Anul 2011 a fost, într-un anumit sens, un an de cotitură în istoria post-decembristă a României, fiind pentru prima dată când s-a trecut de la vorbe la fapte. De-a lungul ultimilor 20 de ani am avut parte de multă gargară politicianistă, de promisiuni electorale neonorate şi de litanii ideologice care rămâneau literă moartă în programele partidelor. În 2011 însă, pentru prima dată viziunea doctrinară a ieşit din înţepeneala-i paralizantă, luând forma acţiunii politice. Din păcate, direcţia în care s-a produs schimbarea a fost cu totul alta decât şi-ar fi dorit-o majoritatea şi, mai ales, alta decât cea care era în interesul celor mulţi. Astfel, dacă în 2010 am asistat doar la nişte trucuri contabiliceşti al căror scop era ajustarea bugetară, dublate de o retorică belicoasă la adresa „statului obez”, în 2011 s-a purces la o operaţiune susţinută de demantelare a structurilor instituţionale în jurul cărora era coagulat întreg sistemul social. S-a trecut de la vorbe la fapte, de la teoria politică, la practica politică.
Retrospectiv, trei legi-proiecte de legi mi se par a fi cele mai grăitoare pentru acest proces.
- Adoptarea Codului Muncii în prima parte a anului 2011. Primul lucru care îmi vine în minte despre acesta este că, pe lângă toate ponoasele aduse angajatului, pe care l-a lipsit de protecţie, noul Cod nici măcar nu a produs efectele scontate şi trâmbiţate cu mult fast de reprezentanţii coaliţiei guvernamentale. Fenomenul muncii la negru nu s-a diminuat şi nici nu au fost scoase la lumină sute de mii de locuri de muncă din sectorul informal, aşa cum ni s-a promis. Demonstraţia stă în numărul de locuri de muncă care nu a crescut deloc, în pofida pronosticurilor ridicol de optimiste ale guvernanţilor. În luna septembrie 2011 numărul total al angajaţilor din economie era de 4.200.000 faţă de 4.194.000, diferenţă cu totul lipsită de importanţă. Nici reducerea şomajului nu e cu adevărat îmbucurătoare şi nu poate fi pusă pe seama „miracolelor” noului Cod: e adevărat că şomajul a scăzut de la 7,3% în august 2010 la 4,3% în august 2011, dar evanescenţa şomerilor nu s-a făcut prin angajarea acestora, ci prin dispariţia lor efectivă din evidenţele statistice datorită încetării plăţii indemnizaţiei de şomaj. Astfel, în perioada de referinţă a lui 2011 figurau doar 153.812 de şomeri indemnizaţi faţă de 325.373 în 2010. Unde credeţi că îi regăsim pe cei mai bine de 150 000 de şomeri lipsă? Evident, nu în rândurile populaţiei ocupate, lucru dovedit de datele de mai sus referitoare la efectivul total de salariaţi; ei au dispărut pur şi simplu, s-au topit în marea masă a săracilor din România despre care nu vrem să ştim şi să auzim. Poate îi vom regăsi în 2012 în cifrele referitoare la numărul migranţilor români din afara ţării, poate în cele referitoare la ponderea sectorului informal în economie…
Dar, dincolo de implicaţiile practice ale Codului Muncii, transformarea de substanţă s-a produs la nivelul relaţiei dintre individ şi piaţă, iar aici nu mai vorbim de cifre şi date care pot varia, ci de schimbări structurale, de profunzime. Logica justiţiei sociale ne spune că cel slab – angajatul, trebuie protejat prin norme şi reguli în faţa celui puternic – angajatorul. Paradigma laissez faire-ului în schimb proclamă că toţi indivizii, angajaţii şi angajatorii, sunt egali pe piaţă, deci nimeni nu trebuie să se bucure de o protecţie specială, regula cererii şi a ofertei fiind cea care duce finalmente la atingerea echilibrului, deci şi a justiţiei. Prin adoptarea Codului Muncii, dublată de adoptarea Codului de Dialog Social, s-a produs o recunoaştere de jure a supremaţiei logicii pieţei în faţa celei a justiţiei sociale.
- Legea asistenţei sociale este cea de-a doua mişcare care se înscrie în dinamica mai largă a transformărilor pro-piaţă din 2011. Efectele concrete ale acesteia nu pot fi deocamdată evaluate, încă nu ştim cu cât mai rău o vor duce săracii din România în urma acestei modificări legislative. Dar răsturnarea de paradigmă e deja aici, o trăim –statul îşi retrage, în scris (aşa cum se stipulează în lege) responsabilitatea pentru integrarea socială şi bunăstarea individului, lăsând astfel individul este lăsat la cheremul pieţei. Singură piaţa (muncii) este cea care decide nivelul de trai şi calitatea vieţii acestuia, statul refuzând să intervină în alte situaţii decât cele în care cetăţeanul va fi, efectiv, muritor de foame şi îşi va fi epuizat toate rezervele. Decomodificarea, aflată oricum la genunchiul broaştei în România, se duce pe apa sâmbetei o dată cu noua lege. Ceva similar s-a produs în Anglia, în 1834, când a fost adoptat The Poor Law Amendment Act, prin care persoanele sărace erau responsabilizate pentru propria sărăcie, potrivit principiilor benthamismului. Soluţia avută în vedere pentru rezolvarea problemei pauperismului era ca sărăcia să fie făcută atât de insuportabilă, încât săracii să facă orice pentru a ieşi din această stare. Mai exact, asta însemna să accepte orice loc de muncă, oricât de prost plătit, ceea ce în ultimă instanţă este visul oricărui capitalist şi obiectivul însuşi al economiei de piaţă, pentru care mecanismul cererii şi ofertei nu se cade a fi perturbat de factori exteriori. Tot în acea perioadă din istoria Angliei au fost consacraţi termenii de deserving poor – cei bătrâni, persoanele cu handicap, bolnavii şi undeserving poor – cei săraci, dar apţi de muncă. Prin urmare, nu cred că exagerez cu ceva susţinând că în 2011 discursul şi acţiunea politică care vizează săracii ne-au aruncat înapoi în secolul 19 – la jumătatea secolului 19, mai exact!
- A treia schimbare este lansarea spre dezbatere publică la finele lui 2011 a Legii Sănătăţii. Discuţiile pe marginea acestei legi vor continua copios şi în 2012, noul an ne-a prins deja în vâltoarea deliberărilor. Proiectul de lege se înscrie în aceeaşi schemă ideologică ca şi cele două legi anterior menţionate anterior, piaţa fiind chemată să decidă asupra vieţii şi morţii individului. Cum proiectul de lege nu face nici o referire la ce ar trebui să conţină pachetul de bază de servicii şi nu descrie procesul instituţional prin care acest pachet va fi definit periodic, este de aşteptat ca numărul serviciilor conţinute de acesta să se diminueze de la an la an ca urmare a presiunilor si lobby-ului făcut de prestatorii de servicii de sănătate. Cel mai probabil, aceştia nu vor fi numeroşi şi vor constitui un oligopol (datorită condiţiilor restrictive pentru intrarea în piaţă – minim 1 milion de poliţe de asigurare în anul anterior), dar vor fi suficient de puternici încât să exercite o influenţă considerabilă, în orice caz mult mai puternică decât cetăţenii-pacienţi, pentru diminuarea serviciilor pachetului minimal. Consecinţa va fi că cine va avea bani, va trăi, cine nu, va muri. Pur şi simplu. Banii sau viaţa: legea pieţei dusă la extrem. Nu încape îndoială, nici azi sistemul de sănătate nu e funcţional şi nu operează prea diferit, dar oare putem numi „reformă” acea modificare legislativă care toarnă în canoane legale o practică barbară?
Trăgând linie, corolarul acestor trei acţiuni din 2011 este proclamarea triumfului economicului asupra politicului şi asupra societăţii. Spre deosebire de alte sisteme unde piaţa reprezintă doar un aspect al vieţii sociale, fiind înglobată în relaţiile sociale, în capitalism economicul tinde să subsumeze şi să îşi subordoneze toate celelalte sfere, inclusiv politicul. Politicul şi economicul s-au aflat, de la originile capitalismului până în prezent, într-o relaţie tensionată, alimentând suspiciunile unor teoreticieni despre incompatibilitatea dintre capitalism şi democraţie. Logica economicului este centrată pe principiul productivităţii marginale şi jocul pieţei decide cine sunt câştigătorii şi cine perdanţii. Politicul, la rândul său, porneşte de la noţiunea de drepturi şi nevoi, de entitlements, aşa cum sunt ele consfinţite prin decizia democratică. Totuşi, de-a lungul istoriei, cele două au găsit diferite formule de coabitare, rezultatul fiind „capitalismul democratic” (W. Streeck). Va mai fi posibil şi de acum înainte compromisul dintre piaţă şi democraţie? Experienţa românească, dar nu numai, a anului 2011 ne arată că, deocamdată, victoria a fost, irecuzabil, repurtată de economic. Se va inversa în 2012 această tendinţă? În faţa dislocărilor masive, societăţile umane dezvoltă mişcări spontane menite să le protejeze, susţineeconomistul maghiar K.Polanyi. Deocamdată, nu văd în România semnele unei asemenea mobilizări, trăim, se pare, sub zodia paraliziei sociale. 2012 va fi, cel mai probabil, un an în care piaţa va continua să dezintegreze în ritm furibund socialul.