“Mă întreb, însă, dacă tot aşa pot să spună muncitorul de azi, care e gata şi el să facă orice pentru o bucată de pîine, şi intelectualul, scriitor, artist sau altceva, care nu visează la conforturi, dar căruia îi lipseşte această pîine de toate zilele. Iată de ce spun că trăiesc cu frica-n sîn ca nu cumva, într-o zi, acest muncitor şi acest intelectual, îngenunchiaţi de viaţă, să se prezinte în faţa mea şi să-mi spună: Ce-ai face dacă ai fi în locul nostru?” (Panait Istrati)
Am alcătuit o listă impresionistă, în unele locuri autocritică, a motivelor pentru care protestul din România nu reuşeşte să iasă din caricatural. “Listă impresionistă”, adică uşor de anihiliat, de perfecţionat, după ce dispoziţie aveţi, după ce prejudecăţi aveţi. Pop-filozofie, nimic mai mult.
Prima scenă. Zi de septembrie călduroasă. A doua zi de proteste în Piaţa Victoriei, cu ceva mai mulţi oameni strînşi de CNSRL Frăţia. Se cîntă “Hora Unirii”, oamenii se plictisesc şi de propria indignare. Eu o iau în jos pe Calea Victoriei. În faţa unui şir de bănci şi multinaţionale se sapă un şanţ. Muncitorii sînt îmbrăcaţi sărăcăcios, doi se ceartă între ei – ceva despre cine cît a săpat în dimineaţa respectivă. Undeva în spate se aude deja “Deşteaptă-te, române”. Începe pauza de masă pentru corporaţii. Trotuarul se umple de bărbaţi în costume impecabile şi de femei cu o uniformă care pare impusă: taior strîmt, decolteu adînc. Ele fiind obligatoriu mult mai tinere decît ei. Ei fiind mult mai zgomotoşi decît ele. Muncitorii încetează cearta şi fluieră admirativ după cîte o tipă. M-am întors şi am avut fotografia perfectă: mediul privat cu un şanţ de jumătate de metru despărţitor, cu tineri răpciugoşi de o parte şi tineri gălăgioşi în cămăşi scrobite, de cealaltă; totul cu un fundal de mugete bugetare îngrădit excesiv de jandarmerie. Plimbarea mea pe străzile lăturalnice a mai arătat ceva: o mulţime de maşini “MAI”, de mascaţi, garduri, scutieri, paramilitari, toţi la pîndă pentru intervenţia în cazul unui scenariu apocaliptic. După vreo 30 de minute a şi fost dat puţin gaz lacrimogen către 20 de inşi care au început să tragă de un gard. (Atît. Televiziunile însă au început să compare lupta cu decembrie ’89.). După vreo cîteva zile, înşişi angajaţii ministerului de interne, nişte bugetari răsfăţaţi pînă acum mergeau ilegal către Cotroceni să dea afară “javra ordinară”.
A doua scenă. Să ne imaginăm redacţia unui ziar mare, “central”, cum li se mai zice. Un subiect politic incomod este totuşi dezbătut în şedinţă, chiar dacă politica respectivei redacţii indică orientarea subiectului într-o anumită direcţie. Ce nu va fi niciodată dezbătut? Un subiect care să aibă drept erou negativ un “advertiser serios”. Cine plăteşte bani pe publicitate e sfînt, iar dacă subiectul politic plăteşte şi el salariile atunci nu se mai cheamă “politică”, intră imediat în categoria “partener”. Un redactor care atinge un astfel de subiect va primi cîteva telefoane în numai cîteva minute pentru a se opri din investigaţie. Iar dacă totuşi materialul îi va intra în ziar, a doua oară cînd se va întîlni cu un astfel de subiect va şti să se oprească singur… Am expus o situaţie banală din viaţa a 90% dintre jurnalişti. Morala nu e însă aceeaşi pe care o regăsiţi de obicei la sfîrşitul unei astfel de poveşti, ci următoarea: în capul unui astfel de jurnalist, calculul e simplu şi involuntar – de cine sînt eu cel mai îndepărtat şi pe cine pot să-mi descarc frustrarea?, pe preşedinte, guvern, pe sistem! Publicitatea guvernamentală şi-a pierdut din putere în ultimii 5-6 ani, legăturile afacerilor private cu statul s-au complicat – banii au migrat către privat şi apoi au viciat presa. Şi, culmea, puterea politică de la vârf a ajuns cea mai comodă autoritate bună de atacat – aşa am ajuns la o presă extrem de critică cu vîrful piramidei şi extrem de permisivă cu ilegalitatea pură şi dură de la bază. E de o mie de ori mai uşor să te iei Băsescu, Geoană sau cine s-o mai nimeri prin peisaj decît să publici un material serios despre mari corporaţii româneşti sau străine, fie ele companii de construcţii, telefonie mobilă, petrol sau electricitate
A treia scenă. La sfîrşitul mandatului lui Adrian Năstase, o epocă dominată de publicitatea guvernamentală şi de frica jurnalistului de putere ca principal şi uneori unic furnizor de bani din publicitate, un slogan se impunea cu forţă în media româneşti: “Gândeşte liber”, la ProTV. Iar accentul se dorea – aveam s-o aflu chiar de la creatorul sloganului – pus nu pe “liber”, ci pe actul gîndirii ca o formă inteligentă de tăcere. Un mesaj ceva mai sofisticat care avea să funcţioneze de minune şi după căderea lui Năstase: “gîndeşte liber, dar nu spune cu voce tare, s-ar putea să fie în dezavantajul tău”. A urmat o perioadă de 4-5 ani de îndatorare masivă, de modă a creditului şi de “liberalism social pe credit”. Toată lumea a gîndit liber. În gînd. Întrebările incomode au luat o cu totul altă înfăţişarea: lupte intestine în vechi alianţe politice, suspendări etc. În gînd, în plan secund, nu se ştie cît de profund, pluteau întrebări de altă natură: cît o să se mai umfle bula imobiliară, sînt aceşti bani mulţi cumva asiguraţi pentru un viitor posibil sumbru, au muncitorii şi drepturi, în afară de bani… Se gîndea liber şi se construia încet noua filozofia yuppie a deceniului: fă ciocul mic şi fă nişte bani. Nimeni n-are chef de politică, de ideologii, de nimic, cînd toată lumea face case şi cînd toată lumea ia maşină de spălat cu buletinul. Să mai amintim de război în Iraq, Afganistan, baze militare în România şi alte prostii cosmpolite din astea?
Invenţia lui Adrian Sârbu a fost perfectă: răzbunarea unui fost om politic prin tabloid şi programare deşteaptă a filmelor şi a emisiunilor de varietăţi. Politicul l-a ridicat, politicul era să-l doboare după revenirea PSD în 2000. Asta pînă cînd a găsit algoritmul “Gîndeşte liber” – exprimarea perfectă în două cuvinte a noii ordini individualiste româneşti – taci şi faci. Nu taci? NU mai faci nimic.
Comparaţia cu decembrie 1989
Nu se dă, în aceşti ani, o luptă între opoziţie şi putere. Se dă o bătălie între două grupuri de forţe egale, nepolitice. Un grup care a ocupat guvernul şi preşedinţia şi care a distribuit banii de la stat în direcţii favorabile împotriva unui grup al nedreptăţiţilor care nu mai au acces lejer la afaceri cu statul şi care au alcătuit un mic cartel mediatic-financiar.
Cele două tabere au polarizat discursul public dînd versiuni contorsionate şi complicate dimensiunii protestatare. Preşedintele – susţinut de o parte a presei şi de politicieni fideli -, aflat de 6 ani la putere, nu iese dintr-o retorică de demonizare a unei puteri obscure, respectiv “mogulii”. Şi o zonă mediatică foarte puternică – reprezentată de ziarişti cu statut ambiguu de lobbyşti, afacerişti, prieteni cu oameni de afaceri influenţi – a instaurat un discurs de “revoltă împotriva dictatorului”.
Imediat după cele cîteva mişcări timide sindicale din Piaţa Victoriei şi după cîteva scandări injurioase la Palatul Cotroceni emise de poliţiştii manifestanţi, a apărut comparaţia cu revoluţia din decembrie 1989. Inutil de spus, absurdul etichetei nu are limite. Totuşi, Antena 3 mai ales – şi Realitatea TV în siaj – au ales să narativizeze astfel timidele încercări ale unor bugetari de a spune că le e foame.
Intersul propagandistic al comparaţiei e simplu: Băsescu egal Ceauşescu. Efectul este însă unul ceva mai subtil: la ieşirea din arest, Sorin Ovidiu Vîntu apărea cu o declaraţie precum “Băsescu trebuie izolat”. Noua “revoluţie” are drept scop identificarea unui singur personaj, preşedintele, cu răul, cu Ceauşescu – de aici la izolare nu e decît un pas. Dar asta este lupta lor. Cele două găşti, de fapt partenere în multe situaţii (mulţi dintre taberele adverse au fost prieteni, tovarăşi de guvernare, de campanii electorale etc.), au ras cu nonşalanţă spaţiul public şi posibilitatea protestului real.
Unde este opoziţia politică în tot conflictul Băsescu-moguli? Undeva pe fundal, eroii opoziţiei fiind simple voci care participă la zgomotul de fond – ei însă nu mai fac politică, nu mai fac agenda, fac cel mult declaraţii care ajută politica editorială de atac.
Palahniuk are o povestioară excelentă pentru o mai bună ilustrare a efectului de “duşman unic”. Într-un orăşel de provincie apare un criminal în serie şi dintr-o dată criminalitatea mică dispare din media – nu mai avem hoţi, nu mai avem violatori, avem un singur mare infractor neprins. Efectul mediatic al “criminalului în serie” înlocuieşte critica cu o cultură primitivă a panicii. Iar acest efect e folosit de ambele tabere, şi de aripa Băsescu şi de aripa Vîntu.
Revoluţia bugetarilor. Muncitorul vechi şi nou
Se tot repetă un lucru adevărat: că doar bugetarii protestează. Şi acest fenomen este interpretat constant într-un mod aberant: ei sînt ba “poporul”, ba o clasă de privilegiaţi care vor să-şi conserve avantaje nemeritate faţă de mediul privat. În mediul privat situaţia nu e mult diferită de acea scenă din Piaţa Victoriei pe care am descris-o mai sus: fie oameni anchilozaţi de sărăcie care dau cu lopata, nu au speranţă de contract în regulă, carte de muncă, drepturi aferente şi care, culmea, lucrează pentru unele dintre cele mai prospere companii ale ultimilor ani, cele de construcţii şi reabilitări.
Cealaltă categorie a muncitorilor din mediul privat e anchilozată de propria plictiseală. Muncă performată printre birouri, hîrtii, proceduri. De la “nevoile false”, obsesia criticilor capitalismului din anii 60, am sărit elegant la munca falsă. Aceasta din urmă leagă definitiv lucrătorul de glie. Pentru că nimic nu e mai greu de apărat decît o slujbă în care nu faci nimic sau aproape nimic. Intraţi într-o bancă şi veţi vedea imediat trei categorii de oameni: cei care lucrează prea mult, care ţin totul în spate şi care se află de obicei în baza piramidei ierarhice, cei care se prefac zgomotos că lucrează şi cei care au renunţat pînă să se şi prefacă. Banii vin oricum, băncile străine din România au înregistrat profituri frumoase şi în ultimii doi ani de criză.
Muncitorul vechi avea sentimentul apartenenţei în acele fabrici imense, în acele platforme industriale artificiale, uriaşe. În anii 90 asta se vedea mai ales în dimensiunea manifestaţiilor. Acum, sentimentul apartenenţei este strict bugetar. Acolo salariile nu sînt confidenţiale. Acolo, culmea, sistemul e atît de transparent cît să permită o cît de mică revoltă. Muncitorii care săpau şanţuri în Piaţa Victoriei nu erau decît 4-5 amărîţi care prinseseră ceva bani de sezon şi atît.
Munca, avatarul imposturii de birou, secretă un soi de vină colectivă care pluteşte spectral deasupra oricărui protest. Veţi auzi mai des “ne e foame” decît “daţi-ne ce ni se cuvine”. Iar asta se întîmplă, cred, şi din sentimentul puternic că nu prea ni se cuvine nimic pentru că nu facem mai nimic, pentru că “jobul” ne este oferit ca un dar divin de către patron sau stat, pentru că “la job” cam facem lucruri la care nu ne pricepem sau nu le mai facem deloc. Cei puţini şi siguri pe ei în ce fac sînt cu atît mai scîrbiţi de consistenţa unui astfel de protest. Cerc vicios tipic. Ieşiţi din el dacă puteţi. Muncitorul de rit vechi nu exista decît în mase protestatare de la 100.000 în sus. Muncitorul de tip nou este ori prea bine securizat de job şi de relaţii pentru a îndrăzni să pericliteze ceva din confortul său – un “Let’s do it, Romania” sau o campanie umanitară îi sînt de ajuns pentru micile impulsuri sociale. Ori, în cealaltă parte a şanţului, muncitorul este atît de total exploatat încît nu poate emite absolut nici o pretenţie patronului care cîştigă licitaţie după licitaţie şi face drumuri sau asigură paza de-a lungul şi de-a latul ţării.
Paradoxul alianţelor
Bugetarii cu rămăşiţe de organizare sindicală se aliază cu mogulul, patronul, boierul financiar, cum vreţi să-l numiţi. O situaţie destul de des întîlnită în istoria noastră recentă sau îndepărtată. “Libertate” pentru un ţăran moldovean de secolul 18 însemna, de exemplu, că i se pretind direct de către voievod mai multe taxe. Şi atunci venea firesc o alianţă cu “asupritorul” direct, boierul, pentru a lupta împreună împotriva tiranului central, “vodă” care are nevoie de bani pentru birul turcesc[1]. Lucrătorul, din zona privată sau nu, vulnerabil oricum, preferă o alianţă cu cel care-i “dă de mîncare” – din păcate aceasta este viziunea asupra patronului -, decît să se încurce cu acela care îi ia din mîncare. Muncitorul şi patronul luptă cu voioşie cot la cot împotriva unui stat slab, abstract şi secătuit care nu e în stare să-şi mai taxeze cetăţenii.
Alianţa bogaţi-stat. Nimic mai interesant şi mai greu de înţeles, de exemplu, decît lupta pentru ordonanţa 50, cea care a pus mai nou băncile în ring cu unii clienţi mai bătăioşi. Interesant pentru că, de fapt, statul nu ia apărarea cetăţenilor, cum pretinde: dacă unii clienţi semnează cu ochii închişi acel act adiţional pe care băncile au încercat în fel şi chip să-l bage sub preş, devin, de fapt, şi mai bine prinşi în chingile creditării la o dobîndă mare. Şi, virtual, şi mai mare. Întreaga luptă se duce în plan secund, pentru marja băncii, o constantă ciudată care apare în contract şi pentru care majoritatea instituţiilor de creditare nu vor să dea socoteală decît în sala de judecată. Însă mica revoltă anti-bănci, singura autentică din ultimii ani, a venit ca o mişcare normală împotriva unui dublu abuz: un stat care vrea să îngheţe marjele abuzive (deşi recomandă călduros clienţilor să negocieze cu băncile) şi la care să se adauge un EURIBOR probabil mai mare în viitorii ani şi o societate a bancherilor care sînt speriaţi de altceva – de 2012, cînd vor trebui să se alinieze standardelor financiare internaţionale, adică atunci cînd un proces pierdut de o bancă în faţa unui singur client va atîrna enorm.[2]
În loc de discuţii ale lucrătorilor cu patronii pe marginea drepturilor, au loc alianţe împotriva “centrului” care de fapt a devenit singurul loc comod de atacat. Nu iau aici apărarea conducerii centrale, în nici un caz. Dar eşecurile guvernamentale sînt dublate de eşecul în percepţia problemelor. Cum discuţi cu un angajat care-şi apără patronul deşi nu a căpătat nici un drept de la acesta – nu prea ai cum.
Notă: Zilele acestea are loc un protest spontan al angajaţilor ministerului de finanţe, după tăierea sporurilor şi salariilor. Din nou, izbucnire de foame după o coabitare vinovată cu puterea, după ce s-au subţiat bonusurile date la grămadă pentru toată lumea pentru merite deosebite. Mai are rost să spun că bună parte din acei angajaţi se ocupă, de exemplu, cu “prevenirea muncii la negru”? Cu rezultate deosebite, după cum ştim cu toţii.
Eroziunea Vestului de Aur
“Nu ne vindem ţara” este sloganul nouăzecist cel mai dispreţuit de tot ce avea să însemne progresist în spaţiul public românesc. Între timp, am reuşit să vindem ţara într-o formă sau alta şi să intrăm în UE.
Sloganul a fost preluat de oligarhii autohtoni nemulţumiţi cu privilegiile acordate “investitorului străin” (şi poate ştiu ei ce ştiu…) – şocante, de exemplu, în filmul “Kapitalism” al lui Alexandru Solomon, sînt declaraţiile unor Ioan Nicolae sau George Copos care preiau nonşalant exact aceste sloganuri populare de la început de 90 pentru a justifica eşecul capitalist românesc. Spun că sînt şocante pentru că ele indică o oarecare convergenţă între popor şi patronii săi care “oferă de lucru”. În “A fost sau n-a fost” al lui Porumboiu, un fost securist intervine telefonic şi spune exact acelaşi lucru: eu dau slujbe la sute de oameni. În România, capitaliştii nu fac profit, ei doar oferă, din preaplinul lor, joburi.
Vestul ca reper etic s-a prăbuşit destul de repede în discursul semi-public, să-i spunem familial, după primele generaţii “fugite” după ’89 şi după primele naraţiuni deloc flatante trimise de acolo de către inadaptaţi. Şi în vest e meschinărie, egoism, turnătorie, discriminare, nu ca la noi, dar este – aceasta ar fi schema pe care începe să se ţeasă metanarţiunea AntiVest. Vestul ca imaginea a solidităţii financiare începe de asemenea să se clatine de cîţiva ani. Dar tot nu e “ca la noi”, e ceva mai bine.
Imaginea teribil de bună a Vestului nu se vede însă din poveştile celor plecaţi, ci din poveştile de succes ale companiilor occidentale în România. Respectul aproape exagerat pentru “investitorul străin” este afişat de la muncitorul simplu pînă la premier şi preşedinte. Dacă e vestic e bun, e bine intenţionat. Dacă e românesc, e, în consecinţă suspect.
Cu astfel de tipare operăm şi sînt extrem de greu de învins şi cînd se discută chestiuni sensibile despre dubla măsură a unor astfel de companii când vine vorba despre clienţii est-UE – am pomenit de scandalul băncilor mai sus, dar putem merge şi la tratamentul execrabil aplicat de companiile de electricitate clienţilor lor şi în multe alte zone ale afacerilor strategic-vestice. Discursul ultraoptimist de sorginte neoliberală a plasat imediat eşecurile capitalismului vestic (eşecuri în raport cu cetăţeanul-consumator – pentru că, altfel, afacerile au mers foarte bine, profituri uriaşe în scurt timp) în românizarea corporatismului vestic. Cu alte cuvinte, de vină ar fi corupţia genetică a poporului, cea care viciază orice bună intenţie “de piaţă” poposită pe aici. Cert este că în zona privată cu capital străin mişcarea sindicală a fost la fel de slabă sau inexistentă ca în zona privată cu capital românesc. Mîndria de a lucra la multinaţională, suplimentată cu acea frică de tragerea la răspundere pentru o muncă incertă, toate au contribuit la o tăcere sau inexplicabilă, sau indiferent-vinovată: noi sîntem bine, ne-am adaptat, restul lucrătorilor vin doar din alte vremuri, sînt nişte desueţi incapili să facă faţă distrugerilor creatoare.
Pe de altă parte, investitorul străin, cel cu loan-urile din zonele sărace, era singurul care oferea acel job de supravieţuire în oraşele de provincie fără alte perspective. Intră atunci în scenă, în opoziţia cu filozofia yuppie de multinaţională, jocul tăcerii pentru conservarea unui salariu de minimă rezistenţă.
Revoluţia de plictiseală
Tony Judt are un capitol delicios în a sa istorie a Europei de după 1945, “Epoca postbelică”, în care descrie mişcările de la sfîrşitul anilor 60 din Europa vestică (mai ales 68-ul francez) ca pe nişte “revoluţii de plictiseală”[3]. Preia sintagma de la criticii conservatori ai mişcării deşi nici cu ei nu era de acord. Dar oferă destule exemple care să justifice proporţia insuportabilă de glam din gesturile revoluţionare ale vremii – Judt remarcă drept schimbare esenţială trecerea “la stînga” a boemiei, estetismului, artisticăriei, lucruri ceva mai greu de înghiţit pentru vechii stîngişti vînători de reacţionari. Iar mulţi dintre studenţii revoluţionari erau “fils a papa”, iubitori de rock’n’roll şi de anarhie nu prea pe înţelesul maselor muncitoare invocate obstinat.
Istoricul citează cîteva vorbe teribile ale acidului Pasolini – teribile dar atît de profunde – la adresa unui anumit tip de revoluţie “de bani gata”, cea burgheză, care ignora conflicte profunde precum nord-sud în Italia: “Acum toţi jurnaliştii din lume vă pupă în fund… dar nu şi eu, drăguţilor. Vă urăsc, cu mutrele voastre de plozi răsfăţaţi, cum îi urăsc şi pe părinţii voştri… Ieri, la Valle Giulia, cînd i-aţi bătut pe poliţişti, am ţinut cu poliţia, fiindcă ei sunt copiii săraci”. Şi tot din Italia – unde Judt subliniază de altfel că revoltele au avut un fundament mai solid decît în Franţa – vine şi un titlu profund ironic care se plia unei bune porţi dintre revoluţionarii tineri: “Tineri proletari din Europa, Jimi Hendrix ne uneşte”.
Dincolo de ironia de multe ori justificată a lui Judt, trebuie spus că tocmai zona superficială a sloganului rock sau punk, tocmai instituţia glamului revoluţionar, a modei suferă teribil în România ultimilor 20 de ani. După 1970-80 în care s-au format nuclee dure de oameni obsedaţi de modă în muzică, film, literatură, anii 90 şi 2000 s-au remarcat mai ales ca nişte ani ai ever-green-urilor. Sau influenţaţi puternic de nostalgii hippie cu nuanţe de cenaclul Flacăra – a se vedea Piaţa Universităţii –, sau redescoperire trupelor tari de altădată şi preamărirea trupelor vechi venite să concerteze la noi: Metallica, Rolling Stones etc. Plus un tsunami de trupe de “coveruri” care lălăie prin baruri hituri. Trupele care au încercat să-şi adapteze mesajul la contemporan au dat faliment sau au rămas forever underground – bune, dar fără public.
Revoluţia glam cunoaşte firave zvîcniri în zona “verde”. Campanii glamour-oase de strîns gunoaie prind la băieţii şi fetele de corporaţie. Sînt cam singurele sloganuri care par să-i mai trezească. Muzical lucrurile stau tragic în continuare, căutarea noului fiind extrem de apatică şi de puţin prezentă în cluburi, baruri, cu cîteva excepţii din centrele vechi ale oraşelor mai mari din România.
Un oarecare potenţial protestatar glam-reacţionar are însă forţă mai ales mediatică şi populară: cel îndreptat împotriva “maneliştilor şi cocalarilor” şi eventual colorat cu puţin ecologism. Noi nu aruncăm hîrtii pe jos, noi urîm cocalarii care o fac. Vine apoi critica tabloidizării care se face, culmea, din interiorul emisiunilor de tip tabloid – moderatorii îşi ridiculizează asistentele care iubesc fotbalişti… inutil de insistat asupra teribilului consum de energie în această “direcţie critică”.
Iubeşte-ţi aproapele care te poate sfărîma
Descentralizarea prostească, pripită, a dus de fapt la o recentralizare a forţei economico-politice – numirea de la partid are dintr-o dată o importanţă nouă, e ca numirea managerului în multinaţională. Şi la o centralizare a înjurăturii. Moda pamfletului nouăzecist a revenit cu forţe proaspete. Acum nu se mai împarte între Academia Caţavencu şi România Mare, ci între putere şi opoziţie economico-politică.
Filozofia care rezultă de aici? De ce să te iei de primarul care te fură sub propriile priviri cu panseluţe şi indicatoare de “atenţie, urmează trecere de pietoni”, cînd poţi să înjuri Băsescu&Boc. De ce să te iei de bodygarzii care te calcă în picioare dacă spui ceva urît de şeful lor mafiot. Mai bine îţi baţi joc de poliţiştii de lîngă tine.
De ce să te iei de comisioanele băncilor? Mai bine urli la guvern că nu ai bani de rate. De ce să ataci direct deciziile abuzive ale consiliilor locale sau judeţene cînd îi ai iar pe aceeaşi B&B la îndemînă?
De ce să te iei de patroni, de furnizori de servicii care comit abuzuri? Nu, protestul trebuie îndreptat abstract tot către conducători îndepărtaţi şi televizaţi.
Nu spun, evident, că puterea trebuie scutită. Numai că protestul trebuie să conţine pe lîngă solidaritate şi ceva mai multă precizie. Regretul după Băsescu va fi enorm. A fost şi va rămîne un catalizator providenţial de ură în următorii 4 ani. Doar Iliescu ne-a mai făcut un aşa bine terapeutic. Numai că terapiile creează dependenţă.
Populismul mediatic ca supapă
Ziariştii sînt însă combativi. Critică puterea, deci sînt buni. Puterea critică ziariştii mogulilor deci şi ea e bună într-un fel. Ambele părţi au uneori dreptate, însă fiecare fărîmă de adevăr este insuportabil colorată lobbystic.
Nimeni nu e mai bun în prinderea paradoxului presei şi jocul ei narcisistic cu puterea de orice fel decît Rebreanu. O mostră perfectă. O discuţie la un ceai despre presa vremii în care un maior îl ridică în slăvi pe un jurnalist combativ, director de ziar interbelic: “Răcaru scrie, domnule, şi înjură de ţi-i mai mare dragul. Nu i-e frică nici de rege. Şi pe rege l-a luat de cîteva ori, mai fin, fireşte, dar l-a atins. Şi n-a îndrăznit nimeni să-l tragă la răspundere. Dacă-i tare?… Încearcă şi Arghezi al d-tale să-l imite – degeaba, nu poate scrie ca Răcaru, n-are savoarea lui. Eu dacă aş avea putere, l-aş face prim-ministru!”[4]
Cum se poate vieţui între cele două fronturi? Prin susţinerea unor medii noi de comunicare. Poate părea un îndemn desuet: dar tot consumul alternativ de presă, artă, cultură, muzică este cel care poate da semnalul pentru voci noi cu o oarecare credibilitate. (M-am abţinut să dau exemple “intelectuale” de compromis în acest jurnal impresionist al slbiciunilor protestatare tocmai pentru că intelectualul a jucat un rol din ce în ce mai decorativ).
Populismul mediatic nu e nou. El nu poate fi combătut, poate însă fi subminat. Internetul, spaţiul libertăţii, funcţionează după aceleaşi reguli ale forţei de expunere. Dar putem profita de faptul că e un mediu aflat încă la început. Dezanvantajele ar fi că un discurs al urii sub anonimat extrem de prezent online determină o greaţă teribilă de tot ce e “critic” şi distruge impulsul de cultiva o minimă hermeutică negativă.
Doar o folosire pragmatică şi optimistă a tuturor canalelor de transmitere populare poate aduce un suflu nou în mesajul critic. Un scepticism complet blazat, o plictiseală omniprezentă de salon, iată mostre publice de succes găunos inclusiv pe internet.
E adevărat că şi pentru soluţia mea de subversiune, Rebreanu are rînduri la fel de tăioase: descrie un tînăr ziarist care lucrează pentru suspomenitul Răcaru şi care e foarte mîndru că poate ataca valorile din articolele de umplutură ale ziarului. Rebreanu nu i-a iertat niciodată pe naivi.
Noi şi politica
Peter Sloterdijk scria la sfîrşitul anilor ’80 următoarele rînduri despre politica neoconservatoare şi fascinaţia pentru ea, rînduri care se potrivesc de minune paraliziei din România de azi: “Dar atît timp cît politica se constituie punînd între paranteze ceea ce este cel mai important, nu se poate scăpa de gustul fad care însoţeşte toate acţiunile întreprinse în spiritul reprezentării de interese. (…) Dacă politicienii sînt aproape totdeauna nepopulari, acest lucru nu se datorează faptului că s-ar fi înstrăinat de popor, ci pentru că seamănă ca două picături de apă cu el. (…) Cînd nu mai ştie ce să facă mai departe cu sine însuşi, poporul îi alege, cu un instinct care nu dă niciodată greş, pe cei care îl afundă şi mai tare în această stare. Iată în ce constă secretul psiho-politic al guvernelor neoconservatoare, care dau tonul în ziua de astăzi în aproape întregul Vest”[5]. Politica seamănă prea mult cu poporul, tocmai aici e problema se lamenta ironic Sloterdijk. Şi dacă-i transpunem rîndurile în realităţile de azi vom vedea că nu erau simple sofisme. O capcană narcisistă inter-MEDIA-tă se întinde între un popor inactiv care alege constant politicieni inactivi, capabili să acţioneze, exact ca poporul în interes imediat, în interes urgent de familie. Gustul pentru neoconservatorism e başca. Tot ce poate întreţine şi mări forţa clanului este perfect: de la tabloidal, la scandalurile de corupţie.
O mişcare socială autentică nu poate interveni, în consecinţă, decît în momentul în care apar undeva în interstiţiu voci clar situate în exteriorul aceastei oglindiri în abis a poporului cu aleşii săi. Deocamdată cele două tabere par să se ţină captive una pe cealaltă.
Cine va sparge oglinda? Intelectualii? Puţine şanse, e vremea experţilor, nu a naivilor, vorba aceluiaşi gînditor citat mai sus. “Muncitorii” sau cum s-or mai fi numind băieţii şi fetele care cîştigă o pîine? Slabe şanse, motivele le-am expus deja. Cine atunci? Nu ştiu, poate avatarurile lor de pe internet. “Ce-ai face dacă ai fi în locul nostru?”, asta era întrebarea coşmar a lui Istrati. Măcar dă-te mare, fii snob, încearcă să mă minţi că nu eşti atît de lingău pe cît pari, măcar ascultă muzică nouă şi citeşte ceva inteligent. Încearcă săţi depăşeşti conduţia, e de bun simţ. Ar suna ca un sfat cinic pentru un biet cîştigător de pîine. Dar întrebarea teribilă a lui Istrati trebuie pusă mai departe, iar răspunsul trebuie să fie pe măsură de naiv, de impertinent şi, uneori, de autodemolator.
[1] Bogdan Murgescu, România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010). Murgescu scrie: „de altfel, faţă de apăsarea fiscală a statului, în destule rînduri au avut loc solidarizări neaşteptate între boieri şi ţărani, care contrazic viziunile simpliste despre natura luptei de clasă” p.61
[2] Ziarul Financiar: http://www.zf.ro/banci-si-asigurari/bancherii-inca-incearca-sa-schimbe-ordonanta-50-ca-sa-evite-procesele-cu-clientii-nemultumiti-7427263
[3] Tony Judt, Epoca postbelică, Polirom, 2009, pag. 361-388
[4] Liviu Rebreanu, „Jar”, publicat în „Jar. Amîndoi”, Editura Eminescu, Bucureşti 1985, pag. 45
[5] Peter Sloterdijk, Eurotaoismul. Contribuţii la o critică a cineticii politice, Idea, 2004, pag. 107