TEMA: Alegerile au fost. Ce ne mai rămîne de făcut?
World goin’ one way, people another (personaj din serialul The Wire)
Principala temă a alegerilor în ultimii 10 ani este “polarizarea”, chiar la “extreme”, a centrului. Iar polarizarea asta chiar funcţionează însă în logică de entertainment, politca e un fel de carnaval în care NU vorbim despre nimic din ce doare zi de zi. O metodă prin care să ne apropiem de această falsă bătălie ar fi descrierea pe scurt a unei situaţii din showbizul românesc. Două show-uri împart telespectatorii români. Show-ul sărăcimii şi show-ul clasei mijlocii (în care intră şi angajaţii cît de cît stabili, salariul regulat fiind de ceva timp o “rentă” burgheză). Două emisiuni cu ratinguri comparabile, făcute “după franciză”, concursuri de talente în care şi glumele, şi situaţiile de criză, şi personajele sînt clonate după show-uri vestice de succes.
Mai întîi a fost “Românii au talent”, un concurs care a pus în scenă o cursă a talentului între magicieni, tenori închipuiţi, profesori, striperi şi stripteuze, dansatori free-styler şi raperi. Majoritatea în mare nevoie de un job decent. Vocea României (ProTV) e mai aspiraţională, lăudată de cei care apreciază o oarecare tuşă estetică. Juriul ascultă cu spatele cu concurenţii şi îi judecă strict după voce. Preselecţia concurenţilor este însă una uniformă şi clară: profilul hipster, clasa de mijloc ceva mai înstărită, cu haine de firmă, ceva stil, alegeri muzicale din evergreenurile lălăite toată noapte în karaoke-riile Centrului Istoric bucureştean. Profilul e uşor recognoscibil, nu întîmplător e atît de iubit Horia Brenciu în planificările campaniilor de publicitate. Muzică anii 80-90, sacou, converşi şi multă voie bună. Ca o petrecere de Crăciun cu firma, entuziasm debordant şi pupat de funduri de şef.
X Factor (Antena 1) e mai puţin glam, dar porneşte selecţia de la baze mai largi. Adolescenţi visători îmbrăcaţi ieftin, excluşi diverşi cu urme de voce, mai puţin stil în vestimentaţie, mai multă provincie profundă. Show-ul are mai puţine calităţi tehnice, juriul are cam aceleaşi texte ca la Pro. La Pro se uită cei care-şi vor confirmat statutul. La Antena 1 se uită cei care vor o fărîmă din visul “ridicării de jos”. La Pro vin cîntăreţi de evergreenuri din baruri unde e berea 8 lei; la Antena 1 vin cîntăreţi de evergreenuri din baruri unde e berea 5 lei. Amîndouă show-urile vînd concentrat aspiraţii paradoxale: succes muzical într-o industrie muzicală aflată pe butuci, vizibilitatea într-un showbiz unde poţi vinde minimum două-trei bîrfe şi apoi eşti “out”. Cîteva milioane privesc cu regularitate aceste show-uri, cîteva milioane le urmăresc pe amîndouă pe cît posibil, sînt show-uri care reunesc tineri, bătrîni, activi, pasivi etc., o chestie care iese cumva din mitul “nişării”. Sînt altceva şi decît “Dansez pentru tine” (ProTV), show cu motor filantropic – în care concurenţii bagă tangouri ca să-şi salveze vreo rudă de cancer sau ca să-şi ia casă. Viitorul va fi probabil “dansez pentru factura la gaz”. Original e că toţi concurenţii vin de fapt cu un plus de disperare autentică: dacă nu încerc şi asta atunci ce dracului să mai fac?
De ce să începi un text despre alegerile parlamentare din 9 decembrie cu factorul X? Pentru că lupta PDL (ARD, mă rog) cu PSD are ceva comun cu percepţia asupra celor două show-uri. Sînt reţete adaptate autohton. Parcă mai mult ca niciodată cele două partide sînt hotărîte să recite poezia “francizei”, unii populari, alţii social-democraţi. Unii vor să pară mai europeni, mai conectaţi, mai “stat de drept”. Ceilalţi vor cam acelaşi lucru, dar au şi pretenţii de reprezentare mai mare, se vor mai “sociali”. Show-ul e în mare acelaşi. În programele de guvernare fuga e după aceeaşi clasă de donatori (de bani sau de voturi organizate), amîndouă partidele nu par deloc interesate de o masă largă de nedumeriţi. Le trebuie audienţă, nu membri de partid.
PDL e rupt între un Blaga care vrea să păstreze PDL ce a fost, o clonă a PSD-ului antreprenorial al lui Năstase cu o tuşă portocalie, şi o falangă Băsescu şi fanii, care ar vrea să facă din instituţii adevăratele motoare de evoluţie partinică.
PDL şi USL au în comun o masă clientelară transpartinică. Grupuri ordonate de afacerişti cu statul aşteaptă cuminţi să se lămurească lucrurile ca să înceapă treaba. Se schimbă intermediarii. Pentru ambele partide treaba ar fi lămurită dacă s-ar dezambiguiza taxa pe influenţă: lobby cît mai transparent. Cum spunea Alin Trăşculescu într-o “stenogramă” (deputat urmărit pentru şpagă contra contracte de stat), eu nu vreau altceva decît să aduc capital în judeţul meu, să facem drumuri, poduri. Şi evident să-şi ia cîteva procente. Nu e de mirare că am primit aşadar această replică la un moment dat: soluţia ar fi să se legalizeze lobby-ul. Iar replica nu e rea deloc pentru că intuieşte un trend: e ceva acum ilegal dar produce bani?, păi îl facem legal. Nu vă mai amintiţi de ordonanţa 50 care a salvat băncile de la plata furtişagurilor din anii de boom? Google-iţi-o.
Pentru mulţi din această clasă de afacerişti e singura metodă: cum altfel să ajungi la marele contracte? Cine poate spune că poate organiza o licitaţie corectă? E o filozofie propovăduită la un moment dat chiar de actualul preşedinte al României: de ce să nu facă ai noştri străzile, în loc să muncească mai mult pe bani mai puţini în subcontractări.
Micul şi marele capital?
După recunoaşterea oficială a crizei, mizele s-au schimbat pentru putere şi opoziţie. Banii de la stat au devenit şi mai preţioşi. Băncile s-au retras din investiţii reale. Şi au intrat încă o dată în scenă marile corporaţii – care au promis doar că nu vor pleca (de tot) şi totul li s-a aşternut la picioare. PDL şi Traian Băsescu au devenit nu doar vocea FMI sau a austerităţii, ci şi vocea legislativă pentru vulnerabilizarea la maximum a mîinii de lucru: cod al muncii nou, sindicate asaltate şi insulte la adresa “asistaţilor”. Şi uite aşa poţi plăti casieri cu salarii de nimic în retail sau în benzinării şi să tragi şi vreun miliard profit.
PSD a prins rapid trendul. Premierul declara săptămînile trecute: “cu riscul de a pierde nişte voturi trebuie să laud Petrom pentru termocentrală” – era vorba despre o termocentrală nouă făcută de OMV. Voci critice din USL s-au găsit destule la adresa Petrom în ultima vreme. Se vor stinge după alegeri. Aşa cum Victor Ponta îi mulţumea companiei în loc să primească mulţumiri călduroase pentru că va funcţiona cu gaz din extracţie internă, adică indecent de ieftin. Dar asta n-a mai meritat menţionat. Şi cînd tragi de politicieni să atace mai hotărît o corporaţie care e clar în afara unui joc corect cu statul, vei obţine cel mult ceva X Factor.
Să luăm de exemplu măreaţa temă de negociere cu FMI, TVA mai mic la alimente. Cine are de cîştigat din asta? Două din trei părţi. Pentru politicienii care o anunţă (Ponta) şi pentru afaceriştii din domeniu e perfect. Practic premierul le anunţă cîteva procente sigure de profit pentru o vreme. Se va vedea scăderea de TVA în preţul final al produsului? Nu prea se întîmplă în general cînd scazi TVA (de aia nici nu e recomandată creşterea prea bruscă a TVA, pentru că scăderea e foarte greu sesizabilă apoi pentru consumator). Aşadar, premierul dă un bun semnal afacerilor din zona alimentară şi retail; votanţilor de rînd le poate suna bine, dar sînt căliţi, nu vor fi miraţi dacă nu vor vedea nici o scădere în preţul coşului de alimente. E un exemplu de “social” din temele social-democraţiei româneşti.
Bazac-Mamina
Polemica Ana Bazac – Alexandru Mamina (aici) pare să reflecte o obişnuită ceartă între social-democratul prudent şi stînga hotărîtă. Nu e doar asta. Pentru că, e ca-n filmele apocaliptice, raţionalii şi prudenţii par mai orbi decît oricine. Mamina este de acord că şi USL şi PDL lucrează pentru aceeaşi pătură subţire de contributori şi clienţi. Şi acceptăm împreună o axiomă clară: nici un om politic n-ar rezista mai mult de o zi dacă n-ar intenţiona măcar un soi de bine mai larg, dincolo de camarilele lui.
“Partidul Social-Democrat şi Partidul Naţional-Liberal reprezintă mai degrabă mediul de afaceri şi clientela lor decât categoriile populare, dar o fac în logica „numerelor mari”, păstrând raţionalitatea actului politic, spre deosebire de PDL, care în sensul autoritarismului băsist s-a pus la un moment dat în serviciul fiicei şefului, asigurându-i alegerea ca europarlamentar.”, scrie Mamina.
Aici e naivitatea raţionalului. Cît de mari sînt numerele din “logica numerelor mari” ale PSD (mai ales el ne interesează din USL pentru că vîntură cel mai încăpăţînat eticheta de stînga)? Sînt de fapt numere mici. Electorii esenţiali ai USL-ului ar fi o largă coaliţie, în timp ce PDL-ul ar fi “autoritarismul”. Se cuvine să fim mai nuanţaţi. USL-ul e o aşa de largă coaliţie încît cuprinde şi elemente din PDL. Iar ARD are cîteva grupuri fanatice băsesciene însă, în esenţă, visează tot la o linişte transpartinică. Punerea lui Traian Băsescu ca perpetuă ţintă şi pericol iminent nu poate fi luată în serios. De fapt, scenariul unei coabitări Ponta-Băsescu, chiar şi după certurile din ultimele zile, nu e deloc SF, e la fel de posibile ca multe altele: de exemplu să ne trezim că ăia băgaţi de USL peste noapte în parlament întorc armele şi majoritatea se duce.
O anecdotă. Ce mare largă coaliţie e USL? Gigi Becali candidează la două străzi de mine. Şi îmi pare rău. Aş fi putut să-mi iau morga de intelectual de stînga rănit adînc de faptul că o alianţă cu o pretinsă componentă de stîngă îmi livrează un sexist-rasist sub semnul crucii. Însă nu, colegiul meu e fără glorie. Candidează un fost cîntăreţ la Hi Q, Sturzu, complet şters, nimic la activ, repetă bullshitul cunoscut tesedist (tineretul PSD). Credeţi că are bani, că reprezintă vreun grup de interese, vreun grup al Drumului Sării? Nu, nici măcar. E un soldat. Alianţa USL are cîteva zeci de oameni cheie, restul sînt oamenii lor, oamenii oamenilor lor. Aproape că aş fi preferat un capitalist vorace încercînd să ia un scaun politic din interes. Măcar aş fi văzut la lucru un om cu un plan. Iar ăsta e doar un caz din marele dans al status quo-ului.
De aici mergem mai departe şi vedem cea de-a doua teamă a lui Mamina. Prezenţa mică la vot afectează USL. Cu cît vor fi mai puţine voturi, cu atît riscă să obţină un procent mai fragil peste 50% şi cu atît e mai posibilă dezintegrarea USL imediat după alegeri. Dacă procentele ar bate spre 60% atunci toată lumea ar fi mai liniştită. Băsescu n-ar avea încotro şi l-ar numi pe Ponta.
Ana Bazac are dreptate cînd spune că tendinţa autoritaristă nu e neapărat o apucătură de caracter a lui Traian Băsescu, ea e mult mai generală, e “globalizată” şi se manifestă cu diverse haine, parlamentariste chiar. Ca să continui cît mai clar, tendinţa autoristă nu dispare cu Traian Băsescu, istoria se va repeta; iar noi ne tot pierdem timpul cu dictatori rataţi, eşuaţi în predicatori UE, şi în continuare nu e constituit un minim front de critică şi rezistenţă socială. Pînă la urmă, de data asta se poate sta acasă cu un rost ceva mai adînc decît la ultimele alegeri.
Degeaba începi să combaţi propuneri radicale venite din minţile înfierbîntate ale fanaticilor băsescieni, precum statul minimalist, cînd de fapt – mai ales stimulaţi de criză – obţii un stat ba orientat către poliţie (mulţi angajaţi “speciali” imediat după criză au apărut pe hîrtiile bugetare), ba orientat către mimarea prudentă a capitalului fără nici o altfel de condiţie.
Mamina spune (evident, simplific): să ajutăm întîi marea burghezie să răsufle uşurată şi apoi, cu rentierii protejaţi de ascultat de telefoane, putem face ceva şi pentru restul. Păi haideţi să vedem ce fac pentru oamenii lor partidele cu pricina! Din ce e compus urletul clasei mijlocii, chiar în partea ei superioară?
Credite şi locuri de muncă ceva mai sigure. Clasa de mijloc e de fapt o mare masă de angajaţi vulnerabilizaţi la maximum care abia dacă mai pot păstra aparenţele. Vaietul cu băncile e omniprezent. Nici un politician nu vorbeşte despre relaţia românilor cu băncile. Pentru că e de la sine înţeles că e o relaţie normală şi e normal ca o bancă sau executorii să te calce în picioare. Situaţia nu diferă prea mult de Europa. Numai că aici tăcerea e insuportabil de apăsătoare. În Spania au gîndit doi ani de graţie pentru creditul imobiliar în cazurile extreme – nici acolo nu se pune în mediul gulerelor albe politice problema simplă: cum de pierd numai împrumutaţii nu şi cel care a împrumutat?
Aşa-zisul populism USL cuprinde atacuri mai mult stilistice la Europa şi SUA, cum că noi nu sîntem colonie, dar acţiunile de zi cu zi, discursurile electorale sau guvernamentale toate se opresc cuminte atunci cînd vine vorba de sfîntul investitor sau de sfînta bursă, piaţă liberă, totul se năruie.
Am luat cîteva fragmente din programul de guvernare USL. De ARD nu mai vorbesc, ei au un program de formaţiune-kamikaze. (Chiar aş vrea să-i văd cîştigînd şi reducînd cota unică la 12 %…). În programul USL, cu un PSD care se pretinde „de stînga” se lucrează neoliberal pursînge. Cîteva exemple:
Susținem REALIZAREA GRATUITĂ A CADASTRULUI PENTRU TOATE TERENURILE AGRICOLE în vederea constituirii unei piețe a terenurilor agricole.
O piaţă a terenurilor agricole de ce? Pentru obţinerea parcelelor mari şi eliminarea agriculturii de subzistenţă care nu poate fi fiscalizată. Sau o fiscalizăm cu forţa, le punem taxe doar ţăranilor săraci, nu şi latifundiarilor, cum spunea economistul şef al BNR, Lazea. Cadastrul gratuit e un cadou otrăvit. Cu ce vine la pachet această gratuitate? Nu ştim, dar putem bănui.
Altă “promisiune”:
Asigurăm TRANZACŢIONAREA PRODUSELOR ENERGETICE în mod transparent, în condiţii de piaţă concurenţială.
Le asiguraţi cui? Am înţeles lauda cu băieţii deştepţi eliminaţi de la Hidroelectrica. Dar piaţa concurenţială a produselor energetice aduce liberalizare sălbatică, preţuri mari inclusiv cu resurse extrase de aici, din România. Lovitura va fi cruntă. Culmea e că domnii de la USL nici nu ne mint. Cerinţele Troicăi sînt sfinte. Ba chiar citim mai jos:
Definim clar categoriile vulnerabile care au nevoie de AJUTOR SUPLIMENTAR PENTRU PLATA FACTURII LA ENERGIE și liberalizarea pieței de energie electrică și gaz natural pentru categoriile de consumatori care pot plăti prețul pieței. (sursa: program oficial USL)
Ajutorul suplimentar deja se pregăteşte, se ştie ce efect va avea liberalizarea. La un calcul serios, făcut cu ceva mai multă responsabilitate, ar reieşi probabil că după liberalizarea în forţă a electricităţii, gazelor etc. peste 50% vom avea nevoie de ajutor.
Avea Orwell o vorbă, într-un eseu care îi critica pe stîngiştii care strîmbau din nas la auzul cuvîntului patriotism: “Patriotismul e mereu mai puternic decît antagonismul de clasă”. Se pare că patriotismul e mai mare şi decît interesele bieţilor angajaţi care îţi explică virtuţile pieţei libere şi apoi se dau cu capul de pereţi să plătească ratele. În programul USL patriotismul e prevăzut cu supra de măsură. Ba chiar e notată la final şi o viitoare expoziţie europeană:
Realizăm un proiect pentru o CANDIDATURĂ LA ORGANIZAREA UNEI EXPOZIȚII EUROPENE, în perspectiva anului 2019, anul în care România va deține președinția rotativă a UE.
Trec în program şi o prevedere “social-democrată” – la nivel european, discuţia a fost serioasă: este vorba de taxa pe tranzactiile financiare. În România însă aceste tranzacţii au un volum caricatural. Impozitarea lor va fi o glumă.
Unde sînt drepturile angajaţilor? Nicăieri. Bugetarii încă poate îşi mai găsesc poate ceva sprijin în USL. Angajaţii din regimul privat sînt complet uitaţi. Ei nu mai există oricum, pierduţi într-o mare de muncă la negru şi gri – ăştia mai ales sînt mereu la limita sărăciei. Dar şi corporatiştii cu salarii ceva mai mari sînt de luat în seamă. Noul cod al muncii i-a lovit bine de tot şi asta o vor tot simţi pe măsură ce vor începe să se retragă alte fortăreţe ale marelui capital.
Care e deci acea “mare alianţă” de care vorbeşte Mamina? Culmea e că şi el, dar şi mulţi alţi comentatori social-democraţi vorbesc exact în termenii impuşi de Traian Băsescu şi fanii săi care ce spun? Că România e compusă dintr-o masă de infractori şi o falangă dură de antreprenori şi oameni cinstiţi care-i vor pe tot restul ori în puşcărie ori pe o piaţă de muncă ultracompetitivă (a se înţelege “bazin de mînă de lucru”, ca să citez din preşedinte; sau direct “ţarc de mînă de lucru”, ceea ce e în acest moment).
Apropo de distincţia lucrător în privat – lucrător la stat, mai are rost să amintim că misiunea stîngii ar fi tocmai să impună în dezbateri şi groapa salarială şi diferenţa de drepturi care le desparte? Tendinţa clară din ultimii ani e ca salariile să fie mai mari la stat. Nu e rău în sine, asta arată pînă la urmă şi în ce hal sînt călăriţi angajaţii din privat. Dar mai arată ceva important: că bugetarii înşişi sînt ba de lux, ba la limita sărăciei; că pensionarii sînt totuşi prinşi în scheme complet neechitabile – ai pensionari militari de lux şi pensionari ex-muncitori în mizerie. Deci teme de discutat la stînga ar fi fost cu nemiluita. Nu doar o pătură importantă de săraci este ignorată. Nu doar clasa de mijloc. Sînt ignoraţi pînă şi cei pe care s-ar presupune că trebuie măcar să-i mintă timp de o lună. Tocmai de aceea cred că Ana Bazac a folosit arma clasică de atac dinspre stînga la social-democraţie fără să fie nevoie: e de ajuns să vedem că USL şi-a creat un public fals de români verzi care nu au rate în bancă, nu au probleme cu jobul, nu au probleme cu sănătatea (în program se spune ceva despre construirea de spitale, nu se spune nimic despre tendinţa susţinută, privatizare sau nu) sau cu educaţia (deja lansată pe apele privatizării destul de serios). Nu au un discurs serios nici măcar de protejarea consumatorilor. Ce să mai zic de cea a cetăţenilor.
Scîrba de vot. Anticorupţia
Soluţia neprezentării la vot se face iarăşi auzită. E un soi de semnal nobil visat de multă lume, un semnal aruncat clasei politice. De data asta neprezentarea la vot pare să ajute mai mult opoziţia, aşa cum l-a ajutat pe Traian Băsescu la referendum.
Organizarea stîngii în afara lumii partinice trebuie să se întîmple mai accentuat în următorii ani. Nu-mi fac iluzii, trebuie măcar articulat un mesaj cu din ce în ce mai puţine ambiguităţi, pentru asta e speranţă. În rest, mersul la vot rămîne ca mersul la biserică. Nici nu ajută, nici nu poate face prea mult rău. Alegerile uninominale mai au şi măreţul avantaj că aproape ştii cîştigătorul dinainte.
Culmea e că tot neinteresaţi de politic, anumiţi iubitori de stat de drept şi normalitate îndeamnă la sprijinirea lui Traian Băsescu prin ARD pentru simplul fapt că acesta ar fi marele declanşator al luptei anticorupţie. Din punctul meu de vedere, o luptă anticorupţie aproape la fel de eficientă ca lupta anticomunistă. Lupta anticorupţie a fost centrată mai ales pe politicieni. Nu-i rău să mai cadă cîte un primar corupt sau chiar deputat. Dar problema maximă în România e cu lobbyul semilegal, cu cîştigarea unor drepturi prin cumpărarea integrală a dezbaterilor media şi politice. În plus, unde sînt marii vinovaţi din mediul privat? Corupţia nu e decît de stat, după cum se poate vedea. Cînd mai aflăm că o mare corporaţie europeană (Eriksson) cumpără cu şpagă serviciul 112, aflăm şi că suedezii deja şi-au tranşat problema cu angajatul neascultător care a dat banii fără ca ei să ştie.
Tactic sau netactic? În Est “autoritarist” pare să meargă bine mînă în mînă cu european-global. Fundamental, anticorupţia capătă un singur sens: curăţarea terenului pentru investitorul mare. În schimb, o “piaţă” mai laxă a justiţiei ar ajuta ceva mai mult investitorul mic şi mijlociu. Din păcate, cam aşa se pune problema. Din nou un cerc vicios în care stînga nu face altceva decît să piardă timpul. Stretegic, dacă tot e să vorbim de tactici sau strategie, ar fi să denunţăm neîncetat marile aranjamente legale. Justiţia cea bună şi frumoasă nu are nimic de-a face cu nedreptăţile care se pot crea simplu cu o privatizare, cu neintervenţie pe pieţele de energie sau cu o lege bine plasat de investitori în parlament.
Ce-ar fi de făcut?
Mergem, nu mergem la vot, asta ar trebui să fie şi presiunea asupra politicienilor, nu perdele de fum cu regionalizarea şi ungurii, Băsescu dictatorul, DNA, ICR.
– Drepturile angajaţilor. Presiune pentru recîştigarea unor drepturi minimale pentru angajaţii din mediul privat.
– denunţarea marilor grupuri de lobby pentru dezvoltarea unor exploatări miniere sau exploatări neconvenţionale
– scoaterea în prim-plan a primarilor cu un gust nemaivăzut pentru privatizare completă şi confiscarea bugetului (primarul e un personaj din ce în ce mai autonom şi mai nociv în ecuaţia politică financiară)
– Luptă deschisă cu băncile care au o istorie de abuzuri dar şi de lobby nesimţit alături de BNR şi FMI pentru păstrarea unor drepturi în numele echilibrului sistemului. (mai nou există o nouă presiune a băncilor pentru înaintarea unei legi care să oprească plata taxelor luate abuzuiv)
– Întrebări clare: vreţi educaţie şi sănătate private? Cît teren vreţi să cedaţi?
– De ce nu luaţi impozite mai mari pe proprietăţi, pe a doua sau măcar a treia proprietate?
– Ce înseamnă „fiscalizarea” pămîntului agricol? Nu trebuie să se facă fără o imagine clară despre ce se va întîmpla după.
– Cît mai vreţi să cedaţi din industriile strategice unor investitor privaţi?
– O distribuire mai justă a venitului către bugetari: profesori, medici sînt complet neapăraţi, în schimb avem adevărate caste pe lîngă diverse companii autonome de tipi bine plătiţi şi frecători de mentă. Aceşti autonomi trebuie să înţeleagă că sînt „publici”!
Sînt sigur că cititorii criticatac au mai multe. Ştiu că multe sînt scrise deja. Să punem întrebările pînă cădem, e singura formă de acţiune politică de acum.
Ce n-ar fi de făcut?
Să nu ne pierdem în scîrbă inutilă de politică. Scîrbă, băşcălie şi după aia nimic. Dacă tot ne e scîrbă măcar nu să rîdem comod că politicienii sînt proşti sau corupţi.
Politicienii sînt proşti şi corupţi iar patronii şi bancherii noştri se înţeleg perfect cu ei. Noi în schimb, rupţi în fund şi plin de demnitate, rîdem că nu folosesc corect „pe care” sau că îşi promovează copiii în parlament (astea sînt ştiri de indignare normale, dar fără nici un viitor politic, într-un fel le convine să rîdem de nepotismul lor).
Stînga nu trebuie să se izoleze în subiecte prea specifice sau prea ONG-istice. Feminism sau mişcare pentru apărarea minorităţilor sau ecologism nu mai au nici o greutate fără atacul la esenţa mecanismului economic care determină inegalităţi înfiorătoare.
Să nu ne mai izolăm de problemele „specialiştilor”. Chestiile importante sînt mereu ale specialiştilor, fie că e vorba de bănci, fie că e vorba de decizii economice strategice, fie că e vorba de Europa şi poziţia noastră la centru.
S-a dezvoltat o adevărată cultură a „rîsului de corporatişti”. Dar într-un fel sau altul mai toţi care mai apucăm un job intrăm în malaxorul ăsta. Corporatiştii trebuie să fie partenerii noştri. Ei sînt cei care trebuie să înceapă să deschidă ochii.
Există şi o stîngă care a plonjat din tăcere direct în paranoia: tot soiul de secte bancare sau politice care fac şi desfac de undeva dintr-un buncăr mersul lumii. Am vrea noi ca totul să fie atît de simplu.
Se pierde vremea destul cu „normalitatea”, statul de drept, „noi sîntem români”, antimanelism şi alte din astea. Dreapta îşi permite, e peste tot în toate nuanţele posibile. Stînga nu mai are dreptul la luxul ăsta. (Poate de aia am enervat fără să vreau artişti cînd le-am zis să ceară bani şi punct, nu s-o ardă cu „civilizaţia Patapievici” şi poate de aia am tot enervat lume cînd am arătat cît de imbecile pot fi articole din presa europeană atunci cînd trebuie).
Şi aici sînt sigur că mai aveţi multe de adăugat.
Cam asta ar fi devălmăşia mea. Dacă vrem o speranţă pentru o stîngă ceva mai clară, trebuie să începem să facem cunoscute cerinţele minimale şi să începem să cîştigăm aliaţi măcar printre oameni care acum trăiesc ba într-o fugă la limită pentru supravieţuire, ba într-o poveste semi-showbiz, semi-dramatică despre cum poţi supravieţui „dacă munceşti şi dacă patronul are taxe mai mici şi te plăteşe la gri”. Fie că te duci cu haine de la second hand la X Factor, fie că-ţi iei haine de firmă pentru Vocea României, dragi angajaţi sîntem în continuare într-un mare rahat. Ăştia ne cheamă pe scenă, ne pun să cîntăm, iau banii din audienţă, ne umilesc puţin şi ne trimit înapoi acasă.
Şi ca să dau o aparenţă de organizare textului, închid cu anecdota despre cele două showuri, X Factor şi Vocea României. Programul TV care uneori reuşeşte să le şi bată în audienţă pe amîndouă este telenovela turcească Suleiman Magnificul. Povestea “autoritaristă” pare să meargă la fel de bine ca metafora mizeriei angajatului contemporan.