TEMA: „Privatizare, țeapa cea mai mare”
Tema zilei la început de toamnă 2012 gravitează în jurul Oltchimului şi a problemelor de acolo. „Politicienii se întrec în a se arăta cu degetul unii pe alţii” însă „responsabilitatea nu aparţine unui partid politic sau altul… ci întregii clase politice” (Iulia Popovici şi Victoria Stoiciu, Cum să distrugi o industrie nefăcând nimic: Oltchim şi politica struţului). Nu despre investitorul poporului vreau să vorbesc, las acest privilegiu cohortelor de invitaţi din televiziuni, nici despre nepăsarea politicienilor şi politicianismul ieftin al acestora, ci despre atitudinea oamenilor direct interesaţi în chestiune şi a mişcării sindicale în particular.
Este o realitate de necontestat că în România anilor din urmă mişcarea sindicală se rezumă la ceva decorativ, cu menţiunea clară că liderii acestora se dovedesc a fi o pepinieră generoasă pentru întreg spectrul politic. Cu excepţia privilegiilor pe care şi le apără cu îndârjire, nu se poate spune despre sindicate că ar fi acele organizaţii al căror scop este apărarea intereselor profesionale, economice ale membrilor ei. Dimpotrivă. După severele tăieri salariale din mai 2010, sindicatele s-au extaziat în faţa măsurilor de austeritate luate de guvernul de atunci şi au rămas în admiraţiei până astăzi. Că au fost şantajaţi, din lichelism, din lipsa unei viziuni politice şi economice, mai contează?, cei care ar trebui să apere interesele celor care îi cesionează, pur şi simplu nu o fac sau dacă totuşi acţionează cumva o fac într-un registru minor, ce nu afectează starea lucrurilor.
Iulia Popovici şi Victoria Stoiciu, în articolul amintit, scriu despre mizele revendicărilor sindicale şi muncitoreşti de la Oltchim în sensul în care „nu pare să existe nici o diferenţă semnificativă între revendicările sindicatului şi cele ale muncitorilor răzvrătiţi: şi unii, şi alţii au ca obiectiv primirea plăţilor compensatorii în cazul eventualelor concedieri de după privatizare”. În principiu nu soarta combinatului este importantă şi a implicaţiilor economice ce rezidă de aici, mai semnificativă este miza beneficiilor proprii (un egoism primar şi funest, o înţelegere simplă a unui proces complex). În acest context, radiografia societăţii româneşti ne arată în esenţă o aceeaşi ţară, aceea a unei societăţi necoezive, una în care primează micile noastre interese şi aranjamente. Dacă în cazul muncitorilor putem să acordăm circumstanţe atenuante (spectrul şomajului în contextul lipsei de muncă generează nevoia de compensaţii), în situaţia sindicatelor, anomia acestora decredibilizează totalmente fantomele sindicale ce bântuie spaţiul public.
În intervalul 9-12 septembrie, la Brighton, a avut loc congresul mişcării sindicale din Marea Britanie (TUC – Trade Union Congress), o organizaţie ce reprezintă interesele a 53 de grupuri sindicale, inclusiv trei dintre cele mai mari sindicate din Marea Britanie: Unite, Unison şi GMB. Unite (cea mai mare organizaţie sindicală din MB) a făcut un apel la implicarea muncitorilor în disputa politică: „nepăsarea nu este o opţiune” a clamat Steve Turner – un oficial Unite. A fost propusă o moţiune privind posibilitatea declanşării grevei generale, moţiune care a avut succes, în pofida unei opoziţii din partea anumitor sindicate. La intrare s-au vândut tricouri ce aveau inscripţionat un mesaj catalogat inclusiv de secretarul general TUC, Brendan Barber, ca fiind unul „de prost gust şi total nepotrivit”. Pe tricou apărea imaginea unor cruci, pe una din acestea fiind inscripţionat numele lui Thatcher, iar mai jos sloganul: „A generation of trade unionists will dance on Thatcher’s grave”. S-au scurs zeci de ani, dar se pare că sindicatele din Marea Britanie nu uită „…că Thatcher a fost insensibilă la problemele comunităţii, a industriei noastre”. Democraţia însemnă moderaţie şi dialog, dar apelul la moderaţie are haltă în gara presiunii sociale. La noi sindicatele s-au arătat zăpăcite inclusiv în anul maximei austerităţi şi nu se înţelege precis care le este scopul în spectrul social românesc.
După 2009, s-a încercat cu îndârjire punerea la colţ a mişcării sindicale. S-au făcut şi se fac eforturi speciale pentru demonizarea sindicatelor. Spre exemplu, în învăţământ, directorii unşi politic reprezentau şi reprezintă cerberii oricărei coagulări greviste. În lipsa unei viziuni globale a sindicatelor „libere” din învăţământ, opinia individuală a simplilor membrii nici că mai contează. Confruntate cu deciziile generate dinspre sfera politicului, marile grupuri sindicale s-au speriat de lupii de hârtie şi au făcut ce ştiu ele cel mai bine: să-şi conserve privilegiile şi să-şi afişeze neputinţa. Au reuşit cu brio, ideea generală ce bântuie ca duhul deasupra apelor este aceea că mişcarea sindicală este o asociaţie al cărei comportament se înscrie în linia generală a societăţii româneşti: nepăsare şi urmărirea intereselor proprii pentru liderii impozanţi. În acest context nici nu miră eşecul mişcărilor de stradă din iarna anului 2012.
Nu este nici o problemă, România va evolua în continuare pe linia marilor discrepanţe economice ce se cască în societate între clasele de jos şi păturile superioare. Oamenii vor privi tot impasibili la marile combinaţii politico-economico-sociale ce se fac peste capul lor. În continuare se va predica despre caracterul meritocratic al celor cu stare şi despre lenevia celor sărmani şi săraci. Pe mai departe se vor aduce argumente împotriva barbariei presiunii sociale (gloata ineptă) şi se vor blama revendicările sindicale. Toate se vor întâmpla, numai că este bine de ştiut că greva sindicală este una din nenumăratele moduri prin care oamenii şi-au purtat în timp disputele politice. Spre exemplu, în Statele Unite ale Americii, doar în perioada 1881-1905 au avut loc peste 37.000 de greve sindicale, multe dintre ele luând forma unor lupte sângeroase şi înverşunate (pentru mai multe amănunte a se vedea Beverly GAGE – The Day Wall Street Exploded. A Story of America in Its First Age of Terror). Spun asta în deplină empatie cu Noam Chomsky (istoria ne învaţă că drepturile nu îi sunt oferite, gratuit, de la sine, omului, drepturile sunt cucerite) şi într-un total acord cu R. H. Tawney (Agrarian Problems): mişcările sociale, revoltele, „sunt o dovadă de forţă şi de spirit curajos şi ales… Fericită naţiunea al cărui popor nu a uitat cum să se revolte”. La noi mişcarea sindicală şi muncitorii au preocupări mai omeneşti, prea omeneşti: aşteaptă compensaţiile financiare în contextul falimentului general naţional.