosebiri, se vorbeşte foarte mult despre rădăcinile spiritului de bunt/revoltă specifică ruşilor. Asistăm, pe de o parte, la apolitismul/ subordonarea nonconflictuală a marii părţi a populaţiei faţă de Putere, iar pe de altă parte vedem firul roşu care trece prin istora Rusiei moderne, al unei tradiţii a bunt-ului foarte bine articulată, consecventă şi coerentă. Rusia nu a cunoscut nici ea Reforma, iar ortodoxia a trăit şi aici o pace îndelungată. Totuşi, în ortodoxia rusă, pe lângă mesianismul ei specific, a mai existat un fenomen important: raskolniki. Este, din punctul meu de vedere, unul dintre cela mai interesate fenomene religioase, puţin studiate, din Europa creştină. Pentru noi este cu atît mai interesant şi semnificativ cu cît are loc în spaţiul ortodox. Raskolniki este numele dat ortodocşilor de rit vechi care nu vor să se supună şi „s-au separat în 1666-1667 de ierarhia Bisericii oficiale Ruse ca formă de protest împotriva reformelor bisericeşti introduse de Patriarhul Nikon al Moscovei”.
De fapt, reformele erau minore şi partea teologică este nesemnificativă. Importantă în această poveste este partea politică şi socială. Pentru prima dată în Rusia medievală, apar forme organizate de nesupunere faţă de Biserică şi Stat. Apar pentru prima dată forme de organizare pe care Statul şi Biserica nu le mai controlează, iar grupurile mici de raskolnici produc forme de organizare socială foarte diferite de cele din care provin, cu o etică diferită a muncii şi traiului în comun, care seamănă mai mult cu cea a protestanţilor decît cu cea pravoslavnică din care provin. Ei încep să acţioneze şi să gîndească politic pentru că întotdeauna sînt obligaţi să se poziţioneze faţă de grupul majoritar care folosește doar măsurile de represiune în raport cu ei. Practic, funcţia raskolnicilor în societatea rusă a fost echivalentul Reformei, doar că Biserica şi Statul Rus au fost mult prea puternici şi au reuşit să reprime şi să nu permită acestor comunităţi să se dezvolte prea mult. Însă lecţia de nesupunere a fost învăţată şi preluată în spaţiul laic care avea să se extindă tot mai mult. Din păcate, în interiorul ortodoxie române nu am avut ceva asemănător, aşa că lecţia nesupunerii şi a bundului a rămas neînvăţată. Dar niciodată nu este prea tîrziu: o erezie ieşită din sînul BOR ne-ar putea salva. E o ipoteză. Şi mai trebuie adăugat că în acest moment singura instituţie care mai poate mobiliza real şi autentic oamenii în Romania este BOR. Acest lucru nu poate fi ignorat.
Unde punem icoanele: progres sau regres
În ultimii 20 de ani, în această perioadă de tranziţie, asistăm la un regres teribil nu doar al relaţiei dintre Biserică şi Stat, ci și al unui mod de reflecţie în ce priveşte funcţia, poziţia publică a religiosului în societatea noastră.
Am asistat în ultima perioadă la restituirea unor bunuri. O să vă dau un exemplu antologic care spune totul despre acest regres în societatea noastră. Acum cîţiva ani (10 martie 2009), Guvernul a publicat în Monitorul Oficial o hotărîre prin care cere Muzeului Naţional de Artă a României să transfere aproape 150 de obiecte de cult (devenite obiecte de muzeu) administraţiei prezidenţiale, argumentînd că obiectele proveneau de la biserica fostei mănăstiri de la Cotroceni. Acest lucru se întîmpla la 148 de ani de la momentul în care Alexandru Odobescu cerea transferul obiectelor de cult într-un muzeu care să asigure conservarea lor mai bună. Atunci, odată cu „Legea secularizării averilor mănăstireşti”, asistam la un proces important al modernizării europene, al ruperii Bisericii de Stat şi al trecerii unei importante părţi a patrimoniului din statutul de obiect de cult (şi semiprivat) în cel muzeal şi public (pe larg aici).
Ce cred despre acest regres teribil? Voi sintetiza prin cuvintele criticului de artă Ekaterina Degot, cu care am discutat recent pe tema aceasta: „Poziţia mea, ca profesionist şi cetăţean, este limpede: a restitui icoanele bisericii e un imens pas înapoi, atît din punct de vedere cultural, cît şi politic. Din perspectivă culturală, deoarece calea culturii se poziţionează dinspre funcţionalitatea obiectului către statutul de piesă muzeală, şi nu viceversa; atitudinea bisericii se rezumă la a susţine că icoana nu este deloc o operă de artă, ci doar un obiect al contemplării libere, este un lucru necesar unei relaţii practice (pentru rugăciune). Din perspectivă politică este un regres indiscutabil, deoarece ceea ce se va întîmpla acum va conduce la o nouă redistribuire a bunurilor culturale şi, implicit, va conduce la excluderea din domeniul culturii a unei numeroase categorii de oameni. Muzeul este un spaţiu considerabil mai deschis şi mai accesibil decît biserica ortodoxă”.
Cam în acelaşi tip de regres sîntem şi cu prezenţa icoanelor şi cu educaţia religioasă în şcoli. Şcolile noastre au început să aibă la fel de multe icoane precum portrete ale lui Ceauşescu în perioada comunistă. Şi nu sînt simple icoane cu caracter didactic, cum deseori ni se spune. Am văzut eu însumi icoane imense la intrarea în şcoli care aveau aprinse candele şi care îndeplineau evident o funcţie sacerdotală. Cu predatul religiei în şcoli, iarăşi sîntem în aceeaşi poziţie: nu se predă religie, ci cateheză, de către preoţi în sutană. Totuşi, vorbim de un stat laic, de o şcoală laică. Nu am nimic cu existenţa unor şcoli care să aparţină cultelor, însă existenţa unor cursuri cu vădit caracter catehetic este un regres pentru şcoala modernă.
Religarhia
În 2009 a apărut un termen nou în limba rusă: religarhia. Religarhia este o combinaţie între religie şi oligarhie care face trimitere la o situaţie veche într-un context nou: amestecul ierarhiei BORuse cu structurile Statului şi cu cele financiare. Religarhul este un înalt demnitar apropiat de elitele puterii şi economice care conduc Statul. Religarhia este diferită însă de forme politice cunoscute precum hierocraţia (Israelul antic) sau de teocraţie medievală, cînd structurile religioase preluau rolul statului. În statele postcomuniste ortodoxe asistăm la un soi de relansare a tradiţiei bizantine adaptate unui nou context social, politic şi economic. În Rusia, fenomenul devine foarte vizibil în perioada lui Putin şi mai ales odată cu alegerea noului Patriarh al Rusiei Kirill (2009).
La noi, fenomenul religarhiei devine foarte vizibil odată cu venirea la conducerea BOR a Patriarhului Daniel (2007), respectat mai ales pentru aptitudinile sale manageriale şi aducând un renume de bun afacerist. Odată cu înscăunarea lui Daniel în fruntea BOR se trece la etapa nouă. BOR devine nu doar un jucător important politic, poate cel mai important la ora actuală, ci şi un jucător economic de primă mînă. BOR nu se mulţumeşte şi nu renunţă la resursele financiare pe care le primeşte de la Stat, ci încearcă să-şi dezvolte propriul său imperiu financiar care să-i permită o autonomie deplină. Acest lucru îi va permite şi dezvoltarea unei reţele mass-media (radiouri, tv, presă scrisă) care vor avea un cuvînt tot mai mare. Pe teritoriul economic şi administrativ al BOR, instituţiile şi legile statului aproape că nu au acces şi putere. Unde începe BOR, acolo se termină Statul. Viceversa nu e valabilă.
Un exemplu în ce priveşte modul în care BOR trece la o etapă nouă de acţiune politică şi economică a avut loc recent. Sub guvernarea PDL, BOR a făcut o mişcare o foarte îndrăzneaţă avînd susţinerea unei mare părţi a guvernului Boc: a încercat să ia în gestionare bugetul pentru asistenţă socială (cîteva texte pe temă aici şi aici). Asta se întîmpla pe 8 martie 2011, cînd, cu o majoritate covârşitoare, Camera Deputaţilor a aprobat proiectul de lege privind parteneriatul Stat-Biserică în asistenţa socială. Dacă urmărim atent cum a fost făcut lobby-ul pentru a construi acest „parteneriat Stat-Biserică” vom vedea şi înţelege cum funcţionează religarhia. Este de neimaginat cum o astfel de lege, într-un stat modern, având o Constituţie unde scrie negru pe alb că Biserica este separată de Stat, la votarea legii doar mai puțin de 5% dintre parlamentari au fost împotrivă sau s-au abţinut. Asta spune foarte mult. Maxim 5% dintre aleşii noştri pun la îndoială concubinajul dintre Stat şi Biserică.
În acest moment, aici sîntem. Care vor fi efectele acestui concubinaj e greu de estimat, însă cu siguranţă faptul că Biserica reprezintă pentru Statul-român-care-vrea-să-se-modernizeze o prioritate mai mare decît educaţia sau sănătatea ridică mari semne de întrebare şi îngrijorare. Ce-i de făcut în acest context? Dar asta este deja o altă discuţie.