TEMA: Alegerile au fost. Ce ne mai rămîne de făcut?
În Ultimii eretici ai imperiului, Vasile Ernu observa cu întemeiată ironie că, dacă în spațiul rusesc întrebarea de bază a fost mereu “Ce este de făcut?”, întrebarea care macină fără încetare modernitatea românească este “Eu cu cine votez?”. Această întrebare domină și dezbaterea despre alegerile parlamentare din acest an, pe fondul unui plictis general și al unei senzații că jocurile au fost deja făcute. Însă în locul unui răspuns clar, ar trebui poate să chestionăm orizontul în care această întrebare apare, precum și structura socială ce se manifestă prin însăși formularea ei.
De la clan…
La un prim nivel, întrebarea “Eu cu cine votez?” denotă o indistincție, o lipsă de diferență structurală între competitorii politici. Alegerea este posibilă numai în măsura în care există o alteritate sesizabilă între opțiuni, creând astfel posibilitatea de a decide în baza unor criterii ce pot fi mobilizate în mod relativ rațional. Altfel, alegerea e pur aleatorie și complet contingentă, precum datul cu banul. În spațiul politic românesc actual, ceea ce pare a fi determinant este lipsa antagonismului, a conflictului, a diferențelor fundamentale, clar marcate, de unde decurge și opinia larg împărtășită, dar eronată, conform căreia distincția dintre stânga și dreapta este istoric depășită. Deși în cadrul spectacolului mediatic competitorii politici par foarte diferiți și pe poziții de adversitate ireconciliabilă, în fapt, la o privire mai atentă a politicilor pe care le propun și a acțiunilor lor guvernamentale, diferențele par mai degrabă de nuanță și conjuncturale decât fundamentale și principiale. Altfel spus, ceea ce domină este consensul și, prin el, o singură opțiune politică clară: de dreapta, neoliberală, naționalistă, paternalistă și tot restul șirului arhicunoscut deja.
Dacă nu putem identifica conflicte esențiale majore în spațiul public românesc, viziuni și politici cu adevărat diferite și chiar ireconciliabile despre societate și despre organizarea sa, există totuși conflicte între interesele personale și de grup în ceea ce privește acumularea de capital. Altfel spus, avem de-a face cu un conflict în interiorul clasei dominante în care diferite segmente urmăresc să își maximizeze propriile interese în detrimentul competitorilor, acest fapt presupunând în principal cuplarea cât mai directă și totală la mecanismele statului. Acest conflict poate fi cel mai bine caracterizat ca o luptă între interesele deținătorilor de capital local și cele ale intelighenției tehnocrate și corporatiste, mai degrabă cuplată la interesele transnaționale ale capitalului global. Această confruntare poate căpăta accente cu adevărat antagonice atunci când capitaliștii locali reușesc să mobilizeze nemulțumirea acelei părți a populației afectată în mod direct de măsurile în favoarea intereselor capitaliste globale (precum a fost cazul protestelor din ianuarie-februarie 2012), dar la fel de bine pot lua forma unui consens implacabil atunci când interesele capitalului local și cele ale capitalului global sunt armonizate: de exemplu, în cazul privatizărilor din energie, din sistemul medical sau din exploatarea resurselor. Atunci, capitaliștii locali se află cel mai bine poziționați pentru a media local interesele capitalului global, în alianță desigur cu tehnocrația de stat (vezi mai ales privatizările din timpul guvernării Năstase). De aceea, această confruntare din interiorul clasei dominante nu se poate universaliza drept conflict social fundamental și nici nu va putea servi ca bază pentru orchestrarea unei lupte de clasă, nici măcar de sus în jos. Inevitabil, va rămâne o luptă internă în interiorul clasei dominante, în care interesul politic și interesul de business al participanților sunt inseparabile, astfel încât politica va fi în totalitate subordonată intereselor economice. Rolul statului nu va fi decât acela de a distribui resurse de diferite feluri către cei care au (temporar) control asupra sa, prin toate instituțiile sale, de la cele mai centrale la cele mai periferice. Astfel, nu numai că statul este complet acaparat de interesele unei singure clase, dar și lucrează în mod exclusiv în vederea satisfacerii acestora. Controlul asupra statului apare astfel drept esențial, iar o prelungită imposibilitate de a-i controla mecanismele în folos propriu, o adevărată problemă economică.
Această situație are drept consecință directă centralitatea temei (anti)corupției. După 1989, rolul temei corupției a fost blocarea accesului capitaliștilor locali la mecanismele statului – temă plasată în constelația ideologica mai largă a anti-comunismului. Însă, lupta împotriva corupției este în sine o luptă culturală și nu politică, sau mai bine zis, este o luptă politică camuflată drept una culturală și de schimbare a “mentalităților”. Asta a dus la construcția unei opoziții între foștii nomenclaturiști/securiști corupți și segmentele profesionale cu aspirații europene, ce a oferit conturul de bază al tranziției românești. Pe această opoziție s-au articulat apoi o serie de opoziții adiacente cu substrat cultural și la rândul lor cu o istorie mai veche decât cea post-decembristă: nostalgici vs. progresiști, țărani vs. orășeni, muncitori vs. intelectuali, pesediști vs. gedesiști, înapoiați vs. civilizați, comuniști vs. europeni, etc.
Cât a fost de importantă a fost această construcție culturală duală (și doar aparent exprimând un conflict social fundamental) s-a văzut în această vară, când a putut fi mobilizată din nou de președintele suspendat Băsescu și de susținătorii săi pentru a construi impresia unei lupte pentru valorile europene împotriva corupției locale. Prinsă în acest vortex ideologic asupra căruia nu are nici un control din motive istorice, opoziția USL-istă nu a putut decât să se conformeze, îmbrățișând un naționalism-populism pentru uz intern, dar și promisiunea menținerii fluxurilor de capital globale deschise, pentru uz extern. Momentul suspendării a fost astfel o dublă înfrângere pentru opoziție, președintele rămânând în funcție în baza unei scheme post-comuniste adusă la rafinament și paroxism în timpul celor două mandate ale sale, marcate de o agendă anti-comunistă și anti-corupție maximală, care au fost din nou, predictibil, mobilizate și în campania din 2012.
Desigur, tema corupției, o dată ce a fost instituită ca element central al politicii post-decembriste (mai bine zis, ținând loc de politică), scapă controlului inițiatorilor acestora și capătă o autonomie și o traiectorie proprii. Astfel, nu e de mirare că discursul anti-corupție a început să fie mobilizat de PSD+PNL încă de la alegerile prezidențiale din 2009, dominând practic actuala campanie parlamentară.[i] Cumva, această modificare era previzibilă, având în vedere perioada îndelungată în care s-au aflat la putere PDL-iștii, fapt ce le-a ocazionat accesul direct la resursele statului. Însă preluarea ca atare a temei corupției nu face decât să întărească caracterul său instrumental de luptă în interiorul clasei dominante în vederea controlării accesului la puterea statului. Astfel, ea nu are nici cel mai mic interes de a găsi vinovați, ci de a bloca facțiuni concurente de a se cupla la mecanisme de acumulare prin stat. Nu întâmplător, promisiunea premierului Ponta la începutul mandatului de premier a fost că guvernul său va fi unul curat și corect. Mesajul din spatele retoricii anticorupție pare a fi unul destul de simplu și poate fi formulat în felul următor: “ne angajăm să furăm mai puțin și, dacă tot o facem, să vă dăm și vouă câte ceva”. Desigur, acest tip de promisiune rezonează cu misiunea paternalistă a deținătorilor de capital autohton (specifică inițial perioadei Ion Iliescu din anii ’90), care, nu-i așa, oferă slujbe și au în grijă comunități întregi – așa cum reiese din orice interviu cu oricare baron local sau odraslă a sa, care își justifică astfel și interesul pentru accesul la Parlament și la funcțiile publice.
Totodată însă, tema corupției este foarte importantă tocmai pentru a muta atenția de la acordul de structură: măsurile de austeritate, privatizările, subordonarea față de capitalul global, statutul de colonie din care doar se extrag resurse prime, poziția inferioară și degradantă din UE etc. Cum capitaliștii locali și reprezentanții lor politici nu au nimic fundamental sau măcar vag diferit de spus la aceste capitole comparativ cu rivalii lor –dovedind falsul colosal al identificării USL-ului ca alternativă de stânga – perpetuarea temei corupției (prin inflamarea unor subiecte precum cele legate de DNA, așa cum a făcut constant Victor Ponta, în siajul președintelui Băsescu) este foarte convenabilă, menținând totodată intact consensul politic și ideologic. Astfel, deși tot spațiul politic pare o păruială generală și constantă, el se caracterizează de fapt prin consens și calm – ce nu sunt clintite decât de vreo interceptare telefonică, o stenogramă sau o arestare în prime time, transformate apoi în subiecte ale zilei ce merită atent discutate și care, în mod inevitabil, duc la concluzia că întreaga clasă politică este coruptă și prin urmare trebuie lăsată în treaba ei. Astfel, punctul final al discursului corupției este de fapt maxima depolitizare și demobilizare populară – exprimate printr-o mare scârbă generalizată față de politică ca atare și rezolvate apoi fie prin escapism cultural total, fie printr-o defulare sub formă de divertisment cu pretenții antisistemice, precum în emisiunile lui Dan Diaconescu și Mircea Badea sau în revistele așa-zis umoristice de tip Cațavencii.
Așadar, ceea ce pare a caracteriza spațiul social românesc actual este această luptă din interiorul clasei dominante, în fapt o luptă între clanuri și familii cu legături naționale pentru resurse și acumulare. Modelul familiei extinse și al clanului devine astfel forma generală de imaginare a societății, precum și felul specific de identificare a solidarităților sociale: interese economice private de grup, dublate de o moralitate specifică, în care primează sentimentul datoriei față de rude și familie. O serie de observatori ai postcomunismului au pus aceste coagulări sociale (uneori descrise drept mafiote sau corupte) pe seama efectelor tranziției, în care rețelele de dependență și mutualitate informale și secundare din timpul comunismului au căpătat o și mai mare relevanță în perioada de după, în cadrul unor relații capitaliste insuficient dezvoltate, astfel încât autori precum Katherine Verdery au vorbit chiar despre o tranziție nu de la comunism la capitalism, ci de la comunism la feudalism. În ceea ce mă privește, eu nu văd nimic specific post-comunist în asta, și cu atât mai puțin românesc. Din contră, avem de-a face cu o suprapunere a două fenomene globale: pe de o parte o istorie specifică a capitalismului în această zonă de periferie (vezi mai jos), pe de altă parte o mutație în chiar modul de funcționare a capitalismului contemporan (postindustrial), ce pare a privilegia acumulări pe scară largă pentru câteva grupuri transnaționale închise și pentru cohorta de birocrați și tehnocrați ce le servesc. Acest tip de aranjament subminează în mod constant importanța vechilor burghezii naționale – anulând astfel un conflict esențial global în cadrul acumulării – și duc totodată la irelevanța în producție a unor largi categorii sociale, care ies astfel din schema clasică marxistă a exploatării de tip capitalist și a tipului de mobilizare politică făcut posibil de aceasta. Valul global recent de privatizări, închideri, desproprieri, tăieri și concedieri – prezentate ideologic ca măsuri anti-criză și de austeritate – nu semnifică de fapt decât accelerarea unui proces mai amplu de reconfigurare a producției și a modalităților de obținere a profitului. Această dinamică reduce în prim-plan în mod exemplar dezbaterea cu privire la viabilitatea cadrului instituțional al democrației liberale în noul context, cu precădere discuția despre vot și reprezentare parlamentară.
…la vot
Întrebarea “Eu cu cine votez?” sugerează totodată nu numai lipsa alternativelor, dar și lipsa de convingeri și adeziune. Această întrebare nu poate exista în mod real pe terenul politicului, deoarece opțiunea de vot se impună de la sine în baza intereselor celui/celei care votează și în baza orizontului său ideologic preexistent. Ar fi un nonsens să ne imaginăm pentru o secundă că, de exemplu, un social-democrat german se duce la vot și că studiază acolo oferta electorală de pe buletin, gândindu-se să pună, eventual, ștampila pe creștin-democrați sau pe verzi. Evident că nu: această persoană va pune direct ștampila pe partidul său, opțiunea fiind demult făcută. Nedumerirea cu privire la direcția votului provine astfel dintr-un mecanism al excluderii: votantul nu este parte activă a jocului politic, opțiunea sa având sens doar ca gir dat unei decizii deja prestabilite. În acest context, votul are semnificație și utilitate doar în măsura în care exprimă o opțiune corectă (de partea taberei învingătoare, a celui mai puternic, a celui mai puțin corupt etc.), și nu una adevărată (adică în raport cu o serie de interese de clasă și ideologice obiective).
Cine este însă instanța superioară, atotștiutoare, căreia i se adresează această întrebare și care trebuie să ofere răspunsul cu privire la un vot corect? Evident, aceasta este figura Stăpânului. Potrivit lui Claude Lefort – pe urmele antropologiei lui René Girard – în democrație votul trebuie să aibă o componentă deschisă, să pară a fi rezultatul neașteptat al voinței populare impuse direct, tocmai pentru a putea funcționa ca reînnoire pașnică a societății, ca un ritual al distrugerii societății și al reînnoirii sale ciclice o dată la patru ani. Democrația apare astfel ca o instituționalizare nonviolentă a purificării ritualice, a uciderii victimei sacrificiale, a țapului ispășitor. Desigur, acesta este un mecanism al normalizării și pacificării, tocmai pentru ca nimic să nu se schimbe, însă rolul său este unul real, acela de a ranforsa constant legăturile sociale. În societățile pre-moderne sau insuficient moderne, această dimensiune este absentă, prin urmare sensul este conferit de o instanță superioară, în afara contingenței istorice și a dinamicii sociale: Stăpânul, Regele, Domnul, etc.
Societatea românească, încă de pe vremea când a fost formulată inițial întrebarea “Eu cu cine votez?” și până astăzi, când aceasta nu și-a pierdut deloc actualitatea, se află în situația în care votul trebuie să fie confirmat și validat din exterior de o instanță superioară. Explicația este una cât se poate de istorică și ține de modul în care s-a realizat modernizarea în această zonă de periferie – ce nu poate fi aici decât schițat.
Încă de pe vremea boierilor fanarioți, accesul la funcțiile publice se făcea doar în măsura în care aceștia puteau face dovada că sunt capabili să extragă cât mai mult capital de pe urma muncii țăranilor. Domnul însuși era numit de Poartă doar dacă putea garanta constanța fluxului de capital către aceasta. Astfel, interesul particular de acumulare era încă de pe atunci inseparabil de ascensiunea în ierarhia statului. Formarea statului național după 1859, dar mai ales după 1866, o dată cu noua Constituție, nu face decât să prelungească și să întărească aceste practici: statul român apare cu un mecanism prin care elita națională își poate urmări propriile interese de clasă și acumulare, cu precădere împotriva elitei rusești cu care se află în real conflict în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Desigur, formarea statului ca expresie politică directă a unor interese particulare de clasă presupune totodată și declanșarea unui proces de modernizare și de integrare a țării în fluxurile de capital, cu precădere prin exportul de grâne de pe marile latifundii. Ca peste tot în zonele periferice și mai ales agrare, întemeierea statului se face pe baza națiunii: acel liant de limbă, sânge și tradiții care imaginează o comunitate organică cu destin comun, tocmai pentru a face posibilă exploatarea directă a muncii țăranilor, lipsiți în mare parte de drepturi, dar glorificați ideologic ca esență a națiunii. Astfel, statul și națiunea se construiesc concomitent, fuzionând până la indistincție, ceea ce duce evident la crearea unei importante categorii a Străinului – în principal, a evreului exclus de la cetățenie.
Această modernizare de sus în jos, condusă de o clasă în propriul beneficiu (sau mai bine zis de o alianță de clasă între marii latifundiari și arendașii care luau în administrare terenurile și care vor constitui segmentul industrial incipient, contradicția dintre aceștia fiind deja vizibilă în romane populare precum Tănase Scatiu), va duce la apariția unui important segment de funcționari ai statului, chemați să construiască totul de la zero, în baza propriei lor expertize (în mare parte acumulată în centrele europene ale vremii). Astfel, acest aranjament exclude în mod programatic orice posibilitate de participare a țărănimii sau a claselor inferioare, votul fiind cenzitar iar mobilitatea socială de jos în sus strict legată de dobândirea de competențe profesionale în gestionarea statului pe care nu le puteau deprinde decât cei aflați într-o poziție socială menită să le ofere accesul la o educație cât de cât de prestigiu. Așadar, modernizarea României și extinderea relațiilor capitaliste se face ca o impoziție împotriva țăranilor, care resimt, justificat, acest proces ostil lor și care dezvoltă astfel o pronunțată tendință anti-Stat, mai ales în raport cu interfața directă a acestuia – funcționarii, considerați, din nou pe bună dreptate, corupți și preocupați de propria căpătuială. Încă de atunci, aplicarea legii în România are un caracter pronunțat de clasă, însemnând de fapt fie taxare mai mare, fie o nedreptate structurală. Astfel, ceea ce dă un caracter particular capitalismului din periferie, așa cum este cazul în România, este că dezvoltarea sa s-a făcut în deplină întrepătrundere cu statul și nu a izvorât, precum în a două jumătate a secolului al XVIII-lea în vestul european, din societatea civilă burgheză împotriva statului absolutist și a aristocrației. Practic, în periferie (în care trebuie inclusă și Germania lui Bismarck, sau Japonia erei Meiji de exemplu) regele/împăratul împreună cu aristocrația – aflați la conducerea statului-națiune și identificându-se total cu acesta – preiau asupra lor misiunea modernizării în baza unei rețete occidentale explicit asumate, subordonând astfel complet societatea civilă statului și introducând astfel relații de ierarhie și paternaliste foarte clare și aproape inexpugnabile. În acest fel însă, capitalismul nu mai apare ca o forță ce dizolvă relațiile anterioare de dominație, ci ca o întărire a lor – similar cu ceea ce trăim astăzi –, ducând la o și mai mare proeminență socială a familiilor nobiliare, princiare și aristocrate și deci a unor legături de clan, sânge și privilegiu aflate în afara oricărui control democratic, cu atât mai puțin a votului. Astfel opoziția la capitalism și la acțiunile clasei dominate nu poate lua formele moderne ale socialismului și comunismului – în special în lipsa unei clase industriale suficient de puternice – ci pe aceea a unei iluzorii reîntoarceri la valorile ancestrale românești și țărănești, în afara și împotriva statului, dar nu în sensul construcției societății civile, ci tot în redescoperirea virtuților familiei și a relațiilor de clan. Desigur, persistența centralității familiei și a legăturilor sale extinse este urmarea imediată a modului de exploatare a țăranilor, aceste instituții având rolul unei adevărate plase de siguranță socială pe care statul nu avea nici cea mai mică intenție de a o oferi –un lucru la care, în forme ușor schimbate, pare că ne-am întors azi. Astfel, singurele mișcări sociale cu adevărat de amploare de dinainte de 1948, anume răscoala de la 1907 și mișcarea legionară din interbelic, fie au venit din mediul rural, fie au fantasmat asupra acestuia, având ambele un caracter conservator, paseist si antistatal. Aceste mișcări nu se instituie ca luptă de clasă în interiorul capitalismului și al modernității, ci în mod explicit ca mișcări antimoderne (în sensul descris mai sus, de proces purtat de sus în jos de o aristocrație și birocrație de stat percepute drept corupte și vinovate).
Venirea la putere a comuniștilor în 1948 nu schimbă cu nimic datele problemei. Retorica antistalinistă a anticomunismului (care în sine nu este altceva decât un proiect politic, nu unul analitic) reușește astfel să ascundă o reală continuitate între situația anterioară și cea de după preluarea puterii de așa-zișii comuniști. Sigur, structura elitei se schimbă în mod radical față de interbelic (ea însăși reprezentând o modificare de substanță în raport cu cea de dinainte de 1918), însă visul liberal-conservator privind modernizare de sus în jos prin intermediul statului și al controlului direct exercitat de acesta este continuat și mai puternic. Comunismul românesc nu face decât să ducă mai departe – fără rege, aristocrație sau burghezie, dar cu nomenclatură și funcționari de stat foarte puternici – aceeași schemă de modernizare începută în secolul al XIX-lea, folosind, mai ales după 1965, chiar aceeași retorică. În definitiv, statul comunist a reușit să-și pună bazele sale industriale de masă tot prin exploatarea țăranilor, întâi prin colectivizarea și aproprierea pământurilor acestora, iar mai apoi prin transformarea lor în mână de muncă industrială ieftină. Datorită faptului că, în special în mediul rural care era preponderent, impoziția forței statului comunist a fost mai rapidă și prin urmare mai brutală, a dus la exacerbarea atât a sentimentelor populare anti-Stat (ce s-a caracterizat prin disprețul total față de obiectivele acestuia în cadrul procesului industrial comunist) cât și a celor anticomuniste, ambele fiind apoi mobilizate de elita post-comunistă sub forma adeziunii la ideile neoliberalismului și anticomunismului visceral. În fine, după 1989, în ciuda aparențelor de mare ruptură cu trecutul, aceeași schemă a continuat, de data aceasta sub forma aspirației comune spre integrare europeană după hiatusul comunist orchestrată tot de sus în jos de o elită luminată. ceea ce, în mod cât se poate de previzibil, a legitimat o serie de întoarceri nostalgice la perioada sfârșitului de secol al XIX-lea sau, mai ales, la interbelic.
Pe acest fundal istoric, se pune întrebarea ce rol a avut totuși votul în modernitatea românească. Tocmai pentru că modernizarea și deciziile au fost de-a lungul timpului luate de o elită în afara jocului democratic, votul nu a avut niciodată rolul de exprimare directă a unor opțiuni politice sau de preluare a puterii statului în urma acestora. Nu au putut nici măcar juca rolul cathartic sugerat de Lefort, pentru că mare parte din cetățeni erau excluși (săracii și femeile cu precădere) și pentru că alegerile nu erau un ritual predictibil, ci erau convocate în urma dorinței regale, care numea premierul ce invariabil urma să câștige. Ce rost mai avea, atunci, acest simulacru al votului păstrat, totuși, inclusiv în timpul comunismului? Ipoteza mea este următoarea: necesitatea existenței votului este aceea de a putea decide, în interiorul clasei dominante, care facțiune va avea control asupra instituțiilor statului pentru o perioadă dată. Votul apare astfel ca substitutul simbolic, aparent democratic, al banilor încasați de la țărani în mod direct de către boierii fanarioți, bani care apoi facilitau accesul la funcții profitabile. Asemenea banilor, voturile reprezintă o formă de capital ce îi îndreptățește pe deținătorii lor să aibă acces la funcțiile statului. Accesul acesta nu este însă automat, ci este garantat de către Stăpân/Rege/Domnitor care predă apoi cheile statului facțiunii câștigătoare. Cu mici excepții, când alegerile au fost cu adevărat libere, adică atunci când voința populară s-a transpus direct în alterarea structurii de conducere a statului din exterior (mă refer la alegerile din 1990, 1992 și 1996), acest mecanism de validare domină fără excepție întreaga modernitate românească.
În Politica pentru barbari, Daniel Barbu a scris cu bună dreptate că, în contextul constituțional și electoral actual, voturile nu reprezintă de fapt decât o colecție de materiale politice în baza cărora președintele Băsescu va construi o majoritate parlamentară prin numirea unui premier agreat. Astfel, indiferent de rezultatul urnelor, aranjamentul postelectoral nu este derivat direct din acestea. El este rezultatul unor negocieri de culise între președinte și partidele parlamentare, iar voturile pe care acestea le-au obținut în alegeri nu au decât rolul de capital politic și simbolic cu care acestea se înfățișează în fața președintelui. Voturile pe care partidele le extrag acum de la alegători nu sunt deloc o încercare de a le facilita participarea la politică, de a le înregistra preferințele și interesele, ci capitalul necesar negocierii cu președintele. În final, tot dorința acestuia va prevala, precum cum s-a întâmplat și în 2004 când PSD-ul deși a câștigat alegerile, a pierdut guvernarea.
Votul este astfel transformat în marfă, la fel ca multele altele, ce pot fi procurate de partide și candidați de pe o piață complet dereglementată, dar încadrată moral de discursul anticorupție. Ca ascultător fidel de Radio România Actualități sunt somat zilnic să denunț încercările de cumpărare ale votului. Dar nu e absurd? Partidele au nevoie de aceste voturi pentru a merge la tocmeală cu președintele în vederea obținerii accesului la funcțiile statului – o relație stabilită de chiar legile electorale și de Constituție. Nu e atunci vânzarea directă a votului, pe bani cât mai mulți sau beneficii cât mai multe, acolo unde e posibil, singura formă reală a cetățenilor din afara claselor dominante de a putea participa, fie și temporar, în jocul social al acumulării capitaliste? Dacă alegerile nu îndeplinesc funcția cathartică descrisă mai sus, ele constituie totuși un prilej de carnaval premodern, momentul în care, o dată la patru ani, bogații își schimbă hainele și se perindă printre sărăntoci, omenindu-i și jucând rolul de servitori temporari ai poftelor meschine ale acestora. Altfel spus, în marea schemă a corupției, ce sunt doi mici și o bere comparativ cu o poziție ministerială pentru patru ani? Astfel, întrebarea “Eu cu cine votez?” are sens doar în măsura în care există totodată această conotație de disponibilitate la carnaval: proba clară a cinismului total în care dacă participarea structurală este blocată, măcar plăcerea particulară să fie maximizată.
Așadar, problema nu e că votul individual nu contează în aceste alegeri, așa cum se spune (evident că acesta contează atât la legitimarea sistemului ca atare cât și la negocierile partidelor cu președintele), ci că are sens doar în măsura în care este vândut și cumpărat. Orice vot oferit pentru un competitor politic sau altul din proprie inițiativă sau în baza unui calcul politic aparent rațional, fără a primi nimic în schimb, reprezintă de fapt forma supremă de colaborare cu sistemul actual și de întărire a acestuia deoarece prelungește iluzia opțiunilor sau a alternativelor de substanță (sau a pseudo-identificărilor ideologice) acolo unde acestea nu există. Mai mult, discuția despre participarea sau nu la vot (neparticiparea fiind un vot de blam dat clasei politice, etc.) este de asemenea fără miză. Mersul până la secția de vot în ziua alegerilor este pur și simplu un ritual golit de sens care poate fi făcut sau nu, fără prea mari implicații politice sau de rebeliune.
Ce trebuie observat însă este că în mod structural și fundamental participarea populară la alegeri este blocată. Eu nu cunosc pe nimeni în acest moment care să poată explica în mod coerent și inteligibil ce se întâmplă cu voturile după ce acestea au ajuns în urne, cum se transformă acestea în mandate și cum acestea se redistribuie. Procesul este complet opac chiar pentru mare parte din candidați, așa cum reiese din diverse interviuri cu aceștia. Astfel, alchimia alegerilor pică din nou în sarcina unor experți aflați în afara jocului democratic dar servind interesele clasei conducătoare, ei fiind cei care au trasat colegiile, care calculează algoritmul și fac redistribuirea. Rezultatul e un proces aproape magic, supus apoi judecății Domnului –adică a președintelui. Mai mult, nu există nici o posibilitate reală de a intra în jocul electoral, fie ca independent, fie ca formațiune mică și marginală, lipsită de resurse. Excluderea este brutală, prin niște bariere absurde.
Însă această situație de închidere maximală și pesimism structural nu este specifică doar României – dacă există vreo consolare în asta. În ultimii ani cel puțin această excludere structurală a vocilor populare și a participării directe este prezentă peste tot în lume, cu precădere în contextul măsurilor de austeritate de după criză. Deliberarea democratică este peste tot înlocuită de pretenția cunoașterii birocratice, chemată să ofere soluții tehnice, de sus în jos, la problemele generate de capitalism și de crizele structurale ale acestuia. Într-un fel, pare că întreaga lume capitalistă a căpătat structura capitalismului la periferie: o elită capitalistă luminată și segmentele tehnice și birocratice din jurul ei par a-și fi luat asupra lor efortul modernizării și al trecerii într-o nouă fază de acumulare globală, împotriva și prin excluderea claselor populare cărora li se reamintește constant doar că trebuie să muncească.
Ce e, totuși, de făcut?
Desigur, în fața acestui context, nu există rețete simple, sigur nu cele din arsenalul luptelor anticapitaliste a perioadei industriale: revoluția proletară sau luptele pentru eliberare națională. Ambele trebuie înlocuite cu forme de acțiune politică ce presupun solidarități internaționale și dincolo de categoriile de clasă trasate de capital în faza sa național-industrială. Concomitent, aceasta presupune regândirea cadrului democrației liberale reprezentative – ea însăși un produs istoric al burgheziei industriale naționale, ce i-a servit interesele, dar care a generat totodată posibilitatea coagulării unor forțe și discursuri politice critice și emancipatoare împotriva sa. Cum se poate realiza asta în mod concret? Printr-un efort colectiv și, mai ales, printr-o practică teoretică și politică concretă.
Ce este sigur, însă, este că această rearticulare nu poate fi făcută în mod abstract –imaginând tot felul de partide și acțiuni directe, care mai de care mai iluzorii –, ci trebuie să pornească de la identificarea unor contradicții sociale reale, mobilizându-le ca atare. Accentul pus pe contradicție, conflict și ruptură structurală va trebui să ia astfel locul consensului mai degrabă polițienesc și ideologic impus astăzi de clasele dominante globale.
Două îmi par a fi cele mai importante astfel de direcții. Întâi, trebuie făcut efortul de a redescoperi valențele universalității și egalității radicale într-o lume dominată de clanuri, interese private și de grup. Reintroducând acest orizont universal al egalității, putem să reconcepem spațiul politic ca unul cu adevărat agonic, în care se înfruntă opinii politice radical diferite și nu doar constructe culturale goale de conținut. Apoi, trebuie reafirmată centralitatea politică a antagonismului structural dintre bărbați și femei și a poziției structural subordonate pe care femeile o au în raport cu bărbații, mai ales în condițiile relațiilor și valorilor de clan, aflate în funcțiune peste tot în lume și întemeiate în mod predilect pe exploatarea economică, emoțională și fizică a femeilor. Așa cum reacția globală la modificările structurale este naționalismul, la fel, în planul relațiilor de gen, aceste schimbări par a determina o reîntoarcere la puternice relații patriarhale, macho și la noi forme de îngrădire și opresiune a corpului femeilor (vezi, ca simptom, amplificarea peste tot în lume a discuțiilor despre interzicerea avortului).
În sensul acestei schimbări politice, există totuși și o lecție pozitivă în experiența românească a ultimilor decenii. În 2004, președintele Băsescu a venit la putere în baza unei scheme feudale clasice: Domnul s-a aliat cu poporul împotriva baronilor PSD-iști, corupți și exploatatori, promițând dreptate și câteva trageri în țeapă. (Desigur, nu altul a fost modul în care și Nicolae Ceaușescu și-a consolidat puterea în partidul comunist: aliat cu poporul împotriva birocrației de partid considerată coruptă și stalinistă.) Din 2009 și până la alegerile parlamentare de duminică, schema s-a schimbat și a fost înlocuită cu una mai degrabă pre-modernă: baronii s-au aliat cu poporul împotriva Domnului, acuzat acum de autoritarism, dictatură și despotism. Momentul 1989 a reprezentat un moment similar, chiar dacă ceva mai violent: atunci birocrația de partid s-a aliat cu poporul pentru a scăpa de dictatorul Ceaușescu.
Deocamdată, ceea ce lipsește în această dezvoltare istorică este al treilea moment: poporul unit împotriva atât a baronilor, cât și a Domnului, adică o repetare a momentului 1789, de decapitare a clanurilor și a familiilor dominante. Când acest moment se va înfățișa înaintea noastră, problema votului și a alegerilor va fi în sfârșit irelevantă.
PS despre Daniel Barbu
Așa cum am arătat mai sus, Daniel Barbu este unul dintre oamenii care au înțeles cel mai bine contradicțiile structurale ale sistemului electoral românesc, dar și ale societății post-comuniste în mod general. În cărțile sale, cu precădere în Republica absentă și în Politica pentru barbari, profesorul Barbu a oferit analize remarcabile ale societății românești și ale devenirii sale în modernitate (unele dintre acestea stând la baza inclusiv a interpretărilor de mai sus), în ciuda faptului că, datorită paradigmei weberiene explicit asumate, Barbu pare să nu poată analiza până la capăt legătura dintre interesele concrete de clasă și modul în care aceste interese se transpun politic și devin instituționalizate prin intermediul statului. Pentru Barbu, faptul că lucrurile stau așa cum stau astăzi se datorează slabei dezvoltări a societății civile (nu în sensul de ONG-uri, ci în sensul său hegelian inițial) și faptului că statul nu este capabil să formuleze norme clare de drept ce vor fi urmate apoi de toată lumea, asta deoarece la conducerea statului nu se află politicieni cu vocație, ci niște indivizi care fie nu au habar, fie nu au chemare pentru politică, fiind mai degrabă preocupați să își urmărească propriile interese. Ce nu ne spune Barbu este cum ar trebui remediată această poveste și cam de unde ar putea apărea politicieni de profesie devotați binelui general: ceea ce obnubilează este exact caracterul antagonic de clasă al societății ca atare și al modului în care acesta ia forme politice hegemonice.
Discuția are desigur sens în contextul candidaturii sale pe listele USL. Eu îi doresc succes, chiar dacă nu pot vota pentru el, nefiind la mine în colegiu. Însă nu mă pot întreba totodată în ce fel s-au schimbat coordonatele sociale în timpul scurs de la analiza mecanismelor electorale subordonate președintelui Băsescu descrise mai sus, astfel încât să justifice participarea sa pe listele unui partid politic în aceste alegeri? Dacă în 2005 Barbu scria că “alegerile românești postcomuniste se aseamănă cu un concurs de frumusețe ce îi permite unui președinte constituțional ambițios să producă un guvern de partide și să reproducă statul”[ii], sau că “în postcomunism, alegerile par să fie un instrument al democrației folosit de partide pentru a introduce o a doua dezafectare politică a cetățenilor României”[iii], oare ce s-a schimbat fundamental până astăzi, astfel încât situația să permită o participare plină de sens în alegeri (fie pentru un candidat, fie pentru un votant)?
Barbu pare astfel să facă parte din lunga galerie de intelectuali români care pășesc în politică nu în baza expertizei lor academice și analitice, ci în baza serviciilor de imagine și ideologice aduse clasei dominante. Așadar, problema nu e deloc aceea că Barbu s-ar fi compromis legitimând un sistem corupt și nereformabil prin participarea în alegeri; problema stă în faptul că nu a făcut-o în baza ideilor sale academice, ci ca parte a corului anti-Băsescu. Cel puțin deocamdată, Daniel Barbu nu pare a aduce nimic nou în politica românească în afară de rezolvarea întrebării “Eu cu cine votez?”: cu mine.
[i] Faptul că nimeni nu este cu adevărat posesorul discursului anti-corupție și nu-l poate controla ca atare s-a observat prin câteva incidente comice din această campanie. Un afiș USL avea mesajul „Uniți împotriva corupției”. Un candidat obscur ecologist se lăuda pe afiș cu „Eu fur mai puțin decât ei”.