Odată cu studiile recente ale economiștilor „legitimi” (în special, ale nobelizaților), care subliniază importanța actuală şi creşterea inegalităților de venit – a se citi, de patrimonii – în economiile contemporane[1], dezbaterea despre politicilor economice continuă să dea la iveală fisurile și alunecările multiple rezultate în urma crizei financiare, economice și sociale mondiale.
Dacă Joseph Stiglitz a dat nota cu analizele sale pătrunzătoare, apoi cu o lucrare centrată asupra rolului inegalităților ca factor esențial al crizei financiare și economice, acum autorul nu mai pare așa de izolat într-un concert de luări de poziții din ce în ce mai critice la adresa efectelor degradării indicatorilor sociali, în special în Europa.
Sentimentul unei dereglări generalizate afectează de asemenea discursurile și nu mai suntem atât de surprinși atunci când un Daniel Cohen afirmă că „o lume neodarwiniană, în care cei mai slabi sunt eliminați și supuși sfidării învingătorilor, este pe cale să se instaureze”. Conform extrem de mediatizatului consilier al candidatului François Hollande, dar și, între alții, al lui George Papandréou și al băncii Lazard, „în întreprinderi, la fel ca în cupluri, indicatorii bunăstării intră în recul”[2]. Poate că nu mai e așa de mult până când un Frédéric Lordon[3] (împreună cu Economiștii atterrés (cu picioarele pe pamânt) va apărea ca un centrist timid în vâltoarea analizelor „heterodoxe” și „radicale”…
Banca Centrală Europeană (BCE) însăși e determinată, pentru prima dată, să se exprime clar despre dinamica actuala a inegalităților și sărăciei și chiar despre legăturile dintre aceste fenomene și politicile pe care le duce[4]. Poate că și-a asumat preocupările raportului Stiglitz-Sen-Fitoussi din 2009[5] și și-a schimbat discret obiectivele, considerând, în sfârșit, în faţa tuturor evidențelor, că stabilitatea generală a prețurilor își pierde sensul într-o lume în care prețul activelor explodează și contribuie la deformarea rapidă a distribuției veniturilor și patrimoniului, iar toate acestea într-un moment în care se accentuează presiunile deflaționiste.
BCE intervine în subiect prin intermediul lui Benoît Coeuré, economist-statistician francez (X-ENSAE), numit recent în funcția de director al acestei instituții, dominată până de curând de „PhD economists” à l’américaine și de énarques [6] francezi. Într-un text intitulat „What can monetary policy do about inequality”, prezentat cu ocazia Zilei internaționale de eradicare a sărăciei, acesta începe dealtfel prin a recunoaște recentele tendințe de creștere a inegalității veniturilor și subliniază faptul că inegalitatile și sărăcia sunt subiectul unei preocupări „chiar și în zona euro”.
Totusi, nu aici rezidă mesajul articolului, dealtfel, parțial contestat câteva rânduri mai jos în numele „dovezilor empirice ceva mai amestecate”, adică în slaba evoluție intre 2007 și 2009, degradarea datorându-se mai ales exploziei sferei imobiliare și fiind circumscrisă anumitor țări… Fiindcă dacă autorul nu încetează să-și multiplice precauțiile privind tendințele actuale, adică să le nege în contextul zonei euro („lucrarile existente se ocupa apropae in exclusivitate des Statele Unite”), el este în schimb sigur de existența unei legături cauzale și angajează în acest scop câteva studii recente. Din punctul lui de vedere, la stabilitatea monetară garantează cel mai eficient lupta împotriva sărăciei și inegalităților și nu inflația, astfel încât BCE, asigurând prin intervențiile sale „neconvenționale” finanțarea IMM-urilor incepand din 2008-2009, a permis evitarea exploziei acestor două „subiecte de preocupare”. Prin impactul său îndreptat împotriva prăbușirii creșterii, politica monetară a BCE este așadar, inţelegem bine, un factor esențial de reducere a inegalităților și sărăciei.
Evocând „necesitatea crucială de a restabili sustenabilitatea finanțelor publice”, autorul subliniază în trecere că Statele, în arbitrajele lor, ar trebui să se asigure că nu degradează nivelul de calificare a mâinii de lucru, cea care constituie forța competitivă a zonei euro, garant al creșterii ce va să vină. În acest fel, luptând împotriva inflației, stimulând Statele să restabilească rapid echilibrul bugetar și făcând apel la „reforme structurale” ce vor restabili creșterea restaurând competitivitatea zonei euro pe piața mondială, BCE ar fi astîzi chiar în avangarda luptei împotriva sărăciei și inegalităților.
Să notam că o astfel de luare de poziție are toate șansele să apară mai degrabă ca una „heterodoxă” în ochii multor comentatori, mai ales ai celor din Germania: BCE recunoaște finalmente (la 13 ani de la fondarea sa, dar mai bine mai târziu decât niciodată) importanța mizei sociale și ne putem gândi că Jean-Claude Trichet sau Otmar Issing deplâng o astfel de concesie făcută în spiritului vremii, venită din partea unuia din tinerii lor succesori „moderniști”[7].
De reținut, doctrina BCE nu pare să fie prea afectată de confruntarea cu contestarea tot mai accentuata. Iar pentru a începe, din perspectiva autorului, numai politica monetară și anumiți indicatori (cei mai fruști) de inegalități de venituri sunt luați în calcul, și numai până în 2009, o delimitare de luat în considerare.
În materie de sărăcie și inegalitati, efectele politicilor macroeconomice duse în țările aflate în criză, în special din 2010, sub influența directă a BCE[8], alături de Comisia Europeană și de FMI, încep să fie documentate, cantitativ și calitativ, de către epidemiologi, medici, sociologi, economiști[9] etc. Desigur, acești cercetători nu își publică lucrările în reviste cu public restrâns și citite de economiștii băncilor centrale sau de miniștrii de finanțe… Cu toate acestea, nu pot fi excluse a priori din categoria „dovezilor empirice” dezbătute.
BCE nu „a evitat Marea Depresiune”: dimpotrivă, ea se află la originea căderii mai multor țări într-o recesiune durabilă, iar strategia sa de a duce totul până la capăt, a contribuit la distrugerea oricărei resuscitări de locuri de muncă și a de investiții în zona euro. Obsesia sa de restabilire a marilor echilibre se traduce astăzi prin punerea în practică a politicilor „de austeritate”, dure în cazul celor mai slabi, făcand sa alunece in saracie mari fracțiuni din clasele de mijloc, din ce în ce mai mult precarizate.
Șomajul, sărăcia și inegalitățile sunt „prețul stabilității”, iar negarea din ce în ce mai vizibilă și grosieră a BCE subliniază urgența unei alte politici.
Traducere de Igor Mocanu
Sursa: medelu.org
______________________
[1] În special, Joseph Stiglitz, Le Prix de l’inégalité. Les liens qui libèrent [Prețul inegalității. Legăturile care eliberează], Paris, 2012; Paul Krugman, Sortez-nous de cette crise… maintenant! [Scoateți-ne din această criză… acum!], Flammarion, Paris, 2012.
[2] Daniel Cohen, Homo economicus, prophète égaré des temps nouvaux [Homo economicus, profetul rătăcit al timpurilor noi], Seuil, Paris, 2012.
[3] A se vedea blogul său, „La pompe à phynance” [„Pompa phynanțelor”] de pe site-ul revistei „Monde diplomatique” [„Lumea diplomatică”].
[4] http://www.ecb.europa.eu/press/key/date/2012/html/sp121017.en.html
[5] A se vedea http://www.stiglitz-sen-fitoussi.fr/documents/rapport_francais.pdf
[6] Énarques, absolvent al ÉNA, École Nationale d’Administration (n.tr.).
[7] V. Frédéric Lebaron, Ordre monétaire ou chaos social. La BCE et la révolution néolibérale [Ordine mondială sau haos social. BCE și revoluția neoliberală], Croquant, Bellecombe-en-Bauges, 2006.
[8] Să ne amintim că prim-ministrul care i-a urmat lui George Papandréou înainte de alegerile din iunie 2012 nu era altcineva decât fostul vicepreședinte al BCE, Lucas Papadémos.
[9] Cf. rubricii „Alter-indicateurs” din revista „Savoir / Agir”. Pentru o sinteză a situației franceze, v. Les Inégalités en France, Alternatives économiques / Observatoire des inégalités [Inegalitățile în Franța. Alternative economice / Observatorul inegalităților], Paris, 2012. Privind creșterea sinuciderilor cauzate de criză, v., spre exemplu: http://www.lancet.com/journals/lancet/article/PIIS0140