Invitatul special din această săptămînă este Don Kalb, profesor de sociologie şi antropologie socială la Universitatea Central Europeană (CEU) din Budapesta, Ungaria, şi “Senior Researcher” la Universitatea din Utrecht, Olanda. În trecut a fost “Senior Fellow” la Institute for Human Sciences (IWM) din Vienna, unde a condus programul SOCO (Consecinţele sociale ale transformărilor economice din Europa Centrală şi de Est). Dintre cărţile sale amintim: Expanding Class: Power and Everyday Politics in Industrial Communities, The Netherlands, 1850-1950 (Durham and London, Duke University Press), 1997; (ed.) The Ends of Globalization. Bringing Society back in, (Boulder and London, Rowman and Littlefield Publishers), 2000; (ed.) Globalization and Development: Key Issues and Debates (Dordrecht, Kluwer Academic Publishers), 2004; (ed.) Critical Junctions: Anthropology and History beyond the Cultural Turn (Oxford and New York; Berghahn publishers), 2005.
Profesorul Don Kalb este invitat în cadrul conferințelor CriticAtac: Don Kalb – The Current Crisis and Its Endless Displacements / Luni, 31 octombrie 2011, ora 18.00 / Cluj / Facultatea de Studii Europene, Aula Facultăţii (parter), Str. Em. de Martonne nr. 1.
1989 personal. Multiplu și mereu contestat
1989 a fost pentru mine, la fel ca pentru mulţi alți europeni, un an al miracolelor. În luna noiembrie a acelui an călătoream prin Statele Unite ţinând prelegeri despre cultura clasei muncitoare, antropologie și istorie. De câte ori am fost întrebat de unde veneam, răspundeam că vin de pe „continentul revoluțiilor”. Ce bucurie! Eram însă trist să mă aflu în vest și nu în est.
Puțini se gândeau încă la rezultatele acelor revoluții, cu excepția discuțiilor generale și evidente despre căderea zidului Berlinului, unificarea europeană și democratizare. Gândurile mele intime legate de consecințele acestor revoluții erau probabil influențate de experiențele mele din anii 1980 și 1981 când, student în anul al doilea la antropologie, călătoream prin revoluționara Polonie a Solidarității. În Octombrie 1981 am fost cazat în căminele Universității din Varșovia care fuseseră ocupate de studenți și îmi amintesc entuziasmul pe care mi-l stârneau discuțiile pe care le purtam cu ei și cu Jacek Kuroń. Între studenți, impulsul democratic era puternic și, cu excepția câtorva economiști care vedeau salvarea în Hayek (pe aceştia i-am întâlnit însă la Poznan, nu la Varşovia), cele mai multe voci încercau să recaptureze un socialism democratic combinat cu o ușoară nuanță de catolicism social.
M-am născut în Olanda și în acel moment eram activist în orașul universitar Nijmegen participând în larga mișcare împotriva reînarmărilor nucleare, într-o renăscută mişcare de stânga a studențimii olandeze și în mișcarea squaterilor care, luate împreună, au transformat anul 1981 într-unul dintre cei mai turbulenți ani din istoria socio-politică a Olandei. Nu eram singurul activist olandez care purta la rever mica insignă a Solidarność. Unii dintre noi au închiriat remorci pentru a duce mâncare și haine polonezilor după represiunea militară. Am trăit 1989 altfel, ca un om mai în vârstă, într-un mediu global mai de dreapta, neoliberal, dar hrănit cu iluzia acelor experiențe ale stângii democratice din Polonia și Olanda de la începutul anilor ‘80.
Și nu eram singurul. După cum știm acum, mulți dintre participanții și spectatorii revoluțiilor din Estul și din Centrul Europei își puneau speranțele în democrație, suveranitate și un stat al bunăstării de tip scandinav, aproape de o formă de socialism de piață. Toți își doreau să dispară sovietele, partidul și statul polițienesc și să fie înlocuite de “Europa” și de “piața socială”. E greu să ne amintim acum, după douăzeci de ani de capitalism neoliberal și de triumfalism al vestului, dar acestea erau ideile pe care “Europa” le susținea fără ambiguități, nu numai pentru Est dar și pentru Vest.
Alexander Dubček și Jacek Kuroń reprezentau mult mai bine dorinţele populare din Centrul și în Estul Europei, decât Václav Klaus și Leszek Balcerowicz, care erau practic irelevanți dintr-o perspectivă democratică. În perioada respectivă nu studiam această regiune a Europei, ci eram preocupat de antropologia istorică a relațiilor de clasă în Olanda şi de istoria corporaţiei Philips, fiind unul dintre primii antropologi care analiza culmile capitalismului corporatist chiar în centrul acestuia. Cu toate acestea, bazându-mă pe experiența din anii 1980-1981, am simțit instinctiv sensul dorit al schimbării, confirmat ulterior de studiile lui David Ost, ale lui Chris Hann și de cercetările mele personale.
Dar cât de repede și-au schimbat procesele instituționale direcția! Falimente reale sau imaginare și o profundă neîncredere în rândul actorilor politici – organizaţi, dar lipsiţi de transparenţă – din Europa Centrală şi de Est, combinate cu un occident neo-liberal auto-glorificant în marș spre Washington Consensus au generat „terapie de șoc”, privatizări sub egida fostelor nomenklaturi și colapsul statului (în Rusia). Unificarea Germaniei a ajutat la crearea monedei unice și a produs himera unei uniuni europene tot mai strânse. Toate acestea se întâmplau, însă, sub auspiciile stricte, limitative și poate în cele din urmă chiar auto-distructive ale Bundesbank / ECB. Controlul Bundesbank / ECB era menit în mod explicit să prevină transferuri înspre sud și est similare celor care fuseseră făcute, împotriva avertismentelor Bundesbank, către fosta RDG. Ca o consecință directă, dominația monetarismului în proiectul Uniunii Europene nu a condus niciodată la generozitate în raport cu nevoile reale ale Europei Centrale și de Est.
Unificarea Germaniei a dus, de asemenea, la o nouă rivalitate a marilor puteri în Balcani care a ajutat la punerea în mișcare a catastrofei iugoslave (cum a făcut-o, de altfel, și respingerea neoliberală a înghețării plăților, a reducerii sau a scutirii de datorie a țărilor din Balcani). Mai mult, a pus establishment-ul securității Statelor Unite sub presiunea de a-și demonstra continua putere și centralitate într-o lume care spera, în fapt, la pace. Statele Unite şi-au proiectat acea putere în spațiile lăsate goale de socialism și de Uniunea Sovietică, în primul rând în vestul Balcanilor, ajungând până la urmă în Irak, nu în ultimul rând pentru a preveni creșterea influenței germane în cea mai mare parte a acelui spațiu și pentru a bloca posibilitatea Germaniei de a-și asuma de una singură destinul estului european.
Traiectoria mea personală a devenit, într-un fel neașteptat, o parte a estului perceput ca risc de către vest. În 1998 am devenit director al programului SOCO (Consecinţele sociale ale transformărilor economice din Europa Centrală şi de Est) la Institute for Human Sciences (IWM) din Viena, într-un program care susținea cercetarea politicilor sociale în Europa Centrală și de Est, mai ales în țările Grupului de la Visegrad. Cei mai mulți bani veneau de la Fundația Ford, completați de bani primiți de la statul austriac, interesat în recrearea unei bucățele din sfera Habsburgică. Programul funcționa din 1993 și făcea parte din răspunsul elitelor vestice la întoarcerea la putere a foștilor comuniști în Polonia unde, în 1993, s-a stârnit un val uriaș de proteste sociale împotriva terapiei de șoc.
Vestul era din nou speriat de pierderea estului și se simțea obligat să recunoască faptul că o tranziție neoliberală pură ar putea să nu fie sustenabilă datorită costurilor sociale pe care le producea. SOCO ajuta instituționalizarea politicilor sociale în CEE sponsorizând echipe locale de cercetare să lucreze pe problema pensiilor, a sănătății și a sărăciei, conectând aceaste cercetări la dezbaterile de politici publice. În 1998, când am preluat institutul, problemele legate de design-ul instituțional al schemelor de politici sociale erau încă importante dar atenția se muta încet pe cercetarea la scară mică a unor grupuri specifice: femei, romi, comunități rurale. În afară de două duzini de proiecte în legătură cu ”noua chestiune socială” în Centrul și Estul Europei la inițierea și finanțarea cărora am contribuit, am primit în acea perioadă un grant de la Organizația Olandeză a Științei pentru a începe munca etnografică pe experiențele populare ale privatizării în Polonia. Estul perceput ca un risc pentru vest îmi facilita, după douăzeci de ani, reconectarea cu experiența Solidarność. Cercetarea mea analiza modul în care tranziția a funcționat ca o varietate a ceea ce David Harvey numea ”acumulare prin deposedare”, căreia muncitorii îi răspunseseră printr-o respingere populistă a liberalismului și printr-o politică naţionalistă. O mare parte a contribuției mele ulterioare la dezvoltarea programului de sociologie și antropologie socială la Central European University a reprezentat-o susținerea cercetărilor doctorale comparative pe subiectul experiențelor populare și contestatare de după anul 1989.
1989 a fost și anul represiunii împotriva protestatarilor din piața Tiananmen, împotriva marketizării și a corupției. A fost, de asemenea, ultimul an în care balanța comercială dintre Statele Unite și China a fost pozitivă. Și a fost anul în care J.P.Morgan a dezvoltat evaluarea riscurilor unui portfoliu financiar pe baza VaR (Value-at-Risk), oferind un fals sentiment al controlului împotriva deflației atot-cuprinzătoare într-o lume capitalistă funcționând din ce în ce mai mult prin speculații și nu prin investiții pe termen lung. Revoluțiile democratice din Centrul și Estul Europei (”refoluțiile”, în cuvintul inspirat al lui Timothy Garton Ash), se întâmplau împotriva unui orizont global care se transforma rapid, în parte exact din cauza acestor revoluții dar în care şi alte evenimente ale anului 1989 jucau un rol crucial. În timp ce colapsul CAER și reformele de piață din China adăugau aproximativ 1.5 miliarde de lucrători sistemul mondial, capitalismul vestic trecea tot mai mult într-un mod financiar-speculativ, după cum arăta Giovanni Arrighi. Globalizarea economică și financiară cerea transformări sociale în Centrul și în Estul Europei care să coincidă cu presiunea asupra veniturilor sociale din lumea întreagă, în funcție de felul în care capitalul își plasa, global, cele mai bune pariuri.
Toate aceste tendințe funcționau și pentru vest dar acesta putea, încă, să culeagă beneficiile deținerii și găzduirii marilor corporații financiare și industriale. Țările din Centrul și din Estul Europei urmau să devină inevitabil parte din capitalismul dependent, un capitalism marcat în posibilitățile sale de operare de salariile mici ale chinezilor și de competiția asiatică. După colaps, aceste țări s-au bucurat de câțiva ani buni, din 1998 până în 2006-2007, datorită capitalului vestic și a bazei regionale de export reînnoită masiv, toate în așteptarea aderării la Uniunea Europeană. Dar pe măsură ce vestul se prăbușea încet dar sigur în îndatorare și criză financiară, în timp ce se concentra pe demersurile sale imperialiste în Orientul Mijlociu și Asia de Vest, a devenit tot mai clar că mult din noua prosperitate regională a fost facilitată mai degrabă de creditul ieftin decât de creșterea reală a veniturilor. Uniunea Europeană era gata să garanteze împrumuturile băncilor austriece și suedeze către Centrul și Estul Europei facilitând împrumuturile IMF / ECB pentru Ungaria, Romania, țările baltice, Polonia și Ucraina, astfel încât monedele locale erau susținute atât timp cât capitalul se scurgea în exteriorul acestor țări decât în interiorul lor. Deși finanțele statelor din această zonă au fost solide pentru o perioadă destul de lungă, vechiul stil neo-liberal al condițiilor FMI urma să se aplice și acestor țări, în care bunăstarea și veniturile sociale au fost reduse, în cazul României chiar substanțial. Rezultatele în timp sunt profund incerte dar arată mai degrabă a capitalism pur și simplu, nu ca economia socială de piață întruchipată de spiritul popular în 1989.
Imaginea nu pare să fie foarte diferită în vest, unde statele au preluat datoriile băncilor în bugetele publice și unde îndatorarea publică poate depăși în curând nivelurile de la sfârșitul anilor ‘70 și începutul anilor ’80 care au produs primele valuri ale reducerilor neoliberale. Nu e o mare surpriză că recentele comemorări ale evenimentelor din 1989 în regiune ca și în vest, articulează mesaje similare, cu speranțe și aspirații nerealizate. Vom ajunge în 2019 sau în 2029 să ne simțim în sfârșit obligați să conchidem că 1989 a reprezentat de fapt ultima scânteie a unei foarte vechi dorințe populare de libertate, egalitate și fraternitate în Europa, dorință negată atât de clar de intelectualii tranziției?
Traducere: Alina Cucu