Precari sau sclavi?

Temă: 18-35: Generația inutilă

La 5:30 dimineața Luz ia primul tren spre Plaza Bonanova, cartier al zonei cu pedigri din Barcelona, unde cuvântul austeritate are semnificații diferite; se traduce în mai puține mese în restaurante de lux sau vacanțe mai rare în Caraibe. La câțiva kilometri distanță, într-un cartier ca Besos, din periferia Barcelonei, asusteritatea echivalează cu aprovizionarea cu alimente în momentul închiderii supermarket-urilor, când se aruncă produsele expirate. Luz a epuizat toate canalele oficiale de căutare a unui serviciu, de la INEM, biroul oficial de șomaj, la firme specializate sau situri de internet. O prietenă i-a dat adresa unei biserici unde călugărițele intermediază oferte de muncă de menajere. „M-a sfătuit să merg la interviu pregătită, pentru că felul în care se poartă cu tine poate fi demoralizator”.

La ora 6 Luz e în fața bisericii. Persoanele se așază la coadă de la 6 la 7, când un portar apare și dă un număr fiecărei femei, locurile fiind limitate. Cele care nu au prins număr trebuie să refacă traseul în altă dimineață și să se așeze din nou la coadă. După încă o oră, în jurul orei 8, intră în curtea bisericii:  „Cu cât vii mai devreme, cu atât ai mai multe șanse să prinzi un număr. Eu sunt aici pentru a doua oară și am reușit să intru azi la interviu. Mai întâi călugărițele ne citesc din Biblie și ne vorbesc despre umilință. Mai târziu încep să citească ofertele de muncă. Toate ofertele depășesc 8-10 ore de lucru pe zi cu un salariu de 600, rareori de 800 de euro”.

Cât plătești pentru chirie?

„În mod normal 300 de euro pe cameră, dar de câteva luni nu o mai plătesc pentru că nu am avut niciun venit”.

Cum aleg persoana adecvată pentru o ofertă?

„Fetele care sunt în sală ridică mâna când sunt interesate de o ofertă. Și ele doar ne privesc, în funcție de cum îi cazi. Însă dau de înțeles că trebuie să fii o persoană tânără și sănătoasă, să arăți că poți rezista la muncă”.

Ai obținut vreo ofertă azi?

„Nu, azi nu m-au ales pentru nicio ofertă. Trebuie să revin. E destul de sălbatic totul, care e mai tânără, aceea primește oferta. Asta e, eu am deja 42 de ani.”

Irina vine din Rusia, unde a fost profesoară și este rezident de 10 ani în Barcelona. Vorbește trei limbi străine și, după diverse cursuri, a obținut un contract de 4 ore pe săptămână în domeniul social. Înainte lucrase ca menajeră sau vânzătoare. „Multe fete din Rusia cu o facultate sau două au ajuns aici să lucreze ca menajere. Lipsește solidaritatea între lucrători. Fiecare se gândește cum să-și salveze pielea. Cei care încă mai au un loc de muncă nu apără niște condiții de muncă minime, nefiind încă atinși de precaritate. Însă a nu te solidariza cu ceilalţi colegi de serviciu în fața disponibilizărilor sau a reducerii salariilor, înseamnă un pas înapoi în propriile drepturi. Ei se salvează azi, dar nu mâine. Pe de altă parte, în Spania, organismele publice nu mai apără drepturile salariaților și, fără o legislație a muncii mai justă, se va transforma totul în junglă. Ce mai înseamnă democrația când o să ajungem să fim capabili de orice pentru a obține un loc de muncă?”

Șomajul a generat o stare socială de șoc. Datele Eurostat de la sfârșitul anului 2012 indicau un număr de 6.157.000 șomeri, 26,6% din populația activă, iar în rândul tinerilor procentajul ajunge la 55,13% în 2013. Întrebarea unică este: lucrezi? Nu se mai comentează condițiile de muncă, orice tip de remunerație e preferabilă fantasmei șomajului, sentiment de care au profitat din plin responsabilii companiilor pentru a reduce salariile. Frica de ziua de mâine s-a transformat într-un subtil instrument de control al salariaților. Munca a devenit o obsesie fetișistă, garanție a stabilității, deși contractele parțiale și salariile de multe ori nu reușesc să acopere strictul necesar.

“Munca s-a transformat într-o obsesie la ordinea zilei. Dacă o persoană nu deține resurse financiare, nu are autonomie. Și când o persoană nu este autonomă, intră într-o precaritate afectivă, nu doar o precaritate economică. Un nivel de precaritate îl determină pe celălalt. Nu e doar o problemă de bani, ci viața persoanei care trăiește în precaritate e marcată pentru totdeauna”, explică psihiatrul Joseba Achotegui, profesor la Universitatea din Barcelona, autor de studii referitoare la excluderea socială și la afecțiunile psihice care derivă din aceasta în colectivul imigranților.

Însă precaritatea ca modus vivendi nu este doar o caracteristică a imigranților sau a persoanelor fără studii. Există o întreagă categorie de precari cu doctorate care au „șansa” obținerii unei poziții de profesor asociat în universitățile publice, plătite cu un salariu între 300 și 500 de euro brut, din care trebuie scăzute contribuțiile sociale, în jur de 250 de euro.

Juan Antonio vorbește cinci limbi străine și lucrează ca translator într-o firmă de traducere în care condițiile traducătorilor sunt minate zilnic și care oferă, în mod cinic, servicii chiar pentru departamentele de justiție din Catalonia. „Tarifele cele mai joase sunt de 8 euro pe oră și cele mai ridicate de 13,33 euro pentru o oră de retroversiune în fața instanțelor judecătorești. La ora de lucru trebuie adăugate și orele pierdute pentru deplasare, care nu sunt plătite. Marja de beneficiu pe care firma o oprește depășește 50%. În spatele imaginii persoanei culte care vorbește diferite limbi străine și are o relație de colegialitate cu judecătorii, avocații sau personalul judiciar, se află de fapt o persoană care are o situație de muncă foarte precară, cu salarii foarte mici și condiții de contract nefaste. Gestionarea privată a unui serviciu public a dus în ultimii douăzeci de ani în Catalonia la o înrăutățire a condițiilor de lucru care nu se mai regăsește în alte domenii”.

Tinerii se refugiază în mitul formării permanente. Din Master în Master, tinerii au iluzia că mai sunt încă incluși în sistem. Astfel, deși taxele universitare la universitățile publice au crescut cu 66%, numărul de aspiranți nu s-a redus, deși sunt printre cele mai scumpe din Europa: „Un absolvent nu suportă să termine facultatea și să stea cu brațele încrucișate. Mulți se gândesc că e mai bine să facă un master, decât să stea acasă, în ciuda prețurilor exorbitante pentru o școală publică. De exemplu, masterul de peisagism al Universității Politehnice din Barcelona a ajuns să coste aproximativ 6 mii de euro”, explică Fernando Lafuente, care a terminat masterul în 2010.

Dacă precaritatea a început să afecteze și clasa medie, cei din pătura de jos a societății suferind efectele ei încă înainte de criză, ea impune o nouă structurare în diverse categorii sociale. În funcție de categoria căreia îi aparține o persoană, precaritatea are alte conotații, situația cea mai dramatică fiind trăită de imigranți, în rândul acestora existând de asemenea diverse categorii: “există multe niveluri de precaritate, în cadrul sărăciei terenul e vast. Există lume care se află într-o situație demoralizatoare, dar mereu situația lor se poate înrăutăți și mai mult. Există persoane care o duc rău, iar altele o duc foarte rău. Precaritatea e un drum gradat și fără capăt, mereu se poate coborî și mai jos.”(Joseba Achotegui)

În SAPPIR[1], psihiatrul Joseba Achotegui lucrează cu cei care nu sunt doar săraci, ci sunt excluși din societate, din sistem: „un precar este inclus încă într-un anumit mod într-un sistem, imigranții, mai ales cei fără permis de muncă, sunt expulzați din sistem într-un mod radical. În cazul populației fără acte, precarității i se adaugă singurătatea, pentru că majoritatea nu au familia lângă ei, frica, lipsa de apărare, boala, persecuția, și prin urmare precaritatea aproape devine un moft pentru ei. Atunci când o persoană se găsește în afara sistemului pentru că nu are nici măcar permisul de lucru, deja suntem într-o situație teribilă. Precaritatea este un atribut al celor care sunt încă în cadrul sistemului”.

Deci imigranții fără permis de muncă nici măcar nu au acces la exploatare, precaritea autohtonilor e un lux pentru ei?

„Sigur că da. Există trei categorii de imigranți: cei care au permis de muncă, cei care își gestionează permisul de muncă și cei care nu îl au. Când ne referim la imigranții cu permis de muncă, care reprezintă sectorul cel mai de jos din societate și care suferă cea mai accentuată excludere socială, acești imigranți reprezintă, în comparație cu imigranții fără acte, un fel de high class pentru ceilalți. În același timp, precarii autohtoni sunt niște aristocrați în comparație cu imigranții. În cazul celor care nu au permis de muncă sau pierd acest permis, precaritatea și excluderea socială sunt radicale și marchează persoana pentru tot restul vieții.”

Căutarea permanentă a unui serviciu, instabilitatea, lipsa resurselor economice, executările silite din case produc diferite forme de tulburări psihice, sinuciderea devenind în Spania prima cauză de moarte violentă în ultimii ani: “este vorba de un stres cronic și multiplu, în timp se induce un sentiment de neîncredere în propria persoană, simptom pe care l-am numit în cazul imigranților Sindromul lui Ulise”. (Joseba Achotegui)

Precarității i se asociază mobilitatea extremă. Sanda din Ghana se află de un an în Spania, vine din Olanda și se pregătește să plece în Germania. “Am permis de muncă pentru UE, însă nu reușesc să lucrez decât în mod sporadic, cu ora, în Barcelona. Parcă am fi într-un război. E un război economic, social. Și multă lume din jurul meu cedează psihic.”

Mobilitatea lucrătorilor imigranți, spre deosebire de cea a investitorilor, nu se face în avion clase bussiness, ci e un drum pe care cei mai mulţi nu dețin niciun sprijin uman sau financiar, o cursă cu obstacole în care deținerea permisului de lucru devine o condiție vitală: „Mobilitatea imigranților este teribilă, sunt persoane nomade, un nomadism al necesității. Mulți sunt fără familie, fără un cămin, fără legături sociale. În Spania există probleme de alcoolism sau de dependenţă de droguri din cauza acestei situații care afectează mai ales colectivele din Europa de Est și America Latină.” (Joseba Achotegui)

Precarii formează un colectiv din ce în ce mai larg, care include imigranții, iar în ultimii ani largi categorii din populația autohtonă care decide la rândul ei să emigreze. În acest sens, anul 2011 a fost primul an în care numărul persoanelor care au emigrat din Barcelona a depășit numărul persoanelor care au venit. Problema pe care o ridică mobilitatea persoanelor în situație de precaritate este cea a formelor de rezistență în fața condițiilor de muncă la care sunt supuși. Sindicatele rămân o formă de organizare a salariaților care necesită, indirect, o minimă stabilitate a vieții lucrătorilor. Dimpotrivă, precarii nomazi, cu sau fără permis de muncă, indiferent de originile lor, nu mai pot apela la tradiționalele formule de rezistență și de solidarizare.