TEMA: Alegerile au fost. Ce ne mai rămîne de făcut?
Articolul dlui Alexandru Mamina Miza alegerilor din decembrie. Chestiuni tactice este o binevenită ilustrare atât a impotenţei stângii cât şi a şireteniei propagandei pentru establishment.
De ce a fost publicat pe CA? Evident, pentru a arăta lipsa de cenzură a acestui site, dar şi pentru că o parte dintre ctitorii săi îi împărtăşesc mesajul. Ar fi fost firesc pe vreun site-portavoce alUSL, dar acolo nu ar fi avut impactul pe care îl are pe CA. Aşa că…
CriticAtac este – sau, cel puţin, aşa mi-am imaginat – un loc unde se poate desfăşura o critică socială temeinică, inclusiv a capitalismului: din care să apară, înainte de toate, întrebări legate de alternative. Dar iată că el se face vehiculul „răspunsului”, şi încă al unuia necondiţionat. Nu e prima dată, dar parcă ideea că „nu există alternative la jocul capitalist” nu a fost atât de clară ca acum.
Într-adevăr, mesajul articolului („varianta rezonabilă pentru cei de stânga mi se pare votul în favoareaUSL”) este pur şi simplu în răspăr cu încercările de pe acest spaţiu de a critica jocul politic, falsa alternanţă şi falsa alternativă „de stânga”. Oameni buni, la ce au mai folosit atâtea vorbe avântate – cu sau fără referinţe savante – dacă urmarea lor este îndemnul „intraţi în joc, fiţi cobai şi amăgiţi-vă că alegeţi răul mai mic”?
Nu este de mirare că unii comentatori au fost dezamăgiţi de astfel de mesaje pe CA. Pe noi ne interesează să venim în întâmpinarea spiritului critic al tuturor cititorilor, să forţăm prejudecăţile şi tabu-urile, să respectăm, astfel, discernământul şi capacitatea de responsabilitate ale oamenilor. Iar un mod de a face asta este ocolirea simplelor etichetări şi a complicităţilor implicite: noi trebuie să demonstrăm, mereu, ce înseamnă stânga consecventă şi de ce ar fi ea mai bună. „Noi, cei de stânga, suntem cei care avem dreptate, şi încă decretată” este o aiureală, iar dacă vrem să convingem (atâţia oameni dornici să înţeleagă şi care nu sunt, în fond, nici de dreapta şi nici de stânga: simţul lor logic violentat de oferta politică este cel care se indignează), atunci nu avem decât să mergem cu raţionalismul/spiritul raţional „până la capăt”.
Dar ce fel de spirit raţional este acela care se etalează pe un site ce ar trebui să fie locul desfăşurării fără oprelişti a acestui spirit şi care, în acelaşi timp, propovăduieşte contenirea sa „tactică”? Şi ce fel de analiză este aceea care extrapolează în condiţii istorice diferite modele de comportament politic vechi? Şi încă modele de comportament politic vechi care nici nu au fost adeverite de istorie? Pentru că subordonarea politicii de clasă – deci încercarea de a face revoluţie socialistă – faţă de politica „naţională”, a statelor (care a avut loc prin „pertractările” – v. Maniu – care au consfinţit coabitările, coasocianismele, coaliţiile, alternanţele formale, jocul democratic al alegerilor), subordonare care a fost istoric determinată, nu a dus decât la prelungirea capitalismului aşa cum îl vedem: la „externalizarea” preţului plătit pentru ameliorarea situaţiei maselor în ţările dezvoltate şi la acoperirea pudică a exploatării, a expandării lăcomiei capitaliste, a corupţiei şi discriminării cu forme politice şi de control „mai soft” al reacţiilor celor de jos. Problema formei politice nu poate fi ignorată, democraţia capitalistă este necesară în capitalism (da, democraţia este mai bună decât tirania), dar este vorba de un regim politic, de un mod de conducere care nu şterge defel relaţiile structurale ci, dimpotrivă, le conservă.
Marxiştii, şi cei de dinainte de Primul Război Mondial, şi cei de după, au spus mereu că populaţia trebuie să obţină în capitalism drepturi în baza cărora să preseze pentru obiective sociale (dar şi politice, inclusiv de proceduri democratice). Dar teoria lui Marx – care nu este dogmatică – cere şi presupune contextualizarea istorică: democraţia capitalistă (care e, desigur, mai bună decât dictatura) este dezirabilă atunci când funcționează măcar în forme minime şi când asigură un teren pentru o presiune socială cât de cât eficientă. Iar asta a existat în ţările occidentale până prin anii ’70 din secolul trecut, până la formarea capitalului şi a capitalismului transnaţional. Relaţia capitalului cu forţa de muncă naţională/din statul respectiv se coagulase în forma statului social, cu drepturi largi. De vreo câteva decenii, însă, lucrurile s-au schimbat și continuă să se schimbe galopant, deoarece, cu toată globalizarea, capitalismul a început să intre într-o criză de sistem. De aceea, a spune astăzi că – „aşa cum spuneau şi cei de dinainte de Primul Război Mondial” – trebuie să participăm la mascarada alegerilor pentru că doar aşa mai obţinem câte ceva este o minciună: astăzi formele democratice tind să fie golite de conţinut chiar de către categoriile dominante, „politica” este subordonată cu totul forţelor economice, iar „alegerile” nu sunt decât modalităţi de câştigare de timp de către capital.
Mai mult (dar asta e doar o paranteză istorică): chiar înainte de Primul Război Mondial, nu „marxiştii”, ci social-democraţii bernsteinişti au redus lucrurile atât de simplist: că trebuie să participe la democraţie, partidele lor fiind cele care, în parlamente, vor putea să obţină legi favorabile, şi că această situaţie ar înlocui necesitatea transformării structurale a societăţii. Această optică a reflectat, fireşte, condiţiile istorice din ţările occidentale (dotate cu coloniile care puteau „compensa” beneficiile sociale date populaţiei occidentale): dar şi condiţia psihologică în care majoritatea oamenilor era determinată să vadă numai propria situaţie, problemele şi depăşirea lor într-un orizont limitat. Într-o logică marxistă, însă, participarea la democraţia capitalistă nu înlocuieşte necesitatea transformării structurale a sistemului (şi nu doar a regimului politic); după cum situaţia dintr-un moment istoric şi loc nu este socotită drept model etern.
În realitatea socială există generaţii – ce nu prea învaţă una de la alta ci reiau mereu pe contul lor încercarea de a rezolva problema socială, iar când să înţeleagă mai bine ies din istorie (şi astfel se pierde timp şi se irosesc vieţi) –, clase – ce conturează situaţii existenţiale diferite ce, atenţie, coexistă –, suprapuneri de condiţii, situaţii favorabile şi nefavorabile (oameni „cu noroc” şi oameni „fără noroc”, nu?), vitrine (modele) de funcţionare mai bună sau vitrine negative, întreţeseri de mesaje ideologice şi confuzionări voite şi programate, influenţe ideologice dominante puternice asupra mulţimilor dominate. Intelectualii nu sunt defel rupţi de aceste influenţe şi de acest mod complex în care se prezintă realitatea socială. Aşa se explică poziţii care fie nedumeresc (dar care sunt perfect explicabile, ca acelea ale intelectualilor isteţi şi oneşti care au preluat clişee despre „socialism = dictatură, cult, proletcultism”, „capitalism = libertate şi democraţie”), fie agasează (şi sunt la fel de explicabile ca acelea formate dintr-un amestec de critică rebelă şi resemnare la ordinea „celui mai mic rău”).
Realitatea socială oferă exemple, iar oamenii sunt tentaţi (de fapt, sunt educaţi astfel) să vadă doar exemplele respective: ei pleacă de aici la construirea filosofiei lor de viaţă. Oamenii pot selecta şi pot detaşa unele fapte sociale de celelalte şi de context: şi ei pleacă de aici şi nu prea mai iau în seamă altceva. Aşa e în realitate, dar analiza socială trebuie să ridice cititorul la logica holistă, istorică și critică asupra propriilor idoli (Bacon) și propriilor obstacole epistemologice (Bachelard). Şi nu să rămână la prezumţiile comune, la „înţelepciunea convenţională”, cum ar fi spus J. K. Galbraith.
Articolul dlui Mamina îl cantonează, însă, pe cititor în logica dominantă, în logica dominaţiei: alegerile din decembrie nu vor schimba nimic (adică, spun eu, nu vor aduce nimic bun) în „căile dezvoltării sociale”, ci în „modul de conducere a statului”. Cu alte cuvinte, oamenii nici nu trebuie să aştepte de la procedurile democratice altceva decât alternanţă, defulare prin pedepsirea echipei de până acum şi o formă/ un nume de formă „mai democratic/ă”: ei nu trebuie să vrea drepturi şi respectarea drepturilor – şi, implicit, respectarea formelor, a legilor, controlul colectiv asupra acestei respectări – şi, desigur, nici vreo ameliorare a conţinutului material (Dussel) al drepturilor şi al politicii. Şi totuşi, ei trebuie să meargă la vot – iar chemarea domnului Mamina se alătură instrumentalizării politice oficiale a populaţiei. În plus, trebuie să fie convinşi că aleg „cel mai mic rău”. (Deci, „lăsaţi orice speranţă”, nu aşteptaţi binele, ci doar „răul mai mic”).
Care este „răul mai mic” şi care este „răul mai mare”? Primul este „parlamentarismul”, al doilea este „autoritarismul băsescian”. Argumentele domnului Mamina sunt deja banale în peisajul politic românesc. Dar important este că ele sunt argumentele vechi ale liberalismului occidental, fluturate, de exemplu, odată cu teoria totalitarismului şi preluate şi de către social-democraţia occidentală, şi de către varianta sa pudică, „eurocomunismul”: chiar concepţia despre înfrângerea fascismului se înscria în această viziune (victoria presupunea revenirea la parlamentarism). Pe scurt, „parlamentarismul” ar fi forma dezirabilă a democraţiei.
Domnul Mamina ne-a avertizat că nu doreşte o discuţie teoretică, ci doar una de îndreptar tactic (spre acordarea votuluiUSL). Ca urmare, nu scăderile parlamentarismului au fost urmărite de domnia sa, ci faptul că parlamentarismul trebuie să înlocuiască autoritarismul de la Cotroceni. (O perspectivă critică, largă, i-ar fi permis domnului Mamina să depăşească clişee de „ştiinţe politice” şi să releve de ce parlamentarismului i se poate reproşa „demagogia şi corupţia”: deoarece parlamentarismul este doar un mijloc tehnic de luptă pentru resursele statului/statelor).
Dar apoi domnul Mamina a oferit tot argumente teoretice în favoarea parlamentarismului: se bazează pe negociere, e mai în favoarea cetăţenilor, partidele procedează în termenii interesului social obiectiv (subl. mea, AB), păstrează raţionalitatea actului politic (adică nesubordonat unor interese particulare; oare? – n.m., AB). Pe acestea le-a contrapus comportamentului partidului inamic PDL – controlului şi intimidării şi, deci, riscului pentru libertatea individuală şi pentru „încălcarea normelor constituţionale cel puţin în spiritul lor”, emanate de la preşedintele autoritar. Exemplele au fost: acceptarea Tratatului de stabilitate fiscală înainte de vreo consultare a populaţiei, reducerea salariilor cu 25% şi a pensiilor cu 15%, „fără un studiu de impact social”, schimbarea familiei politice aPDL: nici unul legat de control şi intimidare, de risc pentru libertatea individuală şi de încălcare a normelor constituţionale.
(În treacăt, modul de tratare a problemei de către domnul Mamina seamănă leit nu doar cu cel din emisiunile de propagandă de la televizor, ci şi cu atitudinile copiilor: „şi X are probleme… dar Y şi mai şi”.)
Mai la obiect, domnul Mamina a făcut abstracţie de faptul că în regimul politic democratic actual, pe plan mondial – adică în funcţie de momentul şi starea capitalismului mondial – există tendinţe autoritariste (manifestate nu doar ca cezarism, ci şi prin parlamentarism), că rolului executivului în dauna legislativului creşte, indiferent de ce siglă îşi ia un partid sau altul, etc. Exemplul ales de domnul Mamina cu privire la receptivitatea partidelor la semnalele populaţiei a fost tergiversarea legii referitoare la câinii vagabonzi. Or, da, legea despre câinii vagabonzi a putut trena, dar hotărârile legate de favorizarea capitalului şi defavorizarea populaţiei, inclusiv a avuţiei naţionale şi inclusiv a mediului netraumatizat nu trenează: indiferent de culoarea guvernării.
Funcţiile – inclusiv funcţia supremă, dar nu numai ea – permit, în lipsa transparenţei şi a controlului popular, acaparări de putere şi mentalităţi aferente (inclusiv autoimagini hiperbolizante). A reduce, însă, totul la voinţa malefică a lui Traian Băsescu înseamnă a trece conştient sub tăcere comunitatea de interese dintre acesta şi categoriile conducătoare în general: nu „şeful”, sau nu doar „şeful”, ci şefii, adică liderii politici, au decis şi schimbarea familiei politice a PDL, şi politica de austeritate.
Iar ascultările telefonice au fost mereu după 1989 – evident, nu discut aici că au fost şi înainte. Nu au fost, însă, dosare penale dresate celor mari, iar acest fenomen nou şi benefic este, într-adevăr, rezultatul unei politici propulsate de Traian Băsescu, care răspunde nevoilor unui capitalism superior în care concentrarea şi centralizarea capitalului a depăşit faza acumulării primitive şi a „cumetriilor”. În ceea ce priveşte încălcarea normelor constituţionale – la care suntem martori din 1990 – tocmai căUSLs-a făcut vinovat de asta; vezi, cel puţin, politica actuală de schimbare a Legii educaţiei – învăţământul superior şi acoperirea fraudelor birocraţiei universitare. Riscul pentru libertatea individuală? A cui libertate individuală? A delapidatorilor, subînţelege autorul, din moment ce a vorbit numai de controale fiscale şi dosare penale.
În ce fel este parlamentarismul şi, mai precis,USLcea dorită de autor „mai respectuos cu ideea de reprezentativitate”? Este lista candidaţilorUSLmai reprezentativă decât aceea a ARD sau, mai precis, nu există oare o asemănare siameză între cele două coaliţii? Dar puţinele elemente concrete de independenţă a instituţiilor de control, promovate dePDLşi TB (şi împotriva cărui control – care este, în fond, o formă a transparenţei şi a controlului popular – s-a ridicat USL), nu vorbesc toate acestea în favoarea PDL şi nu aUSL?
Evident că nu propun vreun pendant la concepţia domnului Mamina. Eu nu spun „votaţi ARD” – nici măcar pentru a echilibra votul, cum dorea un comentator – în schimbul ideii năstruşnice a autorului, potrivit căreia „mai întâi să fie eliminat politic răul cel mare, să fie asigurată «democraţia burgheză», pentru ca abia apoi să urmeze confruntarea cu oligarhia”. (Acesta e punctul de vedere al PSD, al social-democrației în general, de amânare sine die a criticii democraţiei capitaliste, rămânând în sistem. Dar cum poate avea loc confruntarea cu oligarhia dacă sistemul democratic este lipsit de orice pârghii de susţinere a libertăţilor?)
Dar înainte de a-mi expune propunerea, aş vrea să mă opresc un moment la stilul neglijent în argumentare: sunt fie cuvinte aruncate fără fundament („unele partide acţionează în termenii interesului social obiectiv”), fie formule retorice ipocrite („fără să-i pese – lui TB – că în spatele numerelor abstracte sunt totuşi oameni reali, care nu pot fi reduşi la o simplă statistică”; oareUSLîi pasă de oamenii reali care sunt exteriori privilegiilor, pensiilor speciale etc.?), fie afirmaţii vagi şi grandilocvente (parlamentarismul „permiţând la o adică inclusiv inserţia structurală a intereselor populare în politică”).
Aşadar, ce propun? Dacă domnul Mamina a scris pe un site de stânga, adresându-se unor oameni de stânga şi criticându-i pe cei care „se rezervă pentru lupta finală contra capitalismului”, eu spun că nu trebuie să ne rezervăm pentru „lupta finală”, ci să căutăm o iniţiativă a celor care văd că nu mai există nici o alternativă în cadrul sistemului: a celor care nu mai vor să fie pioni în jocul politic al hienelor, ci vor să determine schimbarea acestuia. Cum pot avea loc „confruntări mai mici” dacă ne dăm legaţi? Așadar, să micşorăm cât mai mult legitimitatea parlamentului şi a guvernului prin neprezentare la vot sau prin autoanularea votului. Această situaţie nu ar desfiinţa nici tupeul „clasei conducătoare” şi nici nu ar duce, prin ea însăşi, la vreo zdruncinare a sistemului politic: dar 1) sistemul nu ar mai putea clama că ar fi reprezentativ, că e democratic şi legitim, că permite alternative, iar politica ar apărea mai clar ca teren de confruntare; 2) populaţia ar fi mai conştientă că ea este aceea care trebuie să construiască alternative: nu să ceară (drepturi), ci să le impună.
Altfel, cu logica domnului Mamina, lucrurile nu numai că nu se vor schimba în bine, ci se vor schimba în rău. Iar stânga nu are voie să facă abstracţie de irosirea vieţilor şi de suferinţa oamenilor.