Invitatul special din această săptămînă este SAMIR AMIN, economist şi sociolog egiptean, unul dintre cei mai importanţi şi cunoscuţi creatori ai teoriei dependenţei şi subdezvoltării. Această teorie este rezultatul unei perspective holiste, sistemice, asupra capitalismului. Viitorul uni ţări este, înainte de toate, rezultatul tendinţelor şi întreţeserilor economice şi sociale mondiale. Ceea ce nu înseamnă că el nu se construieşte prin abnegaţia desfăşurată în împrejurări concrete. Lunga lui listă de cărţi, din 1957 în, deocamdată, 2011 este însoţită de activism politic. Actualmente, Samir Amin conduce Third World Forum.
2011: PRIMĂVARA ARABĂ?
Anul 2011 a debutat cu o serie de explozii zgomotoase ale mâniei popoarelor arabe. Dar această primăvară va amorsa oare un al doilea moment al „trezirii lumii arabe”? Sau aceste revolte vor tropăi doar şi vor avorta – cum a fost şi cazul primului moment al acestei treziri evocate în cartea mea L’éveil du Sud. În prima ipoteză, progresele lumii arabe se vor înscrie cu necesitate în mişcarea de depăşire a capitalismului / imperialismului pe scară mondială. La rândul său, eşecul va menţine lumea arabă în statutul său actual de periferie dominată, oprind-o să se erijeze la rangul de actor activ în fasonarea lumii.
Dar e totdeauna primejdios să se generalizeze vorbindu-se despre „lumea arabă”, ignorându-se diversitatea de condiţii obiective ce caracterizează fiecare ţară din această lume. Aici, îmi voi concentra reflecţiile ce urmează asupra Egiptului, căruia i se va recunoaşte fără dificultate rolul major pe care l-a avut în evoluţia generală a regiunii.
Egiptul a fost prima ţară din periferia capitalismului mondializat care a vrut să devină „emergentă”. Cu mult înaintea Japoniei şi Chinei, chiar la începutul secolului al XIX-lea, Mohammed Ali a conceput şi pus în operă un proiect de reînnoire a Egiptului şi a vecinilor apropiaţi din Mashreq-ul arab. Această experienţă importantă a ocupat două treimi din secolul al XIX-lea şi nu s-a stins decât târziu, în a doua parte a domniei lui Khediv Ismail, în anii 1870. Analiza acestui eşec nu poate să ignore violenţa agresiunii exterioare a puterii majore a capitalismului industrial central din epocă – Marea Britanie. De două ori – în 1840 şi apoi în anii 1870, prin preluarea controlului finanţelor Egiptului khedival, în sfârşit prin ocuparea militară (1882) – Anglia şi-a urmărit asiduu obiectivul: oprirea emergenţei unui Egipt modern. Desigur, proiectul egiptean a avut limite, acelea care defineau epoca însăşi, pentru că evident era vorba despre un proiect în cadrul capitalismului şi prin mecanismele acestuia, spre deosebire de proiectul din a doua tentativă egipteană (1919-1967), asupra căruia voi reveni. După cum, contradicţiile proprii acestui proiect, ca şi concepţiile politice, ideologice şi culturale pe baza cărora s-a desfăşurat, au partea lor de vină a acestui eşec. Dar fără agresiunea imperialismului probabil că aceste contradicţii ar fi putut să fie depăşite, cum o sugerează exemplul japonez.
Egiptul emergent înfrânt a fost, astfel, supus aproape patruzeci de ani (1880-1920) statutului de periferie dominată, ale cărei structuri au fost re-formate pentru a servi modelul de acumulare capitalistă / imperialistă din epocă. Regresia impusă a lovit, dincolo de sistemul productiv al ţării, structurile sale politice şi sociale, după cum s-a manifestat şi prin întărirea sistematică a concepţiilor ideologice şi culturale paseiste şi reacţionare, utile pentru menţinerea ţării în starea de subordonare.
Egiptul, adică poporul său, elitele, întreaga naţiune, n-a acceptat niciodată acest statut. Tocmai acest refuz tenace este la originea celui de-al doilea val de mişcări ascendente care s-au desfăşurat în cursul următoarei jumătăţi de secol (1919-1967). Într-adevăr, citesc această perioadă ca pe un moment continuu de lupte şi avansări importante. Obiectivul era triplu: democraţie, independenţă naţională, progres social. Aceste trei obiective – în pofida formulărilor uneori limitate şi confuze – sunt indisociabile unul de celelalte. De altfel, această interconexiune a obiectivelor nu este altceva decât expresia efectelor integrării Egiptului modern în sistemul capitalismului / imperialismului mondializat din epocă. În această lectură, capitolul deschis prin cristalizarea nasseristă (1955-1967) nu este altceva decât ultimul din acest lung moment de flux al înaintării luptelor, inaugurat de revoluţia din 1919-1920.
Primul moment din această jumătate de secol de dezvoltare a luptelor de emancipare din Egipt a pus accentul – o dată cu constituirea Wafd[1], în 1919 – asupra modernizării politice, prin adoptarea unei forme burgheze de democraţie constituţională, şi asupra recâştigării independenţei. Forma democratică imaginată permitea o înaintare laicizantă – dacă nu laică în sensul radical al termenului – al cărei drapel (asociind semiluna şi crucea – un drapel care a reapărut în manifestaţiile din ianuarie şi februarie 2011) constituie simbolul. Alegeri „normale” permiteau nu numai copţilor să fie aleşi de către majorităţi musulmane, dar mai mult, aceloraşi copţi de a exercita funcţii înalte în stat, fără ca asta să pună cea mai mică problemă.
Întregul efort al puterii britanice, cu sprijinul activ al blocului reacţionar constituit din monarhie, marii proprietari şi ţăranii bogaţi, a fost de a opri avansul democratic al Egiptului wafdist. Dictatura lui Sedki Pacha în anii ’30 (abolirea constituţiei democratice din 1923) s-a ciocnit cu mişcarea studenţească, vîrful de lance în epoca luptelor democratice anti-imperialiste. Deci nu este întâmplător că, pentru a reduce pericolul, ambasada britanică şi palatul regal au susţinut activ crearea Fraţilor Musulmani (1927) care se inspirau din gândirea „islamistă” în versiunea „salafistă” (paseistă) wahabită formulată de Rachid Reda, adică versiunea cea mai reacţionară (antidemocratică şi opusă progresului social) a noului „islam politic”.
Cucerirea Etiopiei întreprinsă de Mussolini şi perspectiva unui război mondial întrezărindu-se, Londra s-a găsit obligată să facă concesii forţelor democratice, permiţând întoarcerea lui Wafd în 1936 şi semnarea tratatului anglo-egiptean din acelaşi an – un Wafd dealtfel „cuminţit”. Al Doilea Război Mondial a constituit, prin forţa împrejurărilor, un soi de paranteză. Dar fluxul crescând al luptelor s-a reluat deja din 21 februarie 1946, o dată cu constituirea blocului studenţesc-muncitoresc, întărit în radicalizarea sa prin intrarea în scenă a comuniştilor şi a mişcării muncitoreşti. Contrapunându-se, forţele reacţionare au acţionat violent şi au mobilizat Fraţii Musulmani, care au susţinut a doua dictatură a lui Sedki Pacha, fără ca totuşi să reuşească să amuţească mişcarea. Wafd-ul revenit la guvernare, denunţarea de către el a Tratatului din 1936, amorsarea guerilei în zona încă ocupată a Canalului nu au fost derutate decât prin incendiul din Cairo (1951), operaţie în care s-au vârât Fraţii Musulmani.
Prima lovitură de stat a Ofiţerilor liberi (1952), dar mai degrabă a doua inaugurând preluarea controlului de către Nasser (1954), au „încoronat” această perioadă de flux continuu al luptelor, după unii, sau tocmai pentru a-i pune capăt, după alţii. Nasserismul a înlocuit această trezire egipteană, potrivit lecturii pe care v-o propun, cu un discurs ideologic ce abolea întreaga istorie dintre anii 1919-1952 pentru a susţine „revoluţia egipteană” din iulie 1952. Pe atunci, mulţi comunişti au denunţat acest discurs şi au analizat loviturile de stat din 1952 şi 1954 drept mijloace de a opri radicalizarea mişcării democratice. Ei nu greşeau, căci nasserismul nu s-a cristalizat ca proiect anti-imperialist decât după Bandung (aprilie 1955). Atunci nasserismul a realizat ce putea să dea: o postură internaţională hotărât anti-imperialistă (asociată cu mişcările pan-arabă şi pan-africană), reforme sociale progresiste (dar nu „socialiste”). Totul – de sus, nu doar „fără democraţie” (interzicând claselor populare de a se organiza prin ele însele şi pentru ele însele), dar şi desfiinţând orice formă de viaţă politică. Vidul creat cerea Islamul politic pentru a-l umple. În timp scurt – 10 ani, între 1955-1965 – proiectul şi-a epuizat deci potenţialul de progres. Momentul de respiro oferea imperialismului, condus deja de către SUA, ocazia de a sparge mişcarea, mobilizându-şi pentru asta instrumentul militar regional, Israelul. Înfrângerea din 1967 marchează sfârşitul acestei jumătăţi de secol de flux. Refluxul este început de către Nasser însuşi care a ales calea concesiilor făcute dreptei („infitah” – deschiderea, la mondializarea capitalistă adică) mai degrabă decât radicalizarea pentru care se băteau, între alţii, studenţii (a căror mişcare ocupă avanscena în 1970, puţin înainte şi după moartea lui Nasser). Sadat, care-i succede, accentuează deriva spre dreapta şi integrează Fraţii Musulmani în noul său sistem autocratic. Moubarak urmează aceeaşi cale.
Perioada de reflux care urmează (1967-2011) acoperă la rândul său aproape o jumătate de secol. Egiptul, supus cerinţelor liberalismului mondializat şi strategiilor Statelor Unite, a încetat să mai existe ca actor activ regional şi internaţional. În zonă, aliaţii majori ai Statelor Unite – Arabia Saudită şi Israelul – ocupă avanscena. Ca urmare, Israelul a putut să se angajeze pe calea expansiunii colonizării Palestinei ocupate, cu complicitatea tacită a Egiptului şi a ţărilor din Golf.
Egiptul lui Nasser pusese în funcţiune un sistem economic şi social criticabil dar coerent. Nasser făcuse pariul industrializării pentru a ieşi din specializarea internaţională colonială ce cantonase ţara în exportul bumbacului. Acest sistem a asigurat o repartiţie a veniturilor favorabilă claselor mijlocii în expansiune şi fără sărăcirea claselor populare. Dar Sadat şi Moubarak au lucrat la destrămarea sistemului productiv egiptean căruia i-au substituit un sistem cu totul incoerent, bazat exclusiv pe căutarea rentabilităţii întreprinderilor care nu sunt, în majoritatea lor, decât sub-contractante ale capitalului monopolurilor imperialiste. Ratele de creştere egiptene, pretins ridicate, pe care le exaltă de 30 de ani Banca Mondială, n-au nici o însemnătate. Creşterea egipteană este extrem de vulnerabilă. Această creştere, de altfel, este însoţită de o incredibilă dezvoltare a inegalităţilor şi a şomajului care loveşte o majoritate a tinerilor. Această situaţie era explozivă, ea a explodat.
Aparenta „stabilitate a regimului” pe care o lăuda Washingtonul se baza pe o maşină poliţienească monstruoasă (1.200.000 de oameni faţă de 500.000 doar ai armatei) ce-şi permitea abuzuri criminale zilnice. Puterile imperialiste pretindeau că acest regim „proteja” Egiptul de alternativa islamistă. Or, asta nu e decât o minciună grosolană. În realitate, regimul a integrat perfect Islamul politic reacţionar (modelul wahabit din Golf) în sistemul său de putere, dându-i pe mână gestiunea educaţiei, a justiţiei şi a mediilor majore (mai ales televiziunea). Singurul discurs autorizat era cel al moscheilor încredinţate salafiştilor, permiţându-le astfel să pară că ar reprezenta „Opoziţia”. Duplicitatea cinică a discursului establishment-ului Statelor Unite (iar pe acest plan Obama nu e diferit de Bush) serveşte perfect obiectivelor sale. Susţinerea în fapt a Islamului politic anihilează capacităţile societăţii de a face faţă sfidărilor lumii moderne (dimpotrivă, sistemul este cauza declinului catastrofal al educaţiei şi cercetării), în timp ce denunţarea ocazională a „abuzurilor” de care este responsabil (asasinate ale copţilor, de pildă) serveşte la legitimarea intervenţiilor militare ale Washingtonului angajat în aşa-numitul „război contra terorismului”. Regimul putea să pară „acceptabil” atât timp cât funcţiona supapa de siguranţă pe care o reprezenta emigrarea în masă a săracilor şi a claselor mijlocii către ţările petrolifere. Epuizarea acestui sistem (substituirea cu imigranţi asiatici a celor proveniţi din ţările arabe) a antrenat renaşterea rezistenţelor. Grevele muncitoreşti din 2007 – cele mai puternice de pe continentul african din ultimii 50 de ani –, rezistenţa tenace a micii ţărănimi ameninţate cu exproprierea de către capitalul agrar, formarea în clasele mijlocii a cercurilor de protest democratic (mişcările Kefaya şi din 6 aprilie) anunţau explozia inevitabilă – aşteptată în Egipt, chiar dacă ea i-a surprins pe „observatorii străini”. Am intrat deci într-o nouă fază a fluxului luptelor de emancipare căruia trebuie, deci, să-i analizăm direcţiile şi şansele de dezvoltare.
Componentele mişcării democratice
„Revoluţia egipteană” în curs ilustrează posibilitatea sfârşitului anunţat al sistemului „neo-liberal”, pus sub semnul întrebării în toate dimensiunile sale politice, economice şi sociale. Această mişcare gigantică a poporului egiptean asociază trei componente active: tinerii „re-politizaţi” din propria lor voinţă şi în formele „moderne” pe care ei le-au inventat, forţele stângii radicale şi cele adunate de către clasele mijlocii democrate.
Tinerii (în jur de un milion de militanţi) au fost vîrful de lance al mişcării. Lor li s-au alăturat imediat stânga radicală şi clasele mijlocii democrate. Fraţii Musulmani pe care conducătorii i-au chemat să boicoteze manifestaţiile din primele 4 zile (convinşi că acestea vor intra în derută datorită represiunii), n-au acceptat mişcarea decât târziu, când apelul, recepţionat de ansamblul poporului egiptean, a produs mobilizări gigantice de 15 milioane de manifestanţi.
Tinerii şi stânga radicală urmăresc trei obiective comune: restabilirea democraţiei (sfârşitul regimului militar şi poliţienesc), implementarea unei noi politici economice şi sociale favorabilă clasei populare (ruptura cu supunerea la exigenţele liberalismului mondializat) şi punerea în operă a unei politici internaţionale independente (ruptura cu supunerea la exigenţele hegemoniei Statelor Unite şi ale controlului său militar al planetei). Revoluţia democratică la care ei cheamă este o revoluţie democratică anti-imperialistă şi socială. Deşi mişcarea tinerilor rămâne diversificată din punctul de vedere al compoziţiei sale sociale şi al expresiilor politice şi ideologice, ea se situează în ansamblu „la stânga”. Manifestările spontane şi puternice de simpatie faţă de stânga radicală sunt mărturia acestei apartenenţe.
Clasele mijlocii se adună în ansamblul mişcării protestatare doar în jurul unui singur obiectiv, cel democratic, fără să pună integral în cauză „piaţa” (aşa cum este ea) şi alinierea internaţională a Egiptului. Nu trebuie să ignorăm rolul grupului de bloggeri care participă – conştient sau nu – la un veritabil complot organizat de CIA. Animatorii săi sunt în general tineri ieşiţi din clasele înstărite, americanizate la extrem, ce se pun în postura de „contestatari” ai dictaturilor în exerciţiu. Tema democraţiei, în versiunea pe care o impune manipularea Washingtonului, domină intervenţiile lor pe net. Ei participă astfel la lanţul actorilor contrarevoluţiilor orchestrate de Washington, deghizate în „revoluţii democratice” după modelul „revoluţiilor colorate” din Europa de Est. Dar am greşi dacă am conchide că acest complot ar fi la originea revoltelor populare. CIA tinde totuşi să întoarcă sensul mişcării, să-i îndepărteze pe militanţi de obiectivele lor de transformare socială progresistă şi să-i abată spre alte subiecte.
Şansele de succes ale complotului devin serioase dacă mişcarea eşuează în construirea convergenţei diferitelor sale componente, în identificarea obiectivelor strategice comune şi în inventarea formelor de organizare şi de acţiune eficiente. Se cunosc exemple ale unui asemenea eşec, în Filipine şi Indonezia de exemplu. Este interesant să notăm à propos de asta că bloggerii noştri, care se exprimă în engleză mai degrabă decât în arabă, porniţi să apere „democraţia” à l’américaine, dezvoltă deseori în Egipt argumente destinate să legitimeze Fraţii Musulmani.
Apelul la manifestaţie, formulat de către cele trei componente active ale mişcării, a fost repede auzit de ansamblul poporului egiptean. Represiunea, de o violenţă extremă în primele zile (mai mult de o mie de morţi), nu i-a descurajat pe aceşti tineri şi pe aliaţii lor (care nici un moment nu au chemat în ajutorul lor puterile occidentale, cum s-a şi putut vedea). Curajul lor a fost elementul decisiv care a antrenat în protest, prin toate cartierele oraşelor mari şi mici şi sate, 15 milioane de manifestanţi timp de zile şi zile (şi uneori şi de nopţi). Acest succes politic fulgerător şi-a produs efectele: frica şi-a schimbat tabăra; Hilary Clinton şi Obama au descoperit că ar trebui să-l lase de sub oblăduirea lor pe Moubarak, pe care l-au susţinut până atunci; în timp ce capii armatei ieşeau din tăcere, refuzau să participe la adâncirea represiunii – salvgardându-şi astfel imaginea – iar într-un sfârşit s-au lepădat de Moubarak şi de unii dintre complicii acestuia.
Generalizarea mişcării la ansamblul poporului egiptean constituie, prin ea însăşi, o sfidare pozitivă. Deoarece acest popor, ca dealtfel toate, este departe de a constitui „un bloc omogen”. Unele dintre segmentele care-l compun întăresc indiscutabil perspectiva unei radicalizări posibile. Intrarea în bătălie a clasei muncitoare (în jur de 5 milioane de lucrători) poate să fie decisivă. Muncitorii în luptă (prin numeroasele greve) au făcut să progreseze formele de organizare amorsate din 2007. Deja există mai mult de 50 de sindicate independente. Rezistenţa înverşunată a micilor ţărani la exproprierile făcute posibile prin anularea reformei agrare (Fraţii Musulmani au votat în parlament aceste legi scelerate, sub pretextul că proprietatea privată ar fi „sacră” în Islam şi că reforma agrară ar fi fost inspirată de diavolul comunist) poate fi socotită parte a radicalizării posibile a mişcării. Există de asemenea o masă gigantică de „săraci” care au participat activ la manifestaţiile din februarie 2011 şi care se regăsesc deseori în comitetele populare constituite în cartiere pentru a „apăra revoluţia”. Aceşti „săraci” pot da impresia (prin bărbi, văluri, veşminte) că ţara profundă ar fi „islamică”, deci mobilizată de către Fraţii Musulmani. În realitate, intrarea lor în scenă s-a impus conducerii organizării. Cursa este deci angajată: cine dintre Fraţii Musulmani şi asociaţii lor islamişti (salafişti) sau din alianţa democratică va realiza alianţe eficiente cu masele dezorientate, ba chiar să le „încadreze” (termen pe care-l refuz)?
Un avans deloc neglijabil în construirea frontului unit al forţelor democratice şi al muncitorilor este în curs în Egipt. Cinci partide de orientare socialistă (Partidul Socialist Egiptean, Alianţa Populară Democratică – o majoritate ieşită din vechiul partid Tagammu, Partidul Democratic al Muncitorilor, Partidul Socialiştilor Revoluţionari – troţkist, şi Partidul Comunist Egiptean – care a fost parte componentă a Tagammu) au format în aprilie 2011 o Alianţă a Forţelor Socialiste şi s-au angajat să-şi ducă mai departe şi în comun luptele, prin intermediul ei. În paralel, un Consiliu Naţional (Maglis Watany) a fost format de către toate forţele politice şi sociale active ale mişcării (partidele de orientare socialistă, partidele democratice diverse, sindicatele independente, organizaţiile ţărăneşti, reţelele de tineri, numeroase asociaţii sociale). Fraţii Musulmani şi partidele de dreapta au refuzat să participe la acest Consiliu, reafirmând astfel ceea ce se ştie: opoziţia lor la continuarea mişcării. Consiliul are în jur de 150 de membri.
În faţa mişcării democratice: blocul reacţionar
La fel ca în perioada fluxului luptelor din trecut, mişcarea democratică anti-imperialistă şi socială se loveşte în Egipt de un bloc reacţionar puternic. Acest bloc poate fi identificat în termenii componentelor sale (de clasă, desigur), dar de asemenea în cei care-i definesc mijloacele de intervenţie în lupta politică şi discursurile ideologice în serviciul acestor mijloace.
În termeni sociali, blocul reacţionar este condus de către burghezia egipteană considerată în ansamblul său. Formele de acumulare din ultimii 40 de ani au produs o burghezie bogată, beneficiară exclusivă a inegalităţii scandaloase care a însoţit acest model „liberal mondializat”. Este vorba de zeci de mii, nu de „antreprenori inventivi” – cum îi prezintă discursul Băncii Mondiale – ci de milionari şi miliardari care, toţi, îşi datorează averea pactizării lor ascunse şi înşelătoare cu aparatul politic („corupţia” este o componentă organică a acestui sistem). Această burghezie este compradoră ( în limbajul politic curent în Egipt, poporul îi califică drept „paraziţi corupţi”). Ea constituie suportul activ al inserţiei Egiptului în mondializarea imperialistă contemporană, aliatul necondiţionat al Statelor Unite. Această burghezie numără în rândurile sale numeroşi generali din armată şi din poliţie, „civili” asociaţi statului şi partidului dominant (Naţional democratic) creat de către Sadat şi Moubarak , clerici (totalitatea conducătorilor Fraţilor Musulmani şi a şeicilor majori din Azhar sunt milionari). Desigur, există încă o burghezie a antreprenorilor activi mici şi mijlocii. Dar aceştia sunt victimele sistemului de racket pus în funcţiune de către burghezia compradoră, cel mai des reduşi la statutul de sub-contractanţi dominaţi de către monopolurile locale, acestea însele curele de transmisie ale monopolurilor străine. În domeniul construcţiilor, această situaţie este aproape generalizată: „cei mari” acaparează pieţele, apoi le sub-contractează cu „cei mici”. Această burghezie de antreprenori autentici simpatizează cu mişcarea democratică.
Versantul rural al blocului reacţionar nu este mai puţin important. El s-a constituit din ţăranii bogaţi care au fost marii beneficiari ai reformei agrare nasseriene, înlocuind vechea clasă de mari proprietari. Cooperativele agricole puse în loc de regimul nasserist asociau pe micii ţărani şi pe cei bogaţi, şi astfel au funcţionat în principal în beneficiul celor bogaţi. Dar regimul îşi luase precauţii pentru a limita agresiunile posibile contra micii ţărănimi. Aceste precauţii au fost abandonate de Sadat şi Moubarak, la recomandarea Băncii Mondiale, iar ţărănimea bogată vrea acum să accelereze eliminarea ţăranilor mici. Ţăranii bogaţi au constituit mereu în Egiptul modern o clasă reacţionară, iar astăzi mai mult ca oricând. În acelaşi timp, ei reprezintă sprijinul major al Islamului conservator şi, prin raporturile lor strânse (deseori, de rudenie) cu reprezentaţii din aparatul de stat şi din religie (Azhar este în Egipt echivalentul bisericii musulmane organizate), domină viaţa socială rurală. Pe deasupra, o bună parte din clasele mijlocii urbane (mai ales ofiţeri din armată şi din poliţie, dar şi tehnocraţi şi cei din profesiile liberale) au ieşit direct din ţărănime.
Acest bloc social reacţionar dispune de instrumente politice în serviciul său: armata şi poliţia, instituţiile statului, partidul politic privilegiat (un soi de partid unic în fapt) – Partidul Naţional Democratic creat de Sadat –, aparatul religios (Azhar), curentele Islamului politic (Fraţii Musulmani şi Salafiştii). Ajutorul militar dat de Statele Unite armatei egiptene (1,5 miliarde de dolari anual) nu a fost sortit niciodată să întărească puterea de apărare a ţării, ci din contră, să o anihileze prin corupţia sistematică, nu neştiută şi tolerată, ci susţinută cu osârdie şi cinism. Acest „ajutor” a permis înalţilor funcţionari să-şi însuşească segmente importante din economia compradoră egipteană, astfel încât în Egipt se vorbeşte despre „societatea anonimă armata” (Sharika al geish). Conducerea armatei care şi-a luat responsabilitatea de a „conduce” perioada de tranziţie nu e, deci, „neutră”, deşi şi-a luat precauţia de a părea astfel, disociindu-se de represiune (cea iniţiată în februarie de Moubarak). Guvernul civil de sub ordinele sale (ai cărui membri au fost numiţi de înaltul comandament) compus în parte din oameni ai vechiului regim – totuşi ales dintre personalităţile mai puţin vizibile ale acestuia – a luat o serie de măsuri cu totul reacţionare destinate să frâneze radicalizarea mişcării. Între aceste măsuri, o scelerată lege anti-grevă (sub pretextul de a pune pe roate economia ţării), o lege care impune restricţii severe la constituirea partidelor politice ce urmăreşte să nu permită intrarea în jocul electoral decât curentelor Islamului politic (Fraţilor Musulmani mai ales) deja bine organizate datorită sprijinului primit de către vechiul regim. Totuşi, în pofida tuturor acestora, atitudinea armatei rămâne imprevizibilă. Căci în pofida corupţiei cadrelor sale (soldaţii sunt recrutaţi, dar ofiţerii sunt angajaţi), sentimentul naţionalist încă nu a dispărut cu totul. În plus, armata suferă de a fi fost practic îndepărtată de la putere în favoarea poliţiei. În aceste circumstanţe, şi deoarece mişcarea şi-a exprimat cu hotărâre voinţa de a îndepărta armata de la conducerea politică a ţării, este probabil ca înaltul comandament să aibă în vedere să rămână în culise, renunţând să-şi prezinte candidaţi în alegerile viitoare.
Dacă, desigur, aparatul poliţienesc a rămas intact (nici o trimitere în judecată a responsabililor săi nu a avut loc), ca şi ansamblul aparatului de stat (noii guvernatori sunt toţi cu ştate vechi în acest aparat), dimpotrivă, Partidul Naţional Democratic a dispărut în zbuciumul din februarie şi în disoluţia sa prin justiţie. Să avem, totuşi, încredere în burghezia egipteană, ea va şti să-şi renască partidul sub denumiri noi.
Islamul politic
Fraţii Musulmani constituie singura forţă a cărei existenţă a fost nu numai tolerată de vechiul regim, dar a cărei înflorire a fost masiv susţinută. Sadat şi Moubarak le-au încredinţat gestiunea a 3 instituţii fundamentale: educaţia, justiţia şi televiziunea. Fraţii Musulmani n-au fost niciodată şi nu pot fi „moderaţi”, şi mai puţin „democraţi”. Şeful lor – mourchid-ul, traducerea arabă pentru „ghid” – Führer – este auto-proclamat, iar organizaţia se bazează pe principiul disciplinei şi pe executarea, fără nici un fel de discuţii, a ordinelor şefilor. Conducerea este formată exclusiv din oameni imens de bogaţi (graţie, între altele, susţinerii de către Arabia Saudită, adică de Washington), cadrele – din oameni ieşiţi din segmentele obscurantiste ale claselor mijlocii, baza – din oameni din popor recrutaţi de către serviciile sociale de caritate oferite de confrerie (şi finanţate tot de Arabia Saudită), în timp ce vectorul de violenţă este constituit din miliţii (baltaguis) recrutate din lumpen.
Fraţii Musulmani sunt devotaţi sistemului bazat pe piaţă şi total dependent de exterior. Ei sunt de fapt o parte a burgheziei compradore. De altfel, ei au luat poziţie împotriva marilor greve şi contra luptelor ţăranilor pentru a-şi păstra proprietatea asupra pământului. Fraţii Musulmani nu sunt deci „moderaţi” decât în sensul că ei au refuzat mereu să formuleze orice program economic şi social, nepunând însă în cauză politicile neo-liberale reacţionare şi acceptând supunerea faţă de cererile Statelor Unite de a controla regiunea şi lumea. Ei sunt, deci, aliaţi utili pentru Washington (există oare un aliat mai bun decât Arabia Saudită, patronul Fraţilor?) care le-a decernat un „certificat de democraţie”.
Dar Statele Unite nu pot să-şi recunoască strategia de a pune în funcţiune în regiune regimuri islamice. Ele trebuie să se comporte ca şi cum „asta le-ar produce îngrijorare”. Tocmai prin acest mijloc îşi legitimează ele neîncetatul „război contra terorismului” ce urmăreşte, însă, alte obiective: controlul militar al planetei destinat să rezerve Statelor Unite-Europei-Japoniei accesul exclusiv la resurse. Avantajul suplimentar al acestei duplicităţi: ea permite mobilizarea „islamofobiei” opiniilor publice. Cum se ştie, Europa n-are o strategie specială pentru regiune şi se mulţumeşte să se alinieze deciziilor Washingtonului. Mai mult ca oricând, este necesară dezvăluirea duplicităţii Statelor Unite, căci opiniile publice, manipulate cu dexteritate, sunt păcălite. Statelor Unite (şi în spatele lor, Europei) le e teamă mai mult decât de orice de un Egipt într-adevăr democratic ce, cu siguranţă, şi-ar pune sub semnul întrebării alinierea la strategia neo-liberală şi la strategia agresivă a Statelor Unite şi a NATO. Ele vor face totul pentru ca Egiptul să nu fie democratic, iar pentru acest scop vor susţine cu toate mijloacele, dar cu ipocrizie, falsa alternativă a Fraţilor Musulmani. Dar s-a dovedit deja că aceştia nu au fost decât o minoritate în mişcarea poporului egiptean pentru o schimbare reală.
Ciocnirea între puterile imperialiste şi Islamul politic nu e, de-altfel, nici nouă nici deosebită în Egipt. Fraţii Musulmani, de la crearea lor în 1927 şi până astăzi, au fost mereu un aliat folositor imperialismului şi blocului reacţionar local. Ei au fost mereu un duşman feroce al mişcărilor democratice din Egipt. Iar multimiliardarii care asigură astăzi conducerea confreriei nu sunt sortiţi să se alăture cauzei democratice. Islamul politic este şi el, în întregime, aliatul strategic al Statelor Unite şi al partenerilor subalterni ai acestora în NATO de-a lungul lumii musulmane. Washingtonul i-a înarmat şi finanţat pe talibani, catalogaţi drept „eroi ai libertăţii” (Freedom Fighters) în războiul lor contra regimului naţional popular considerat „comunist” (înaintea şi după intervenţia sovietică). Când talibanii au închis şcolile de fete create de „comunişti”, s-au găsit „democraţi” şi chiar „feministe” care au pretins că „trebuiau respectate tradiţiile”.
În Egipt, Fraţilor Musulmani li se alătură curentul salafist (tradiţionalist), şi el bogat finanţat de către ţările din Golf. Salafiştii se consideră drept extremişti (wahabiţi convinşi, intoleranţi faţă de orice altă interpretare a Islamului) şi se află la originea asasinatelor sistematice îndreptate împotriva copţilor. Acestea sunt operaţii greu de a fi imaginate fără susţinere de către aparatul de stat, în special de către justiţie, aflată sub controlul Fraţilor Musulmani. Această stranie diviziune a muncii permite Fraţilor Musulmani să pară „moderaţi”; ceea ce Washingtonul se face că crede. În perspectivă se prefigurează totuşi lupte violente în sânul curentelor religioase islamiste din Egipt. Căci Islamul istoric egiptean este „sufi”, a cărei confrerie adună astăzi 15 milioane de credincioşi. Islam deschis, tolerant, insistând mai degrabă asupra convingerii individuale decât asupra practicării ritualurilor („există tot atâtea căi spre Dumnezeu, câţi indivizi”, spune el), deci sufismul egiptean a fost mereu privit cu suspiciune de către puterile statului care, totuşi, mânuind morcovul şi bastonul, s-au ferit să intre în război deschis cu el. Islamul wahabit din Golf se situează la antipozii săi: el este arhaic, ritualist, conformist, duşman declarat al oricărei interpretări alta decât a sa, care nu este decât repetare de texte şi duşman al oricărei critici, echivalate cu diavolul. Islamul wahabit a declarat război celui sufist, pe care vrea să-l „extirpe” şi contează pe sprijinul autorităţilor statului pentru a-şi atinge acest scop. Ca o reacţie, astăzi sufiştii sunt laicizanţi, dacă nu pur şi simplu laici; ei cheamă la separarea dintre religie şi politică (puterea de stat şi, separat, aceea a autorităţilor religioase recunoscute de ei, Azhar-ul). Sufiştii sunt aliaţi ai mişcării democratice. Introducerea Islamului wahabit în Egipt a fost amorsată de Rachid Reda în anii 20 şi reluată de către Fraţii Musulmani imediat după 1927. Dar wahabismul nu a devenit viguros decât după al Doilea Război Mondial, când renta petrolieră a ţărilor din Golf, susţinute de către Statele Unite în conflict cu valul de eliberare naţională populară din anii 1960, a permis multiplicarea mijloacelor ei financiare.
Strategia Statelor Unite: modelul pakistanez
Cele 3 puteri care au dominat scena Orientului Mijlociu în timpul întregii perioade a refluxului (1967-2011) sunt Statele Unite, patronul sistemului, Arabia Saudită şi Israelul. Este vorba de aliaţi intimi. Toţi 3 împărtăşesc aceeaşi obsesie împotriva emergenţei unui Egipt democratic. Căci acesta n-ar putea fi decât anti-imperialist şi social, s-ar situa la distanţă de liberalismul mondializat, ar condamna Arabia Saudită şi ţările din Golf, ar reînvia solidaritatea popoarelor arabe şi ar impune recunoaşterea statului palestinian de către Israel.
Egiptul este un punct nodal în strategia americană de a controla planeta. Obiectivul exclusiv al Statelor Unite şi al aliaţilor săi din zonă este stârpirea mişcării democratice din Egipt şi pentru asta ei vor să impună un regim islamic condus de către Fraţii Musulmani, care constituie, pentru ei, singurul mijloc de a perpetua supunerea Egiptului. „Discursul democratic” al lui Obama nu e dat decât pentru urechile naivilor, cei din Statele Unite şi din Europa în primul rând.
Se vorbeşte mult, pentru a da legitimitate unui guvern al Fraţilor Musulmani, de exemplul turc. Dar nu e vorba aici decât de praf în ochi. Căci armata turcă, ce rămâne vigilentă în culise, deşi nu este democratică şi, în plus, un aliat fidel al NATO, rămâne garanţia „laicităţii” Turciei. Proiectul Washingtonului, exprimat deschis de Hillary Clinton, Obama şi think tank-urile din serviciul lor, se inspiră din modelul pakistanez: armata (islamică) în culise, guvernul („civil”) asumat de către unul sau mai multe partide islamice „alese”. Desigur, în această ipoteză, guvernul islamic egiptean ar fi recompensat pentru supunerea sa în ceea ce priveşte esenţialul (ne-punerea în cauză a liberalismului şi a aşa-zilelor „tratate de pace” care i-ar permite Israelului să-şi urmărească politica de expansiune teritorială) şi ar putea să urmărească şi să realizeze, ca o compensare demagogică, înfăptuirea proiectului de „islamizare a statului şi a politicii” şi asasinarea copţilor. Frumoasă democraţie a conceput America pentru Egipt! Arabia Saudită susţine, desigur, cu toate mijloacele sale financiare, realizarea acestei strategii. Căci Riadul ştie foarte bine că hegemonia sa regională (în lumea arabă şi musulmană) cere reducerea Egiptului la insignifianţă. Iar mijlocul e „islamizarea statului şi a politicii”: adică o islamizare à la wahabit, cu toate efectele acesteia – între altele, pornirea fanatică împotriva copţilor şi o negare a drepturilor femeilor la egalitate.
Este oare posibilă această formă de islamizare? Poate, dar pe seama unor violenţe extreme. Bătălia se dă în jurul articolului 2 din Constituţia vechiului regim. Acest articol – care stipulează că „sharia este sursa dreptului” – este o noutate în istoria politică a Egiptului. Nici constituţia din 1923, nici aceea a lui Nasser nu conţineau aşa ceva. Sadat este cel care l-a introdus în noua sa constituţie, cu tripla susţinere a Washingtonului („să respectăm tradiţiile”), a Riadului („Coranul ţine loc de constituţie”) şi a Ierusalimului („Statul Israel este un stat evreu”).
Proiectul Fraţilor Musulmani este de a pune în funcţiune un stat teocratic, o dovedeşte ataşamentul lor la articolul 2 din Constituţia Sadat/Moubarak. Mai mult, cel mai recent program al organizaţiei întăreşte şi mai mult viziunea paseistă prin propunerea de a crea un „Consiliu al Ulema-urilor”, însărcinat să vegheze asupra conformităţii oricărei propuneri de lege cu exigenţele Shariei. Acest consiliu constituţional religios este analog celui care, în Iran, controlează „puterea aleasă”. Regimul este, astfel, cel al unui super-partid unic religios, iar toate partidele care se revendică de la principiul laicităţii devin ilegale. Partizanii lor, ca cei ne-musulmani (copţii), sunt astfel excluşi din viaţa politică. În pofida tuturor acestor lucruri, puterile din Washington şi din Europa se poartă ca şi cum ar lua drept serioasă declaraţia recentă a Fraţilor despre „renunţarea” la proiectul teocratic (dar fără să-şi modifice programul!), o declaraţie mincinoasă şi oportunistă. Oare experţii CIA nu ştiu să citească araba? Concluzia se impune: Washingtonul preferă puterea Fraţilor care îi garantează menţinerea Egiptului în sfera sa de influenţă, în sfera mondializării liberale şi a democraţilor care ar risca mult dacă ar pune sub semnul întrebării statutul subaltern al Egiptului. Partidul Justiţiei şi Libertăţii, recent creat şi vizibil inspirat de modelul turc, nu este decât un instrument al Fraţilor. El ar admite copţii, ceea ce înseamnă că ei sunt invitaţi să accepte statul musulman teocratic consacrat prin programul Fraţilor, dacă vor să participe la viaţa politică din ţara lor. Intraţi în ofensivă, Fraţii Musulmani creează „sindicate”, „organizaţii ţărăneşti” şi o liotă de „partide politice” cu nume diferite, al căror obiectiv este divizarea fronturilor unite ale muncitorilor şi ale ţăranilor, ale democraţilor, în curs de constituire, desigur în beneficiul blocului contrarevoluţionar.
Mişcarea democratică egipteană va fi ea capabilă să abroge acest articol din noua constituţie? Nu se poate răspunde la această chestiune decât printr-un examen al dezbaterilor politice, ideologice şi culturale care au avut loc în istoria modernă a Egiptului.
Într-adevăr, se constată că perioadele de flux sunt caracterizate de către o diversitate de opinii deschis exprimate care trimite religia (desigur, prezentă în societate) în plan secund. A fost astfel în două treimi din secolul al XIX-lea de la Mohamed Ali la Khédive Ismaïl). Temele modernizării (mai degrabă într-o formă de despotism luminat decât democratică) domină scena. La fel a fost între 1920 şi 1970: înfruntarea deschisă este între burghezia democrată şi comuniştii care ocupă avanscena până la nasserism. Dar acesta aboleşte această dezbatere, înlocuind-o cu discursul populist pan-arab, în acelaşi timp „modernizator”. Contradicţiile acestui sistem deschid drumul pentru reîntoarcerea Islamului politic.
Dimpotrivă, în perioadele de reflux diversitatea opiniilor se subţiază până la ştergere, lăsând loc paseismului pretins islamic ce devine monopolul discursului autorizat de putere. Din 1880 până în 1920, britanicii au construit această derivă, între altele prin condamnarea la exil (în Nubia, pentru cea mai mare de timp) a tuturor gânditorilor şi personalităţilor politice moderniste formaţi de la Mohamed Ali. Dar se remarcă, de asemenea, că „opoziţia” la ocupaţia britanică are loc tot în această concepţie paseistă. Nahda (inaugurată de afghani şi continuată de Mohamed Abdou) se înscrie în această derivă, asociată cu iluzia otomanistă apărată de noul Partid Naţionalist al lui Moutapha Kemal şi Mohammad Farid. Că această derivă a dus, spre sfârşitul epocii, la scrierile ultra-reacţionare ale lui Rachid Reda, reluate de către Hassan el Banna, fondator al Fraţilor Musulmani, nu trebuie să ne surprindă.
La fel s-a întâmplat în perioada de reflux din anii 1970-2010. Discursul ofocial al puterii (al lui Sadat şi al lui Moubarak), perfect islamist (dovada: introducerea Shariei în constituţie şi delegarea puterilor esenţiale către Fraţii Musulmani), este echivalent cu cel al falsei opoziţii, singura tolerată – aceea a moscheilor. Din acestea ar rezulta că articolul 2 ar fi bine înfipt în convingerea generală (de la nivelul „străzii”, cum se obişnuieşte să se spună urmând modelul american). Dar niciodată nu trebuie să subestimăm efectul devastator al depolitizării realizate sistematic în perioadele de reflux. Nu mai e niciodată uşor de re-urcat panta. Dar nu e imposibil. Dezbaterile în curs din Egipt sunt axate – explicit sau implicit – pe problema pretinsei dimensiuni „culturale” a sfidării islamice. Indicatori pozitivi: au fost suficiente câteva săptămâni de dezbateri libere pentru a vedea că sloganul „Islamul este soluţia” a dispărut din toate manifestaţiile, lăsând loc unor revendicări precise (libertatea de opinie, de formare a partidelor, sindicatelor şi a altor organizaţii sociale, salarii şi dreptul la muncă, acces la pământ, şcoală şi sănătate, respingerea privatizărilor şi apelul la naţionalizări etc.). Semne care nu înşeală: la alegerile studenţeşti, zdrobitoarea majoritate (80%) a voturilor date Fraţilor Musulmani acum 5 ani (când numai discursul acestora era acceptat ca aşa-numită opoziţie) a fost urmată de o cădere a Fraţilor la 20%. Dar adversarul ştie să organizeze riposta la pericolul democratic. Modificările insignifiante ale Constituţiei (încă în vigoare!) propuse de către un comitet constituit exclusiv din islamişti aleşi de către consiliul suprem (armata) şi adoptate în grabă în aprilie prin referendum (23% de „nu”, dar o majoritate de „da”, forţată de fraude şi un şantaj masiv al moscheilor) nu privesc, evident, articolul 2. Alegeri prezidenţiale şi legislative sunt prevăzute pentru septembrie/octombrie 2011. Mişcarea democratică se bate pentru o „tranziţie democratică” mai lungă, tocmai pentru ca discursurile sale să atingă masele împinse la repliere. Dar Obama a ales din primele zile ale insurecţiei: o tranziţie scurtă, ordonată (adică fără să pună în cauză aparatele regimului) şi alegeri (ce vor da victoria dorită islamiştilor). Cum se ştie, alegerile – în Egipt dar şi în lume – nu constituie cel mai bun mijloc de a întemeia democraţia, ci tocmai de a pune surdină dinamicii avansărilor democratice.
Un ultim cuvânt privind „corupţia”. Discursul dominant al „regimului de tranziţie” pune accentul pe denunţarea sa asociată cu ameninţările de urmărire în justiţie (se va vedea, însă, dacă se vor realiza!). Desigur că acest discurs este bine primit, mai ales de către partea majoritară a opiniei naive. Dar se feresc să analizeze cauzele profunde ale corupţiei şi să explice că ea (prezentată în stilul moralizator al discursului american ca imoralitate individuală) este o componentă organică şi necesară a formării burgheziei. Nu doar în Egipt şi în ţările din sud, unde singurul mijloc de formare a unei burghezii compradore este asocierea sa cu statul. Consider că în stadiul capitalist monopolist, corupţia este un element constitutiv organic al reproducţiei modelului de acumulare: dobândirea rentei de monopol cere complicitatea activă cu statul. Discursul ideologic liberal spune „mai puţin stat/nu statului”, pe când practica liberală este: statul în serviciul monopolurilor.
Zona furtunilor
Mao nu greşea când afirma că sistemul capitalist („capitalismul real” [pandant al „socialismului real”, n.m. AB] adică imperialist prin natura sa) nu are nimic de oferit popoarelor din 3 continente (periferia constituită din Asia, Africa şi America Latină – această „minoritate” care constă în 85% din populaţia globului) şi că Sudul constituie „zona furtunilor”, adică a revoltelor repetate, potenţial (dar numai potenţial) purtătoare de înaintări revoluţionare în direcţia depăşirii capitalismului prin socialism.
„Primăvara arabă” se înscrie în această realitate. Este vorba de revolte sociale potenţial purtătoare de cristalizări de alternative ce pot, pe termen lung, să se înscrie în perspectiva socialistă. Este motivul pentru care sistemul capitalist, capitalul monopolurilor dominante pe scară mondială, nu poate tolera dezvoltarea acestor mişcări. El mobilizează toate mijloacele posibile de destabilizare, de presiuni economice şi financiare, până la ameninţări militare. El susţine, după împrejurări, fie falsele alternative fasciste sau fascizante, sau instaurarea unor dictaturi militare. Nu trebuie să credem nici un cuvânt al lui Obama. Obama e Bush cu un alt limbaj. Există, dealtfel, o duplicitate permanentă a limbajului conducătorilor triadei imperialiste.
Nu am intenţia, în acest articol, să examinez cu aceeaşi precizie fiecare dintre mişcările în curs în lumea arabă (Tunisia, Siria, Yemen şi celelalte). Deoarece elementele componente sunt diferite de la o ţară la alta, aşa cum sunt şi formele integrării lor în globalizarea imperialistă şi structurile regimurilor în funcţiune.
Revolta tunisiană a iniţiat procesul şi, cu siguranţă, i-a încurajat puternic pe egipteni. Între altele, mişcarea tunisiană beneficiază de un avantaj cert: semi-laicitatea introdusă de către Bourguiba nu va putea să fie pusă în cauză de islamiştii întorşi din exilul lor în Marea Britanie. Dar, în acelaşi timp, mişcarea tunisiană nu pare în măsură să pună sub semnul întrebării modelul de dezvoltare extravertit înscris în globalizarea capitalistă liberală.
Libia nu e nici Tunisia, nici Egipt. Blocul la putere (Ghadafi) şi forţele care se bat contra lui nu au nimic asemănător cu ceea ce ele sunt în Tunisia şi Egipt. Ghadafi n-a fost niciodată decât un polichinelle al cărui gol de gândire îşi găseşte reflexul în faimoasa „Carte verde”. Operând într-o societate încă arhaică, Ghadafi putea să-şi permită să ţină discursuri succesive – fără mare însemnătate – „naţionaliste şi socialiste” pentru a se alătura apoi liberalismului. El a făcut-o „pentru a le face plăcere occidentalilor”, ca şi cum alegerea liberalismului nu ar avea urmări în societate. Or, a avut şi, banal, a agravat greutăţile sociale ale majorităţii. Acestea au fost condiţiile care au generat explozia cunoscută şi imediat confiscată de către Islamul politic şi de către regionalisme. Căci Libia nu a existat niciodată ca naţiune. Este o regiune geografică ce separă Maghreb-ul de Mashreq. Frontiera dintre ele trece tocmai prin mijlocul Libiei. Istoric, Cirenaica e grecească şi helenistică, apoi a devenit mashrequină. Pe când Tripolitania e latină şi a devenit maghrebină. De a ceea a existat mereu o bază pentru regionalisme. Nu se ştie cine sunt membri Consiliului naţional de tranziţie din Benghazi. Poate există democraţi printre ei, dar cu siguranţă există islamişti, chiar cei mai răi dintre aceştia, ca şi regionalişti. De la început, „mişcarea” a luat în Libia forma unei revolte armate, luptând cu armata, şi nu forma unui val de manifestaţii civile. De altfel, această revoltă armată a chemat imediat NATO în ajutorul ei. Astfel s-a dat ocazia unei intervenţii militare a puterilor imperialiste. Obiectivul urmărit nu e, cu siguranţă, nici „protecţia civililor”, nici „democraţia”, ci controlul petrolului şi achiziţionarea unei baze militare majore în ţară. Desigur, companiile occidentale controlau deja petrolul de la ralierea lui Ghadafi la liberalism. Dar cu Ghadafi nu poţi fi niciodată sigur. Dacă se întoarce şi îi introduce în joc pe chinezi şi pe indieni? Dar mai este ceva şi mai grav. Încă din 1969, Ghadafi a cerut evacuarea bazelor britanice şi americane puse în funcţiune după al Doilea Război Mondial. Or azi Statele Unite au nevoie să transfere Africom (comandamentul militar american pentru Africa, o piesă importantă a dispozitivului pentru controlul militar al planetei, dar încă având sediul la Stuttgart !) în Africa. Or, Uniunea Africană refuză să îl accepte şi până astăzi nici un stat african nu a îndrăznit să accepte. Un lacheu pus în serviciu la Tripoli (sau la Benghazi) ar subscrie desigur tuturor pretenţiilor Washingtonului şi a aliaţilor subalterni ai acestuia.
Componentele revoltei din Siria nu şi-au făcut cunoscute până acum programele. Fără îndoială că deriva regimului baasist, raliat cu neoliberalismul şi deosebit de pasiv faţă de ocuparea de către Israel a Înălţimilor Golan, se află la originea revoltei populare. Dar nu trebuie să uităm intervenţia CIA: se vorbeşte de grupuri, venind din Iordania vecină, care au pătruns în Diraa. Mobilizarea Fraţilor Musulmani, care au fost acum câţiva ani iniţiatorii insurecţiilor din Hama şi din Homs, nu este, poate, străină de complotul Washingtonului ce urmăreşte să oprească alianţa Siria-Iran, esenţială pentru susţinerea organizaţiei Hezbollah în Liban şi a celei Hamas în Gaza.
În Yemen unitatea a fost construită pe înfrângerea forţelor progresiste care au guvernat în sudul ţării. Poate cumva mişcarea să urmărească revitalizarea acestor forţe? Din acest motiv se înţeleg ezitările Washingtonului şi ale Golfului.
În Bahrein revolta a fost omorâtă în faşă prin intervenţia armatei saudiene şi masacrul ce a urmat, fără ca media dominante să fi spus un cuvânt despre asta. Două măsuri, ca întotdeauna.
„Revolta arabă” nu constituie singurul exemplu, chiar dacă ea este cel mai recent, al instabilităţii inerente „zonei furtunilor”. Un prim val al „revoluţiilor”, dacă le numim astfel, a măturat anumite dictaturi din Asia (Filipine, Indonezia) şi din Africa (Mali) ce fuseseră instaurate de imperialism şi de blocurile reacţionare locale. Dar aici Statele Unite şi Europa au reuşit să distrugă dinamica acestor mişcări populare, deseori gigantice prin mobilizările pe care le-au creat. Statele Unite şi Europa vor să repete în lumea arabă ceea ce s-a întâmplat în Mali, în Filipine şi în Indonezia: să schimbe totul pentru a nu schimba nimic. Acolo, după ce mişcările populare s-au debarasat de dictatori, puterile imperialiste s-au îngrijit ca să se păstreze esenţialul tocmai prin punerea în loc a guvernelor aliniate la neoliberalism şi la interesele politicii lor externe. Este interesant de constatat că în ţările musulmane (Mali, Indonezia) Islamul politic a fost mobilizat tocmai pentru acest scop.
Valul de mişcări de emancipare care a măturat America de Sud a permis, dimpotrivă, să se avanseze în mod real pe cele 3 direcţii care reprezintă democratizarea statului şi a societăţii, adoptarea unor politici anti-imperialiste consecvente, angajarea pe calea reformelor sociale progresiste.
Discursul dominant al mediilor compară revoltele democratice din Lumea a treia cu cele care au pus capăt „socialismului” din Europa orientală în urma căderii „zidului Berlinului”. Dar aceasta este o înşelătorie. Căci, oricare ar fi fost motivele, de înţeles, ale revoltelor din Europa, ele s-au înscris în perspectiva de anexare a regiunii de către puterile imperialiste din Europa occidentală (în beneficiul Germaniei, în primul rând). Într-adevăr, reduse la statutul de periferie a Europei dezvoltate, ţările din Europa oriwentală vor cunoaşte mâine revolta autentică. Există deja semne, în ex-Iugoslavia în mod deosebit.
Revoltele, potenţial purtătoare de înaintări revoluţionare, sunt previzibile aproape peste tot în cele 3 continente care rămân, mai mult decât oricând, zona furtunilor, dezminţind discursurile siropoase despre „capitalismul etern”, „stabilitatea” şi „pacea” ce îi sunt asociate. Dar pentru a deveni înaintări revoluţionare, aceste revolte trebuie să depăşească numeroase obstacole: pe de o parte, să depăşească slăbiciunile mişcării, să construiască convergenţe pozitive între componentele sale, să conceapă şi să pună în lucru strategii eficiente; dar şi, pe de altă parte, să îndepărteze intervenţiile, inclusiv militare, imperialiste. Căci orice intervenţie a SUA şi NATO în treburile ţărilor din sud, sub orice pretext ar fi, trebuie să fie respinsă. Imperialismul nu vrea nici progresul social şi nici democraţia. Lacheii pe care îi pune la putere atunci când el câştigă bătălia vor fi duşmani ai democraţiei. Nu putem decât să deplângem că „stânga” europeană, chiar radicală, a încetat să înţeleagă ce este imperialismul.
Discursul dominant astăzi cheamă la instaurarea unui drept internaţional ce autorizează, în principiu, intervenţia atunci când drepturile fundamentale ale unui popor sunt batjocorite. Dar nu sunt întrunite condiţiile pentru a înainta în această direcţie. „Comunitatea internaţională” nu există. Ea se rezumă la ambasadorii Statelor Unite, urmaţi de cei ai Europei. Trebuie oare să desfăşurăm lista acelor interminabile intervenţii mai mult decât nefericite, criminale în urmările lor (Irakul, de exemplu)? Trebuie oare să amintim principiul celor două unităţi de măsură ce le caracterizează (ne vom gândi, desigur, la drepturile încălcate ale palestinienilor şi la susţinerea necondiţionată pentru Israel, la nenumăratele dictaturi susţinute în Africa) ?
Primăvara popoarelor din Sud şi toamna capitalismului
„Primăvara” popoarelor arabe, ca şi aceea a popoarelor din America Latină, cunoaşte de două decenii – pe care le includ în al doilea val de trezire a popoarelor din Sud (primul s-a desfăşurat în secolul al XX-lea până la contra-ofensiva capitalismului neo-liberal) – forme diverse, mergând de la exploziile dirijate contra autocraţiilor care au însoţit desfăşurarea neo-liberală până la punerea în cauză a ordinii internaţionale de către ţările emergente. Această primăvară coincide, deci, cu toamna capitalismului, declinul capitalismului globalizat şi financiarizat. Mişcările pleacă, aşa ca în secolul trecut, de la recâştigarea independenţei popoarelor şi statelor de la periferia sistemului, re-asumându-şi iniţiativa în transformarea lumii. Ele sunt, deci, înainte de toate mişcări anti-imperialiste şi numai potenţial anti-capitaliste. Dacă aceste mişcări ajung să conveargă cu cealaltă trezire necesară, aceea a lucrătorilor din centrele capitaliste, atunci o perspectivă autentic socialistă se întrevede la scara umanităţii în întregime. Dar aceasta nu este defel înscrisă dinainte în „necesitatea istorică”. Declinul capitalismului poate să deschidă drumul unei lungi tranziţii la socialism, după cum el poate să angajeze umanitatea pe calea unei barbarii generalizate. Proiectul controlului militar al planetei de către forţele armate ale Statelor Unite şi ale aliaţilor lor subalterni din NATO, în curs şi urmărit cu osârdie, declinul democraţiei în ţările centrului imperialist, refuzul paseist al democraţiei în ţările în revoltă din Sud (care ia forma iluziilor para-religioase fundamentaliste pe care Islamul, hinduismul şi budismul le propun) se desfăşoară împreună în această perspectivă abominabilă. Lupta pentru democratizarea laică ia atunci o dimensiune decisivă în momentul actual, care opune perspectiva emancipării popoarelor celei a barbariei generalizate.
Lecturi complementare:
Hassan Riad, L’Egypte nassérienne, Minuit 1964
Samir Amin, La nation arabe, Minuit 1976
Samir Amin, A life looking forward, Memories of an independent Marxist, Zed, London 2006
Samir Amin, L’éveil du Sud, Le temps des cerises, 2008
(Cititorul va găsi aici istoria din timpul vice-regelui Muhammad Ali (1805-1848) şi a Khédivilor ce i-au urmat, mai ales Ismail (1867-79), apoi Wafd-ul (1920-1952), poziţiile comunismului egiptean faţă de nasserism, de la deriva Nahdei lui Afghani la Rachid Reda).
Gilbert Achcar, Les Arabes et la Shoah, Actes Sud, 2009
(Este cea mai bună analiză a componentelor Islamului politic (Rachid Reda, Fraţii Musulmani, Salafiştii moderni).
Pentru conflictul Nord/Sud şi relaţia acestui conflict cu cel dintre tendinţa de tranziţie socialistă şi desfăşurarea capitalismului:
Samir Amin, La crise, sortir de la crise du capitalisme ou sortir du capitalisme en crise ?, Le Temps des Cerises, 2009
Samir Amin, La loi de la valeur mondialisée, Le temps des cerises, 2011
Samir Amin, Pour la cinquième internationale, Le temps des cerises, 2006
Samir Amin, The long trajectory of historical capitalism, Monthly Review, New York, februarie 2011
Gilbert Achcar, Le choc des barbaries, Ed Complexe, Bruxelles
Cairo şi Paris, mai 2011
NOTE
___________
[1] Wafd este un partid creat în 1919 de către mişcarea revoluţionară angajată în lupta pentru independenţa ţării. El grupa toate clasele de jos, dar şi clasa mijlocie care a devenit conducătoare, ca şi ţăranii bogaţi (şi cei săraci, desigur, dar fără a avea un rol decisiv), ca şi o fracţiune a marilor proprietari. Ca urmare, Wafd a câştigat alegerile din 1924. Dar o dată la conducere, au devenit evidente contradicţiile dintre aripa dreaptă ce dorea să accepte „negocierea” cu Londra şi aripa stângă ce chema la continuarea luptei. Wafd a fost îndepărtat de la putere prin lovitura de stat fascistă-monarhistă, pro-britanică, din 1930. După al Doilea Război Mondial, a revenit la putere, dar „îndulcit”. Deci n-a mai putut să reziste în faţa noii mişcări revoluţionare şi astfel a deschis calea pentru lovitura de stat a lui Nasser în 1952.
Wafd s-a recreat în ultimii ani, dar nu reprezintă mare lucru.
Traducere de Ana Bazac
——————–
Comentariu (AB):
- Samir Amin analizează mişcările din punctul de vedere al intereselor, deci al structurii sociale componente, şi doar de aici din punctul de vedere al discursurilor. Tocmai din punctul de vedere al structurii sociale, adică din punctul de vedere al poziţiei în raporturile de putere şi faţă de putere, pot fi înţelese şi mijloacele de intervenţie politică şi discursurile.
- Lipsa de putere, adică situaţia exploatată şi dominată, explică şi atitudinea faţă de discursurile dominante dar şi schimbarea de paradigmă, curajul ce este elementul decisiv în revoltele ce, astfel, permit bifurcaţia.
- Contra-modelul lui Samir Amin nu este „capitalismul naţional”, autarhic şi „cumsecade”, ci transformarea socialistă pe plan mondial. De aceea, punerea în cauză a modelului economic extravertit este realistă numai o dată cu această transformare.
- Critica regimului Gadhafi nu înseamnă justificarea intervenţiei militare „umanitare”, bombardarea capitalei Tripoli etc. Dimpotrivă, ne sugerează direcţia de gândire dialectică.
- Ritmul istoric este, astăzi, mai mult decât alert. După scrierea articolului de către Samir Amin, au avut loc şi escaladarea mişcărilor şi accentuarea contra-ofensivelor combinate. Vezi doar:
– “Egypt’s second revolution”, http://www.wsws.org/articles/2011/may2011/pers-m31.shtml
– „NATO’s terror bombing of Lybia”, http://www.wsws.org/articles/2011/jun2011/pers-j09.shtml
– „Hiver arabe, printemps ibérique », http://www.monde-diplomatique.fr/carnet/2011-06-06-Hiver-arabe-printemps-iberique