În România, scăderea nivelului de trai e concomitentă cu scăderea natalității, dar nu e nici o legătură de cauzalitate între cele două.
Scăderea natalității, în România, a cunoscut o curbă abruptă după 1990. E adevărat. Dar scăderea aceasta a început nu în 1990, ci în 1960. Rata natalității a fost menținută înaltă prin mijloace coercitive. Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia intraseră deja în declin demografic între 1973-1974, ca şi Germania de Est.
Nu există nici o legătură între asistența de stat abundentă și natalitate: Suedia și Danemarca au natalitate mică în pofida asistenței de stat generoase. Nu există nici o corelare între prosperitate și natalitate, nici directă, nici inversă. Japonia bogată are exact aceeași traiectorie descendentă a demografiei, din 1970, ca Cehia, Bulgaria și Ungaria, de parcă un comitet de coordonare comun ar aloca un număr identic de nașteri la mia de locuitori.
Boom-ul demografic occidental
Baby-boom durează în SUA între 1945-1958, după care se prăbușește pînă în 1975 şi rămîne la un nivel scăzut permanent. (o scădere de la 25 la ~ 15). Economia americană continuă să crească, dar creşterea economică nu e corelată cu evoluţia demografică. Singurul fenomen observabil în epocă e intrarea pe piață a pilulei contraceptive, în 1961. În Franța, Anglia, Italia, Spania, Portugalia, Belgia și Olanda, populația începe să scadă tot din 1960. Boom-ul demografic durează doar 15 ani, e un scurt boom de refacere, de optimism și de șomaj zero, într-o societate care are încă valori familiale puternice. Totul se schimbă după 1960. Generația 1968 face sex mult și copii puțini.
PIB-ul SUA pe cap de locuitor se dublează între 1960-1985, fără ca asta să afecteze natalitatea, pozitiv sau negativ. Declinul demografic al Occidentului poate fi pus pe seama emancipării femeilor: educate, avînd un loc de muncă (30 % femei lucrează în 1948, 50 % în 1978, în SUA). Vîrsta medie de căsătorie crește cu cinci ani între 1980-2000 în Europa occidentală. Acelaşi lucru are loc între 1990-2010 în Europa de Est fostă comunistă (Ceea ce nu pare mult, dar e un sfert de generație, este echivalentul scăderii natalității cu un procent anual).
Natalitatea nu trebuie nici stimulată, nici descurajată. În Europa și în țările dezvoltate nu se poate face nimic și nu trebuie să se facă nimic.
Politica copilului unic în China
Cum am mai spus, China are o natalitate pe cap de locuitor mai mare decît România. Politica copilului unic a fost introdusă în 1979, într-o perioadă în care natalitatea deja scădea constant – între 1963-1976, în două decenii, natalitatea Chinei se înjumătățește. Politica din China ar trebui preluată de țările din Africa subsahariană, unde suprapopularea duce la războaie civile endemice (Rwanda, Etiopia, Sudan) şi la consumarea rapidă a resurselor – resurse de apă, de combustibil (tăierea pădurilor) de animale sălbatice (exterminarea faunei sălbatice pentru hrană). Safari-urile din scurta perioadă colonială, un secol, au distrus mai puţine animale sălbatice decît braconajul practicat în noile state africane independente.
Demografie, democraţie, partide
Proprie oricărei ştiinţe este găsirea cauzelor. Or, în demografie, cauzele sînt greu de izolat: nu putem separa, într-o femeie, educaţia, angajarea în muncă, religiozitatea, factorii politici. Ca urmare, trebuie să ne repunem permanent în cauză presupunerile de plecare.
Natalitatea lumii se poate împărţi în cîteva segmente clare: Africa, cu 50-30 naşteri la mia de locuitori, Asia-Orientul Apropiat-America Latină, cu 30-15 naşteri, şi Europa şi Occidentul în sens larg (inclusiv Cuba, Armenia, Georgia, Japonia, ţări modernizate) – cu 15-8 naşteri la mia de locuitori.
Boom-ul economic post-belic occidental (şi nu numai – şi ţările Europei de Est au cunoscut o dezvoltare economică puternică) a durat pînă după anii 1970. În schimb, boom-ul demografic durează pînă în spre 1960, în Europa şi America, după care patinează şi se termină. După 1977 se instaurează o natalitate scăzută stabilă. Căsătoriile au loc mai tîrziu; femeile îşi nasc mai tîrziu primul copil, care adesea rămîne singurul.
Cauzele nu sînt nici economice, nici ideologice.
Conform sitului IndexMundi.
Polonia habotnică şi catolică, Cehia ateistă au aceleaşi tendinţe demografice în ultimele cinci decenii. Suedia socială are aceeaşi scădere ca Statele Unite, unde asistenţa socială e neglijabilă.
Ţările fostului bloc comunist (sărac) au aceeaşi evoluţie ca şi ţările din Occidentul bogat. După 1990, deşi Ungaria, Cehia, Slovenia şi Croaţia prosperă, iar România se împotmoleşte, ele alunecă pe aceeaşi pantă demografică. RDG şi Republica Federală Germană au tendinţe demografice comparabile (cu o natalitate uşor mai scăzută în RFG).
Nici temperatura (Canada îngheţată şi Italia însorită); nici hrana (Franţa rafinată versus SUA îndopate cu hamburgeri şi Coca-Cola) nici cultura ori incultura (meciuri îndobitocitoare de baseball în SUA, înălţătoare meciuri de fotbal în Spania); nici economia, etatizată sau liberală, nici regimul politic, totalitar sau democratic, nici PIB-ul, pe cap de locuitor, foarte mare ori foarte mic, nici religiozitatea, fie profundă ori superficială, nici unul din aceşti factori nu se corelează şi nu explică scăderea demografică a Europei şi Occidentului (SUA şi Canada). Sărăcia e asociată scăderii demografice în Germania de Est după 1990 şi creşterii demografice în Africa; ceea ce demonstrează că nu există o relaţie cauzală între cele două.
O singură explicaţie rezistă: educaţia femeilor şi emanciparea lor prin educaţie şi autonomie financiară au dus la scăderea seculară a natalităţii în Europa şi Occident. Chiar Iranul, începînd din 1980, instaurarea teocraţiei şiite, intră într-o scădere demografică abruptă, scăzînd de la 47 de nou-născuţi la mie în 1960 la 17 în 2010, comparabil cu Irlanda. Iranul îşi străbate tranziţia demografică în 40 de ani, de două ori mai rapid ca Europa.
Oare intrarea femeilor pe piaţa muncii este un factor în scăderea demografică ? Acest lucru a fost repetat ad nauseam de diverşi demografi de duminică. El nu se susţine, din păcate. Acest lucru poate fi demonstrat şi sincronic, şi diacronic.
Diacronic, în Statele Unite, rata de angajare a femeilor între 25-34 ani se dublează între 1950 şi 2000. Ea creşte de la 34 % la 76 %. Am ales acest segment fiindcă el se corelează cu vîrsta de fertilitate maximă. Or, în SUA, natalitatea rămîne în jur de 14 la mie între 1973 şi 2012, timp de 40 de ani, perioadă în care rata de angajare a femeilor continuă să crească, cu aproximativ 50 %. Acelaşi lucru e valabil şi pentru alte ţări occidentale
Sincronic, SUA, Canada, Elveţia şi ţările scandinave au o rată înaltă de ocupare a femeilor, (~ 60 %) pe cînd Italia şi Spania au o rată scăzută (~ 35 %); ne-am aştepta ca natalitatea în Italia şi Spania să fie mai mare, iar în SUA, Canada, Elveţia şi ţările scandinave să fie mai mică. Este tocmai invers. Şi aşa mai departe.
Interesant e că şi numeroase ţări asiatice (Vietnam, India, Bangladesh, Indonezia, Filipine, Tailanda şi Birmania), cărora le putem adăuga Africa de Sud, intră în aceeaşi traiectorie descendentă, cu o înjumătăţire în ultimele patru decenii şi o apropiere de parametrii de natalitate europeni. America Latină, de asemenea, îşi înjumătăţeşte natalitatea între 1960 şi 2010, după acelaşi model, de la 45 la 20 nou-născuţi la mia de locuitori.
Doar ţările africane au o tranziţie demografică foarte lentă, care poate fi asociată cu gradul de educaţie scăzut, lipsa sectorului industrial, urbanizare relativ recentă şi redusă, economie de autosuficienţă. Femeile sînt educate sumar, după care se căsătoresc şi încep o activitate agricolă de subzistenţă; încep să aibă copii devreme.
Nici un efort nu va putea re-stabili natalitatea în România: generaţia tînără emigrează. Cei care rămîn se căsătoresc mai tîrziu, au copii mai tîrziu, de obicei unul.
Ce diferenţe subzistă între cele patru decenii de comunism şi cele două decenii de aşa-zisă democraţie ? În cele patru decenii de comunism, industrializarea (de fapt, dezvoltarea economică a ţării) a dus la o urbanizare lentă dar susţinută. După 1990, nivelul aproximativ de 50-50 abia s-a menţinut. Economia de piaţă, aşa-zisă, n-a fost în stare să absoarbă nici un muncitor în plus din spaţiul rural; dezvoltarea economică n-a avut loc.
Politică şi demografie
Nu e nici o legătură necesară între comunism, totalitarism, pe de o parte, şi o politică demografică voluntaristă pe de altă parte. URSS, Polonia, restul ţărilor comuniste, cu excepţia României, au avut o politică natalistă de laissez-faire. Doar Nicolae Ceauşescu a promulgat celebrul Decret. A posteriori, nu doar clarviziunea sa trebuie apreciată, ci diferenţa între un stat totalitar şi statele democratice. Pentru politicienii dintr-un stat democratic, şomajul e un efect secundar al evoluţiei pieţei, emigraţia e un efect secundar al şomajului, scăderea natalităţii e un efect secundar al şomajului şi a emigraţiei.
Într-un stat totalitar, proiectul de stat se face pe termen lung, voluntarist. Într-un sistem democratic, proiecte pe termen lung nu există, ci doar reacţii la problemele acute. Nimeni nu face grevă fiindcă se nasc prea puţini copii în România. Copiii nenăscuţi sînt o entitate teoretică, nu au drept de vot. Drepturile individuale sînt considerate mult mai importante decît binele colectivităţii, deşi, pe termen lung, colectivitatea e şi ea importantă.
Marea diferenţă în politicile demografice nu e între stînga şi dreapta, ci între ţările totalitare şi cele democratice: în ţările democrate, prevalează drepturile individuale asupra interesului public, şi invers. China
De la stînga la dreapta: în albastru, ţări din Africa subsahariană; albastru deschis, India şi Pakistan; verde, Orientul Mijlociu, arabe şi musulmane; galben, cele două Americi; portocaliu, Europa şi ţările fostei URSS; roşu, Extremul Orient. Se observă o corelaţie între nivelul de educaţie al femeilor şi scăderea natalităţii.
Pentru graficul al doilea, natalitate vs. rata încadrării în muncă la femeile de peste 15 ani, observăm că nu există o corelare semnificativă.
Educaţia este, prin urmare, un factor mai important decît gradul de ocupare în muncă al femeilor. Nivelul PIB se corelează şi el cu natalitatea – ţările cu PIB mic au natalitate mare, şi invers.
Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România 
Opiniile exprimate de autori nu reprezintă cu necesitate poziţia FES