Economia artistică și reptilienii

 Într-un curs la care am asistat acu ceva vreme Stefano Harney, profesor la secția Business și Management a Universității Queen Mary din Londra, inversa complet percepția despre ce înseamnă rezistență în capitalism fiind de părere că noile forme de viață, noile forme de colaborare se nasc în teritorii (contra)culturale, artistice și de fapt rezistența se întâmplă tot timpul în zonele politice, de management, economie, care se străduiesc din răsputeri să țină pasul, încearcă să reziste, dar sunt tot timpul puțin în urmă lăsând senzația de deja-vue, cursurile de management de exemplu sunând ca un clișeu și cărțile lor la fel.

De aceea în prezent obiectivul managementului e să devină artă. Și, într-adevăr în programul pentru studenții de la management figurau vizionarea de documentare foarte critice cu economia actuală, gen Darwin’s Nightmare, Let’s Make Money, vizite la expoziții și performance-uri și discuții despre arta și teoria contemporană, practic cursurile respective arătau ca cele dintr-o școală (bună) de artă. Această situație pare firească, având în vedere că economia contemporană devine din ce în ce mai mult una artistică – creativitatea, afectivitatea, sensibilitatea, empatia, sociabilitatea sunt tot mai mult puse la lucru în centrul economiei.

Dar nu doar arta e în focusul economistilor ci artistul în sine, ca inspirație pentru ‘boemizarea’ (precarizarea) muncii. Aportul creativ, dedicare totală, self-management, know-how despre cum să fi precar, anularea separării dintre artă și viață, munca din plăcere, flexibilitate și alte caracteristici și capacități ale artistului sunt numai bune pentru noua economie.

O economie tot mai afectivă, artistică însoțită de o precarizarea a vieții. O viață în care economia a intrat tot mai mult și din care se extrage profit chiar și în “timpul liber”. Am să citez aici un exemplu pe care îl folosește Juan Martín Prada: oricine se perindă prin mall-urile ce prolifereaza pe la marginile orașelor colaborează în mod activ, doar prin expectanțele sale de a se simți bine, la producerea unui “teritoriu afectiv”, a unui mediu de relaxare colectivă și receptivitate pentru ‘pre-designed entertainment’, a unui spațiu unde ea/el și mulți alții se vor simți bine, permițând astfel să se pună în mișcare toate sistemele complexe de consum și apartenență (membership) ale din ce în ce mai puternicelor industrii ale conștiinței. Lucrurile stau așa pentru că valoarea productivă a subiecților nu mai stă în potențialul lor de producție ca muncitori ci în condiția lor de posesori ai unei vieți ce aspiră la entertainment, distracție, satisfacție. De aceea a fost spus cu atâtea ocazii că viața ca atare lucrează acum.(1)

Instrumentele artistice sunt foarte importante pentru a găsi moduri de a stimula oamenii “să aibă o voce” și pentru a găsi moduri de a aduce la suprafață capacitățile sociale, ca apoi acestea să fie “culese” – “to harvest the social wealth which is spread all over the place” e noul deziderat în noua economie, spunea același Stefano Harvey. Facebook e un exemplu chiar mai la îndemână decât cel dat de Juan Martín Prada. Pe Facebook cu toții suntem artiști, ne exprimăm, lucrăm continuu la propriul brand și nu prea mai contează că cineva ne recoltează însăși roadele capacității de a socializa și comunica, atâta vreme când în sfârșit avem o scenă să ne exprimăm. 

Aparent totul e mai bine, în mare se scapă de joburile repetitive și plictisitoare, acum suntem stimulați și mental și afectiv. Dar ce înseamnă oare ca economia să pătrundă în “sufletul” nostru și viața să devină economie? E aproape o banalitate deja să spui că această nouă economie e centrată pe producția de subiectivitate. Întrebarea e atunci ce este această subiectivitate ce e produsă prin această punere la lucru a celor mai intime capacități? Ce produce această absorbție de vitalitate, de capacități intime, în centrul economiei? 

Nașterea lui Homo-Saurus 

La începutul anilor 80 când neoliberalismul a început să fie vocea dominantă în lume anumite zone de la periferia culturii cum ar fi teoria conspirației, filme de categoria B, scrieri SF mai mult sau mai puțin obscure, au devenit sensibile la mutațiile apărute în forma umană. Reptilianul a fost una dintre formele de viață ce și-a făcut intrarea în filme, scrieri, vise, în amintirile reprimate de răpiri extraterestre, extrase în stare de hipnoză și în mod retroactiv proiectată în trecut în întreaga istorie. 

Reptilienii sunt descriși ca niște indivizi reci și calculați, fără empatie, extrem de individualiști și competitivi, lipsiți de compasiune, “mult mai puțin sensibili decât oamenii”. Majoritatea sunt din clasele conducătoare – moguli media, manageri, politicieni, etc. Și sunt contagioși, caută să influențeze pe toată lumea, stimulând tiparele de comportament asociate cu zona reptiliană a creierului, responsabilă cu gândirea ierarhică, agresivitate, conflict, diviziune, lipsă de compasiune, etc. (2) 

Acum știm că reptilienii există cu adevărat. Bineînțeles în cercetările științifice sunt numiți altfel – psihopați. Principala caracteristică a psihopatului e aceeași cu a reptilianului, lipsa empatiei și se pare că psihopații pot fi găsiți în aceleași locuri ca reptilienii – afaceri, drept, politică și mass media, “oriunde găsești bani, prestigiu și putere îi găsești și pe ei”(3). Psihopatia e un comportament adaptativ de succes pentru a avansa în tipul nostru de societate. De fapt, practic e în fișa postului pentru meseriile de succes să fi psihopat. În general dacă ești sensibil la impactul ecologic și social a ceea ce faci și empatic cu suferința umană și non umană ești “out of business”. Pentru a avea succes economic trebuie să gândești economic și să fi fără milă. 

Într-un fel situația e simplă și confortabilă pentru noi, cei 99% – există în vârful piramidei niște indivizi răi, un 1% de porci, reptile sau oricum ceva fundamental diferit decât noi cei comparativ buni, și ei fac toate lucrurile oribile din punct de vedere economic și politic. Există o tendință istorică de a degrada și a identifica ca animale ceea ce vrei să exploatezi, domini, torturezi sau elimini – de a compara victimele cu animale ce merită un asemenea tratament. În această “criză” același mecanism a fost pus în funcțiune – foarte multă ură pentru bancherii lacomi, managerii de fonduri implicați în speculații financiare, pentru animalele lacome și dezgustătoare care au declanșat această barbarie.

Dar neoliberalismul sau capitalismul financiar nu e doar pe Wall Street, e în obișnuintele noastre, în automatismele de percepție și mișcare, în atitudinile și dorințele noastre. Da, psihopații sunt privilegiați și favorizați social și economic în capitalismul financiar, dar cel mai înspăimântător lucru e că noua economie și modul în care este organizată produce psihopatul. Studii recente ce folosesc fMRI și magneto-encefalografie (MEG) au stabilit că experiențele culturale și modul în care societatea noastră e organizată se reflectă în microstructura creierului, modelând toate zonele acestuia și patternii neuronali, afectând structura creierului și modulând funcțiile cognitive. Aceste studii confirmă și din punct de vedere neurologic că empatia e obstacolul pe cale de a fi eliminat în această realitate financiară și nouă societate (4). Corpurile și mințile noastre sunt organizate de aceste impulsuri reptiliene și noua economie e în reflexele corporale și în automatismele noastre de gândire – suntem cu toții reptilieni acum. 

Artiștii și/sau reptilienii  

Subiectivitatea neoliberală a fost atât de diferită de cea anterioară, a capitalismului industrial încât a fost percepută ca radical străină – vine de departe, altă galaxie sau din secrete baze subterane. Subiectivitatea neoliberală a apărut ca ceva repulsiv, înfricoșător, noua viață corporate a fost percepută ca un rău fundamental. 

La sfârșitul anilor 80 asimilarea culturală, invizibilitatea reptilianului pare să fie completă. Filme ca They Live, Societyau capturat această situație – ai nevoie de ochelari speciali sau de o sensibilitate specială pentru a putea percepe sau simți reptilienii și oribilele lucruri pe care le fac (facem). Același proces, puțin mai atenuat, a fost vizibil și în România la începutul anilor 90 când oamenii au început să călătorească în Vest. Au apărut tot felul de povești despre contactul lor cu subiecții capitaliști. Aceștia adesea au fost descriși ca fiind reci, individualiști, lipsiți de empatie, cu zâmbete false și profesionale, muncitori ca roboții, fără viață sau fără suflet… 

Dar turbo-capitalismul a sosit și toate acestea sunt istorie, suntem aceeași specie acum, cu mici diferențe culturale – reptilianul devine normalitate. În perioadele de tranziție dintre două sisteme (cum a fost la începutul neoliberalismului) există ferestre scurte de timp în care forma subiectivității poate fi percepută. Dar ce se poate face în situația actuală în care aceste diferențe, care au făcut posibilă percepția mutațiilor către reptilian, au dispărut de mult? 

Politica și economia au intrat pe teritoriul artistic și vechile forme de protest,”rezistență” sau de luptă sunt clar inoperaționale. Activismul clasic e anacronic într-o lume bazată pe producția și exploatarea de subiectivitate. Ce se întâmplă dacă problema ești tu, eu, etc, cu ce ajută să luăm puterea, atâta timp cât suntem tot reptilieni? Suely Rolnik e de părere că arta ar fi capabilă să opereze cu noile problematici, artiștii au instrumentele și spațiul de a opera cu totul altfel decât activismul macro politic bazat pe reprezentare și pe confruntare cu puterea pentru o lume mai justă și mai bună. Lista de întrebări ce se pun în prezent sunt substanțial diferite de cele din trecut: 

Un prim bloc de întrebări e legat de prostituția generalizată (pimping exploitation). Oare prin ce fel de bandaj de compresie ni s-a blocat vitalitatea astfel încât să tolerăm intolerabilul, și chiar să ni-l dorim? Prin intermediul a căror procese e vulnerabilitatea noastră față de celălalt anesteziată? Ce mecanisme ale subiectivității ne împing să ne oferim forța creativă spre satisfacția pieței? Și dorințele, afectele, energia erotică, timpul  nostru? Cum se face că tot potențialul e capturat prin intermediul credinței în promisiunea paradisului de către religia capitalistă?
Și continuă cu ce-ar trebui de fapt să începem: Ce practici artistice au căzut în această capcană? Ce ne permite să ne identificăm cu ele? Ce le face atât de numeroase? (5) 

Să sperăm că totuși ceva o să treacă și dincolo de limitările zonelor artistice și, printre proiectele menite la creșterea cotei artistice, o să se strecoare și unele proiecte sau acțiuni care să facă vizibilă puțin și această reptilizare imperceptibilă și, dacă putem spera la mai mult, poate că din viitoare experimente cu subiectivitatea să apară și noi forme de viață mai greu de digerat, monștrii pe care noua economie nu mai poată să-i înghită.

4. Gary Olson, Empathy and Neuropolitics: This is your brain on neoliberal culture. Any questions?
5. Suely Rolnik, The Geopolitics of Pimping,