Nu-mi dau seama cîtă lume a observat că boom-ul cinema-ului românesc (practic toate marile reviste de film şi de teorie a filmului au dedicat materiale despre acest “fenomen”, iar festivalurile s-au întrecut în a invita români) este sincron cu naşterea “noii burghezii” româneşti, de după anul 2000. Mai exact, de la mijlocul acestui deceniu. Această clasă de mijloc, treptat tinzînd spre ceea ce capitalismul american şi apusean a produs sub forma cripticului over class — are nevoie (sau doar o simte) de propriul univers filmic. O interfaţă, cum s-ar spune.
Ei bine, Marfa şi banii (2001) a fost filmul care şi-a propus să investigheze acest univers incipient al “afaceriştilor” autohtoni. După care au urmat filme care se apropiau tot mai mult de universul privat al noii clase, în curs de înfiripare, statornicire (Furia (2002), serialul TV Lombarzilor 8 (2006), Offset (2006), Pescuit sportiv (2007), După ea (2007), Îngerul necesar (2007), culminând cu documentara investigaţie a oligarhiei româneşti, în Kapitalism — reţeta noastră (2010).
Marţi, după Crăciun (2010), de Radu Munteanu, a fost anunţat de mai multă vreme, în multe locuri (resturante, baruri, magazine de lux etc.) puteai vedea afişe şi abţibilduri care anunţau “drama conjugală” a unui cuplu căruia nu-i lipsea nimic, în afara dragostei. Povestea e simplă, şi plauzibilă: soţii Hanganu sunt tineri, prosperi, au o casă aranjată cu gust, au şi o fetiţă drăguţă care face pian…se pregătesc de Crăciun. Viaţa e viaţă, decurge lin şi imprevizibil. Domnul Hanganu se îndrăgosteşte lulea de Raluca, doctoriţa-stomatolog, care o tratează pe fiica lui. Adriana Hanganu nu bănuieşte nimic, este soţia bună şi iubitoare, care află într-o zi — după ce şi-au făcut şi planurile de vacanţă –, că Paul Hanganu o înşeală de “patru luni şi jumătate”…Dialogul dintre cei doi este poate episodul cel mai viu şi autentic din întregul film, iar actriţa Mirela Oprişor merită toată lauda pentru felul în care ne face să simţim ruptura care se produce între cei doi. Veridicitatea acestei scene m-a făcut să mă simt un voyeur involuntar. Constaţi că în toate, în afara dramelor interioare, mica burghezie este previzibilă! Unii îşi conservă omenescul, alţii nu. Cei mai mulţi sunt ghidaţi de instincte, libertăţi nelimitate, porniri hedoniste, de universul material etc. Dar mai sunt atenţi şi la “convenţii” — Crăciunul în familie e sacrosanct. Sincer să fiu, astfel de investigaţii ale lumii mărunte şi îmburghezite, pentru care valorile morale devin ultimul bastion care poate fi (şi trebuie?) cucerit, mă cam lasă rece. Pentru că le găsesc absolut sterile! Acest “neo-realism” al filmelor româneşti, despre care s-a bătut atîta monedă conduce, după părerea mea, într-o fundătură ontologică, din simplul motiv că părelnicele valori ale capitalismului neo-liberal nu duc nicăieri, nu au nicio finalitate. Bat pasul pe loc, în cel mai fericit dintre cazuri. Omul neo-liberal nu are nevoie de nimic pentru suflet, deci singurele lui griji devin: dobînda la bancă, îmbunătăţirea salariului şi a performanţelor sexuale, extinderea habitatului, achiziţionarea de obiecte şi maşini cît mai performante şi mai sigure, perfectarea trupului…sau a unor părţi ale acestuia. Filmul “Marţi, după Crăciun”, fără să o declare în mod explicit, apologetic (deşi catasfiul de mărci debitate de-a lungul filmului nu-l plasează neapărat în sfera inocenţei sociale), face apologia blajină a acestor “valori” pierdante, deşi extrem de comode pentru omul contemporan.
Pe fundalul acesta al constituirii rapide a unei filmografii despre clasa de mijloc, face notă discordantă un film absolut minunat pentru mesajul pe care-l poartă — “Morgen“(2010), de Marian Crişan. Şi despre care se vorbeşte puţin, şi se scrie şi mai puţin. Deşi tematica lui este cunoscută bine românilor: emigraţia ilegală. De data asta emigrantul nu e românul, ci turcul. Doar că românul e emigrant în propria ţară! Este pauper, dar demn, capabil de sacrificiu.
Nelu (András Hatházi), este un obscur gardian la un magazin de produse de larg consum, reţea care a împânzit oraşele mai mici şi mititele ale României, se pomeneşte în timpul pescuitului pe graniţa cu Ungaria cu un transfug turc, Behran (sau poate kurd?), pe care-l ţine în gospădăria sa până să găsească o soluţie pentru a-l scoate din România.Turcul (Yilmaz Yalcin) intenţiona să ajungă la rudele sale în Germania. Fiind cu acoperişul casei găurit, trăind într-o casă mai mult decît modestă, în afara Salontei, şi mâncând la o masă mică, acoperită cu muşama din era socialismului, Nelu nu ezită să-l aducă pe musafir sub adăpostul său. Iniţial refuză banii propuşi de acesta, dar apoi îi acceptă, de nevoie. Turcul vorbeşte doar pre limba lui, nu-l înţelege nimeni, vorbeşte ca şi cu pereţii, dar Nelu pricepe că banii oferiţi sunt o arvună, pentru a-l ajuta să fugă mai departe. Îi dă turcului şi mobilul său să vorbească cu neamurile, dar nu-i răspunde nimeni. Umanitatea şi căldura sufletească a omului-gazdă face ca cei doi să se înţeleagă dincolo de cuvinte, prin gesturi şi semne. La un moment dat Nelu profită de faptul că microbiştii din oraşul său pleacă în localitatea vecină, în Ungaria, şi-l urcă în autocar şi pe Behran, dar pe stadion se ciocnesc jucătorii şi cei din tribune, iar musulmanul nu rămâne imun, e solidar cu salvatorul său. O încasează şi el în timpul ciocnirilor, şi nimereşte cu întreaga echipă de bătăuşi la spital. Înapoi, în România. Aici devine membru al familiei. Florica, nevasta lui Nelu îi culege pe cei doi amici, de la o partidă de biliard, cu îndemnul: “haideţi acasă, băieţi!”. Intră ambii în încurcături cu autorităţile (poliţia de frontieră care se joacă de-a pisica şi şoarecii cu transfugii), dar Nelu e decis să-l ajute pe Behran până la capăt! Onoarea, cuvântul dat, promisiunea — sunt mai presus de orice. Înainte de despărţire, Behran se roagă Dumnezeului său de ajutor, dar acesta vine de la un amărît de teapa lui. Pentru că Dumnezeu lucrează (şi) prin oameni, prin faptele şi asumările acestora. Nelu găseşte o potecă spre graniţa Ungariei, sparge o barieră şi ajunge “dincolo”, îl lasă pe amărâtul de turc să-şi vadă de drumul său mai departe, iar el însuşi, după toate aparenţele, va fi inculpat pentru “violarea graniţei de stat”. Un astfel de personaj vine, cu multă discreţie, să mântuiască, şi să reconfirme ideea de om, camaraderie, compasiune, jertfă. Îmi place mult această perspectivă a filmului, chiar dacă, ştiu limpede acest lucru, mesajul lui major şi profund, va rămâne rătăcit printre noianul de alte filme, care lucrează mai atent şi cu mai multă grijă faţă de clasele îmburghezite, considerate fiind mai “contemporane”, mai “actuale”.
Dar cine a decretat inactualitatea Omului?