Poveste dintr-o carte de popularizare a neuroştiinţei: un savant investighează un om cu o memorie prodigioasă. Acesta poate descrie exact momentul întîlnirii lor, petrecut cu mulţi ani înainte, mobilier, vestimentaţie, dar nu poate exprima conţinutul conversaţiei, se îneacă tot timpul în detalii. Oarecum ca-ntr-o discuţie despre film între prieteni semibeţi care la un moment dat sucombă în căutări pe imdb a numelor actorilor şi regizorilor „ăia tari, dar pe care nu mai ştiu cum îi cheamă” – avem la îndemînă nume şi titluri exacte, dar discuţia şi-a pierdut orice direcţie.
Morala din cartea de pop-ştiinţă era că memoria umană selectează performant, ştergînd multe detalii inutile – stocarea e imposibilă fără narativizări, renarativizări, tăieturi, montaj. Cu alte cuvinte, în timp se va uita că în zilele de comemorare şi înmormîntare a lui Mandela discuţiile pricipale s-au purtat în jurul a trei subiecte: un translator impostor în limbajul semnelor, un selfie cu Obama şi cîţiva politicieni; o grimasă de presupusă nemulţumire din partea lui Michelle Obama. Revenind, omul cu memorie extraordinară putea înşira rezultate exacte, liste impresionante de cuvinte şi de numere, dar nu putea narativiza prea uşor, adică nu putea modifica, şterge detalii. Încercăm să-i imităm eşecul, doar avem Google. Cîteva pagini de searchuri sînt şi astea o naraţiune. Detaliul superficial, ca o linie de povestit anul 2013.
Reacţiile franţuzeşti sau americane la filmul lui Kechiche, La vie d’Adèle, constituie unul din miile puncte de pornire pentru un exerciţiu mnemotehnic cu 2013. Sărim peste protestele de care am vorbit tot anul, plonjăm în cultură şi apoi tragem adînc popcultură în piept pentru revenirea pe mal.
Filmul lui Kechiche a luat Cannes-ul într-un an în care Franţa a fost cutremurată de tot soiul de dezbateri şi încăierări prosteşti (o modă în toată linia vest-europeană – doar în Spania vor să interzică avortul, iar în Anglia ăia mai aveau puţin şi făceau garduri anti români şi bulgari). Cine ar fi crezut că o banală (totuşi, pentru ţările “ultracivilizate”, aşa credeam) legalizare a căsătoriilor gay avea să cutremure din temelii spaţiul public francez? Cine ar fi crezut, de asemenea, că un comic idiot ca Dieudonne avea să pună preşedinţi şi miniştri în situaţii cretine mai spre sfîrşitul anului. Ceva e putred în Franţa.
Kechiche a luat premiul. Filmul n-are nimic politic la tema dată, e doar o poveste de dragoste gay şi atît. De unde scandalul? Cu ce-a şocat Kechiche? Cu sexul? Imprecis. Mult mai şocantă a fost plîngerea protagonistelor: zece zile de muncă epuizantă a durat filmarea măreţelor scene de sex în care se remarcă mai ales prin nişte palme extrem de artificiale peste fese. Actriţele (mai ales Léa Seydoux) s-au plîns de condiţiile de filmare şi de tirania lui Kechiche pe platou. Kechiche a răspuns că el respectă munca, că vine din mediul muncitoresc şi că nu a exploatat pe nimeni. Multe critici mai mult sau mai puţin subtile au mers în direcţia clasării lui Kechiche ca regizor obsedat sexual şi sadic care a exploatat două tinere frumoase. Gorzo citează în cronica sa din Godard: cinemaul ca „istoria unor băieţi care au vrut să filmeze nişte fete”. Gorzo subliniază de asemenea însemnătatea corporalităţii în acest film şi jocul expresiilor personajului intepretat de Adèle Exarchopoulos. Face corespondenţe între money shot-ul pornografic şi paleta de gesturi, secreţii („lacrimi şi muci”) ale figurii Adèlei. Interesant, dar trebuie spus că: 1) scenele tari de sex întotdeauna au fost de găsit în “filmele de autor”, “de artă”; 2) sînt de acord că Kechiche idealizează incredibil scenele de sex propriu-zis într-o manieră straniu conformistă, obţinînd ceva soft. Dar exact aici intervine chestia pomenită în treacăt de Gorzo cu “diferenţa de clasă”.
Conflictul de clasă nu ocupă prea mult din film, însă o scenă e foarte interesantă. Fata sărăcuţă e în vizită la familia burgheză a iubitei artiste. Ea îşi expune scurtul plan de viaţă: nişte cursuri de educatoare, apoi la muncă! Tatăl vitreg al artistei aprobă superior că fata ştie ce vrea. Apoi scena plonjează brusc într-un lung futai. Sexul ăsta soft chiar apare ca o pauză publicitară, ca să respire spectatorul, să nu creadă că asistă la vreo teză simplistă despre o dragoste şi piedicile pe care le întîmpină cînd uneşte clase sociale diferite.
Să urmăm linia Godard, cum că în cinema se filmează fete frumoase. Gorzo îi pomenea un aforism pe care eu l-am găsit într-o formă ceva mai dură: „E formidabil cinematograful. Vedem fete frumoase îmbrăcate în rochii. Cinema-ul intră în scenă şi atunci putem să le vedem şi cururile”. În „Le Mepris” vedem, de altfel, o Brigitte Bardot dezbrăcată total. Aflu (de pe wikipedia, ca amatorii) că a fost un război de culise întreg. Producătorii americani (Sam Levine), după ce au văzut o primă versiune: „Nu, nu, nu merge aşa. Vreau să-i văd curul lui Bardot”. Şi, pînă la urmă, l-am văzut cu toţii, după ce s-au întors pe platoul de filmare pentru completări. (Un personaj spune în film „înainte hitleriştii spuneau „revolver”; acum se spune „carnet de cecuri””). Cum arată nudurile şi scenele de sex ale lui Kechiche? Cam altfel decît la Godard. Urmează mai curînd logica libidoului ca tranchilizant şi unificator dincolo de problemel e sociale, nu ameninţător ca la Godard. Nu întîmplător poate, apare mai „natural” nudul lui Bardot decît scenele de sex ale lui Kechiche.
Unii tehnicieni care au participat la această producţie s-au plîns şi ei de condiţii grele de muncă. A existat şi un protest oficial al unei asociaţii a profesioniştilor. Kechiche a replicat dur spunînd că un tehnician cîştigă într-o săptămînă mai mult decît cîştigă un profesor într-o lună. A şi denunţat un sistem de producţie disfuncţional în Franţa. Unii l-au acuzat că invidiază sistemul american – ar fi nebun, acolo n-ar putea face în veci pe bani publici „La Vie d’Adele”.
Filmul face trimiteri la romanul lui Marivaux, “La Vie de Marianne”. Eroina interpretată de Adèle Exarchopoulos spune chiar că adoră acest roman. Mulţi comentatori au preluat referinţa pe nemestecate. Kechiche stilizează bariere sociale, le codifică gastronomic. La Marivaux, acum 2 secole, treaba era mult mai pe faţă: avem o orfană frumoasă care începe să-şi folosească „cochetăria” ca unealtă împotriva piedicilor sociale, punct. Dansurile acestea între estetism şi social, între scandal politic şi metaforă mi-au plăcut şi-n film, şi-n afara lui, pentru că rezumă perfect dilema contemporană a artistului faţă cu lumea înconjurătoare. Sintetizează într-un fel secundar destule derute ale anului 2013. Figura extraordinară a Adelei Exarchopoulos, plîngînd, rîzînd, mestecînd cu gura deschisă sau gemînd rămîne un shortcut bun pentru 2013.
Îmbrăţişările suprasexuale din La Vie d’Adele îşi găsesc corespondenţele lor ciudate. De la mucii şi lacrimile Adelei, trecem la lacrimile perfecte, fără gravitaţie, ale chipului Statelor Unite ale Hollywoodului: Sandra Bullock. Există şi o îmbrăţişare (oarecum de salvare) cu George Clooney, de unde extragem iarăşi concluzia că libidoul puternic hollywoodian e ca zahărul din mîncărurile ieftine (parafrază după Foster Wallace), energizează şi un accident în spaţiul cosmic. „Gravity” e porcăria superbă a anului (imagine tare frumoasă) cu o cosmonaută care sare din staţie orbitală în staţie orbitală (descoperind şi diverse reprezentări de zei şi dzei pe bordul cosmonauţilor). Bullock era superbă în „Speed” pentru că se bătea totuşi pentru ceva, cu cineva. „Gravity” e lupta individului cu nimicul pentru nimic – o adevărată lovitură dată visului cosmic ăla mai vechi (sau poate mai nou, visul cosmic chinezesc care a luat avînt în 2013). Mucii Adelei sînt mult mai pămînteşti, Bullock e prinsă ca în insectar de Cuarón. Şi cică primul e ăla „de fiţe”, al doilea e „comercial”.
Piraţii
O altă opoziţie interesantă apare între două filme cu piraţi somalezi: danezul „A Hijacking” şi americanul „Captain Phillips”. Filmul american prinde conflictul disproporţionat dintre piraţi şi armata unei superputeri. Pus în oglindă cu filmul danez, vedem exact ce se pierde. Nu ne spune nimic lupta între nişte amărîţi somalezi împinşi de gangsteri să jefuiască şi armata prea puternică. Ne spune foarte mult însă procesul de negociere. În drama daneză e urmărită negocierea CEO-ului care conduce firma de transport maritim cu negociatorul angajat de piraţi. Negocierea e cea care scoate în afară orice urmă de umanoid din business. Conflictul nu e armat, danezii arată că avem de-a face cu o rutină şi cu o repetiţie a negocierii de zi cu zi a unui CEO oarecare care are de dus la capăt o chemă de succes. Ambele filme sînt compuse rudimentar. Americanii vor opoziţie şi tristeţe pe marginea discrepanţelor lumii, danezii o văd ca pe o problemă exportată de acasă.
CIA şi sincronizarea newsroom-Hollywood în timp real
După „Argo” şi „Zero Dark Thirty”, CIA punctează popcultural de-a dreptul nesimţit şi cu serialul „Homeland”, care la a treia serie a ajuns la o limită imposibil de suportat a propagandei. În anul „Snowden”, lupta cu teoriştii prin filme de cinema sau seriale e mai aprigă ca niciodată. Personajul jucat de Claire Daines ajunge chiar mai calmă decît paranoia agresivă a instituţiei la care lucrează. În prima serie, „Homeland” avea meritul că exploata tema „duşmanului din interior” şi implicit paranoia de rigoare. La un moment dat, Carrie urmăreşte fără avizul nimănui de la CIA activitatea cotidiană a familiei eroului de război. Pînă la urmă paranoia se dovedeşte mereu justificată. Mai întîi împiedică un erou naţional să devină terorist, apoi aceeaşi agentă se îndrăgostea de el şi-l foloseşte spre binele naţiunii.
În sezonul al 3-lea intervine motivului preşedintelui care nu ştie ce se întîmplă. CIA face din ce în ce mai multe căcaturi, dar ni se precizează că fără ştirea preşedintelui şi, apoi, se dovedeşte că CIA o face spre binele patriei. Însă cea mai uluitoare sincronizare a venit prin noiembrie. În viaţa reală se semna un acord între marile puteri şi Iran la sfîrşitul lui noiembrie. Tot atunci apare un episod din Homeland în care Iranul semnează un tratat istoric cu SUA. În serial, ideea era că CIA cîştigase de partea sa şeful serviciilor secrete iraniene. Comedie, nu glumă. În realitate, noul preşedinte iranian e ceva mai provestic.
Anul revoluţiilor glam
Comicul Russel Brand a înflăcărat netul cu declaraţii pro-revoluţie, o revoluţie apolitică, dar îndreptată împotriva celor 1%. Simpatic. Glamul revoluţionar a fost marca specială a lui 2013, atins în clipul „Superpower” al lui Beyonce. Beyonce a scos spre sfîrşitul anului un album video suprinzător, unde are tot soiul de mesaje de suflet pe lîngă toate poziţiile sexy imaginabile afişate în cele aproape două ore de clip – sufletul e cel care are nevoie de o operaţie estetică, într-o ţară obsedată de perfecţiunea (corpului), cîntă artista. Designul sufletesc interior revine într-o formă glam, e obsesia lui 2013. (Pînă şi la protestele româneşti sau în discuţiile despre ele am auzit de o mie de ori despre cum trebuie să evoluăm şi să ne civilizăm, tot un soi de design interior. Asta e sufletul are nevoie de înfrumuseţare.) „Superpower” e o melodie de dragoste cu un clip de revoltă. O revoltă superglam. În care apare şi un steag roşu cu două inimi pe el. O aglomeraţie spontană de lumpen-glamouroşi atacă ceva.
Albumul anului a fost pentru multe publicaţii de specialitate cel al lui Kanye West. Şi fiindcă dă bine şi-a tras şi el un clip revoluţionar (altfel, superb – doar e Romain Gavras, care are un întreg istoric cu revoluţii în imagine şi sunet). Piesa e un duet e cu Jay Z, care o arde de-a dreptul filozofic. Kanye ne aduce cu picioarele pe pămînt cu nişte versuri despre „noua religie” hedonistă, cu cocaină şi femei îmbrăcate în leopard. Asta în timp ce unii aruncă cocktailuri Molotov în poliţie.
O piesă bună e God bless America, cu cocalarul Lil Wayne; omul e atît de deprimat de viaţa grea americană încît pomenşte şi suicidul. Acompaniat imagistic de bătăi cu poliţia. Versuri defetiste, revoluţie în imagine, combinaţie perfectă de combustie interioară.
Norzeatic a băgat ceva după materialul strîns în doi ani de revolte în România. Cam metaforic, dar e cu cuvîntul „revoluţie”. E clară referinţa la mult mai puţin metaforicul Gil Scott-Heron – mileniul 3 e plin de design sufletesc interior, deh, nu mai poţi spune ceva clar că eşti prea demodat. Piesa Norzeatic sună uneori de-a dreptul masturbatoriu: „Revoluţia cu tine însuţi nu poate să ţi-o fure nimeni.” Trecem la alte mărunţişuri:
Un film SF-social cu Matt Damon, Elysium, regizat de Neill Blomkamp, omul care a făcut excelentul District 9. De data asta o dă de gard.
The East – e cu ecoanarhişti şi cu mai multe clişee tîmpite decît în toate rapoartele SRI la un loc.
Marele Gatsby, foarte interesant cum în această ecranizare, mai mult decît în aia clasică multiubită, cu Redford, se pune deoparte lupta banilor dintre mogulul de tip nou şi ăla de tip vechi, între banii noi şi banii vechi. Totul e supershow, confetti. Superspectacol 3D, restul la gunoi.
We steal secrets. Snowden e încă ştirea zilei, WikiLeaks e deja istorie (cu Assange închis în ambasadă). Un documentar cu multe chestii interesante, cu unele chestiuni discutabile.
Act of killing – Un documentar scîrbos despre killerii de comunişti. Scîrbos pentru că ăia fac un fel de joc al reprezentării. Regizorul a vrut să scoată ceva complex şi i-a ieşit. N-am putut să-l văd de la un cap la altul. Am putut vedea doar bucăţi, la mari intervaluri de timp. Nu am avut revelaţii: creiere distruse de showbiz lăsate să delireze despre crime. Filmul e un caz clar de supraevaluare. Ştiu, o să mi-o iau pentru asta. Dar o decizie regizorală dubioasă nu face un film automat bun.
2013 a arătat şi aşa.