TEMA: Privilegiaţi şi marginali
Parlamentul României a planificat pentru şedinţele din iunie dezbaterea proiectului de modificare a legii marginalizării sociale. Suntem la sfârşit de septembrie şi dezbaterea încă nu a avut loc. Marginalitatea abruptă a oamenilor care nu au loc în cotidianul comun se extinde şi se adânceşte pe măsură ce, în retorica ceţoasă a crizei şi austerităţii generalizate, diviziuni perverse devin invizibile şi precaritatea extremă nu mai are loc pe agenda publică. Oamenii şi problemele lor sunt împinşi la margine, iar în prim plan se hărţuieşte păpuşa gomflabilă a „ţiganului cerşetor”, degajată discursiv ca un nor poluant, răspunzător pentru toată ploaia de remarci acide venite dinspre Europa. Ne adăpostim sub prelata strategiilor de incluziune socială şi raportărilor de bune practici made in EU, dar bani de intervenţie nu avem şi echipa de implementare a fost ciuruită în criza de anorexie a „statului prea gras”. Marginalii rămân la margini, iar dacă au doi cai la căruţă sau o motoretă, le tăiem şi ajutorul social.
A avea un loc
Frecvent, marginalizarea începe şi se înfundă în problema actelor de identitate. Eliberarea cărţii de identitate necesită dovada unui loc de rezidenţă. Extrasul de carte funciară sau declaraţia unui proprietar-gazdă funcţionează ca dovezi, cât şi mărturiile a doi vecini urmate de o anchetă de constatare a domiciului, deşi această ultimă varianta trebuie unsă politic pentru a fi utilizată. În absenţa unui loc, autentificarea cetăţească se degradează într-un carton îndoielnic, nefoliat, ce denunţă preventiv: „lipsă spaţiu”. Cu această „carte de identitate temporară” nu ne putem înregistra pentru a lucra drept persoanăe fizice autorizate, nu putem trece graniţa şi nu putem solicita ajutor pentru încălzire în perioada iernii. Dacă nimeni nu ne angajează, rămâne doar să aplicăm pentru venitul minim garantat.
Venitul minim garantat
Schemă de protecţie socială, introdusă sub forma unui ajutor social acordat de autorităţile locale începând din anul 1995 (Legea 67/1995), reformat în 2001 (Legea 416/2001), în contextul participării la Metoda Deschisă de Coordonare a Politicilor Sociale din cadrul UE şi formularea primului Plan Naţional Antisărăcie şi pentru Combaterea Excluziunii Sociale, din 2002. Toate persoanele cu rezidenţă legală în România au dreptul la un venit minim garantat (VMG), stabilit de lege. Sursele lor de venit, evaluate în cadrul unei anchete sociale efectuate de primării la domiciliul solicitanţilor, sunt suplimentate cu un ajutor financiar până la pragul legal. Acest prag nu a mai fost indexat din 2010: este de 125 lei pentru o persoană singură, 225 lei pentru două persoane şi 390 lei pentru patru persoane. Sumele medii plătite efectiv, sub formă de ajutor social, sunt însă mai mici: 119 în cazul persoanelor singure, 188 în cazul familiilor compuse din două persoane şi 232 în cazul celor din patru persoane în primul semestru al anului 2012 (Vezi Ministerul Muncii, 2012). Motivul: în evaluarea surselor de venit sunt incluse şi alocaţiile pentru copii (inclusiv alocaţia de susţinere pentru familiile nevoiaşe), indemnizaţiile şi pensiile, dar şi contravaloarea potenţială a muncilor sezoniere pe care membrii apţi de muncă din gospodărie le-ar putea efectua. Semestrial, finanţele locale transmit situaţia veniturilor impozabile realizate de beneficiarii MIG, iar eligibilitatea se verifică din nou.
Dacă până recent legea a fost relativ tolerantă privind deţinerea animalelor domestice (H.G. 1010/2006 şi H.G. 50/2011), acum posesia unui al doilea cal sau a treia bovine înseamnă, indiferent de mărimea familiei, încetarea ajutorului (H.G. 57/2012). În acelaşi timp, restanţele la plata taxelor locale sau amenzilor conduc automat la suspendarea plăţii prestaţiei, până la achitarea datoriilor (H.G. 50/2011). Comunicatul de presă al ministerului din februarie 2012 arată că restanţele beneficiarilor de VMG şi de alocaţii de susţinere pentru familiile nevoiaşe au valori mai mici decât cele ale beneficiarilor de indemnizaţie de creştere a copilului mic, iar ministerul atrage atenţia asupra posibilităţii eşalonării acestor datorii, conform codului de procedură fiscală. Într-un comunicat anterior, ministerul raportase că 10.8% din cele 190,490 de familii beneficiare VMG nu îşi achitaseră taxele sau amenzile locale, comparativ cu 11% din rândul beneficiarilor de alocaţie de susţinere pentru familii nevoiaşe cu copii şi 6.7% a beneficiarilor de indemnizaţie pentru creşterea copilului. Prestaţiile lor au fost suspendate pentru cinci luni.
Aşa cum arată Graficul 1., numărul de familii beneficiare de VMG a scăzut semnificativ chiar în perioada crizei economice, datorită reglementărilor mai stricte de eligibilitate.
Prin neindexarea valorii VMG, diferenţa dintre salariul minim brut şi valoarea statură a prestaţiei s-a accentuat, aşa cum arată Graficul 2. 
„Este mai rentabil să trăieşti din ajutoare decât să munceşti”
Să facem un calcul. O familie cu doi copii, unde doar unul din părinţi lucrează şi câştigă salariul minim pe economie, are ca venit lunar:
– salariul net (calculat cu o deducere de bază de 550 lei/lună, corespunzător celor trei persoane dependente din gospodărie): 558 lei
– alocaţia universală a celor doi copii: 2*42 lei=84 lei
– alocaţia de susţinere pentru familii cu venituri mici: 50 lei
Total: 696 lei/lună.
În cazul în care aceeaşi familie ar beneficia de venit minim garantat, nivelul acestuia ar fi de 390 lei/lună, din care 84 lei alocaţiile universale pentru copii, 60 lei alocaţia de susţinere (mai ridicată în această situaţie) şi 250 lei ajutorul social. Pentru a rămâne beneficiar, titularul VMG ar trebui să efectueze muncă a folosul comunităţii (a se citi curăţirea şanţurilor, parcurilor sau alte munci fizice în spaţiul public, de regulă sub supravegherea unui poliţist comunitar) şi să prezinte lunar o adeverinţă de la Agenţia de Ocupare a Forţei de Muncă (AJOFM) atestând că este în căutarea unui loc de muncă şi nu a refuzat nici un interviu de angajare, târg de ocupare a forţei de muncă, curs de calificare sau posibil loc de muncă care i s-a oferit. Cum AJOFM are în registru sediul oficial al firmelor şi nu întotdeauna şi locaţia curentă a acestora, găsirea posibilului loc de muncă devine frecvent o încercare în sine, iar ghinionul de a-l rata se poate solda cu suspendarea VMG.
Beneficiarii VMG au asigurarea de sănătate în sistemul public plătită din bugetul central, dar asigurarea obligatorie a locuinţei se scade din valoarea ajutorului social. În funcţie de tipul construcţiei, se virează 10 sau 20 Euro pe an din banii alocaţi pentru VMG al familiei respective. Cu toate că actualul ministru a criticat această reglementare (vezi articolul semnat de Daniel Ionaşcu, 2011) nu sunt semne că ar fi luat măsuri pentru redresarea problemei.
Legea Marginalizării Sociale
Imaginaţi-vă că în România ar exista o lege care obligă autorităţile locale să identifice cazurile de marginalizare socială şi să ofere acces la locuinţă şi servicii publice de strictă necesitate. Mai mult, să prevină evacuările pentru neplata utilităţilor publice prin abilitarea consiliilor locale de a deconta parţial sumele datorate furnizorilor. Sună nefezabil? Legea există, încă din 2002: se numeşte „Legea pentru prevenirea şi combaterea marginalizării sociale” Nr. 116/2002, cu normele metodologice de implementare H.G. 1149/2002. A supravieţuit chiar şi reorganizării sistemului de asistenţă socială (Legii 292/2011).
Legea nu defineşte exact ce se înţelege prin persoană marginalizată, acest lucru fiind reglementat doar în normele metodologice de implementare. Citat din Art. 49 al H.G. 1149/2002: prin „persoană marginalizată se întelege persoana care beneficiază de venit minim garantat sau face parte dintr-o familie beneficiară de venit minim garantat, în condiţiile Legii nr. 416/2001, şi se află în cel puţin două dintre urmatoarele situaţii:
a) nu are loc de muncă;
b) nu are locuinţă în proprietate sau în folosinţă;
c) locuieşte în condiţii improprii;
d) are unul sau mai mulţi copii în întreţinere sau face parte dintr-o familie cu mulţi copii
în întreţinere;
e) este persoană vârstnică, fără susţinători legali;
f) este încadrată în categoria persoanelor cu handicap sau invaliditate;
g) are în întreţinere o persoană încadrată în categoria persoanelor cu handicap grav,
accentuat ori invaliditate gradul I sau II;
h) a executat o pedeapsă privativă de libertate.
Raportul din 2010 privind implementarea legii (ultimul disponibil pe site-ul ministerului) arată că în 2010 s-au realizat cca 200,000 de anchete sociale pentru identificarea situaţiilor de marginalizare socială, iar numărul de persoane consiliate a fost de cca 115,000. Diferenţele dintre judeţe, dar şi dintre localităţi (vezi Anexa 2), sunt considerabile şi cu greu se pot justifica prin diferenţe în incidenţa cazurilor enumerate în definiţia marginalizării sociale. De exemplu, în judeţul Cluj au fost raportate 95 de persoane marginalizate social care nu dispun de locuinţă în proprietate sau folosinţă, în timp ce în judeţul Bihor din vecini 3,241 persoane iar în judeţul Bacău 5,180 persoane. Cu toate că nici legea marginalizării, nici normele metodologice nu fac referire la intenţia de facilitare a incluzinii sociale a romilor, iar anchetele sociale efectuate pentru aplicarea legii Venitului Minim Garantat nu înregistrează etnia solicitantului, în raportările privind combaterea marginalizării sociale se prezintă statistici distincte privind etnia romă. De exemplu, în judeţul Cluj sunt raportate 278 de persoane de etnie romă marginalizate (?!), spre comparaţie în judeţul Bihor 4,088, în Satu Mare 6,064 iar în Mureş 9,569 persoane marginalizate de etnie romă. Cum s-au realizat aceste statistici, în absenţa identificatorilor etnici din cererile de VMG şi formularele anchetelor sociale? Ce criterii au fost folosite pentru stabilirea identităţii etnice a beneficiarilor? Care este utilitatea acestor date?
În noiembrie 2011, Ministerul Muncii a propus spre dezbatere publică reforma legii marginalizării sociale şi proiectul de lege a fost trimis către Parlament, urmând să fie dezbătut în iunie 2012 (vedeţi lista stadiului de dezbatere a proiectelor legislative). Proiectul de lege conţine mai multe îmbunătăţiri, printre care sancţiuni aplicabile autorităţilor locale care nu iau măsuri pentru prevenirea marginalizării sociale. Suntem la sfârşitul lui septembrie, dar încă nu a ajuns pe ordinea de zi.
Marginalizarea invizibilă în statistici
Contraintuitiv, statisticile europene arată că în perioada 2007-2010 inegalitatea s-a redus, deşi a rămas semnificativ peste nivelul mediu european: dacă în 2007 cei mai avuţi 20% din populaţie câştigau în medie de 7.8 ori mai mult decât cei mai săraci 20%, în 2010 raportul a scăzut la 6, iar în 2011 a crescut uşor la 6.2, faţă de media 5 din UE-27 (vezi Eurostat, 2012). Indicele lui Gini, mai sensibil faţă de distribuţia veniturilor pentru întreaga populaţie, a scăzut, dar foarte puţin: de la 0.39 în 2007 şi la 0.38 în 2009 (vezi OECD, Transmonee dataset 2012). Transferurile sociale diminuează doar în mică măsură aceste inegalităţi (European Commission, 2011).
Rata relativă a sărăciei, calculat în funcţie de venitul median (detalii tehnice aici), a scăzut în mod similar. Dar, aşa cum arată Graficul 3., diminuarea sa se datorează în mare măsură reducerii ratei de sărăcie în rândul populaţiei vârstnice, pe de o parte prin introducerea pensiei sociale în 2009, pe de altă parte prin îngustarea segmentului de populaţie înaintată în vârstă şi săracă din mediul rural. Sună macabru, dacă nu chiar cinic, dar sărăcia s-a redus parţial pentru că vârstnicii cei mai săraci din mediul rural s-au stins din viaţă. În aceeaşi perioadă, rata de sărăcie rămâne peste 30% în rândul copiilor şi tinerilor (comparativ cu 20.5% media UE), iar în rândul familiilor cu trei sau mai mulţi copii peste 55% (comparativ cu 25.8% media UE).
Deficitul median relativ s-a ameliorat doar puţin, de la 38% în 2007 la 32% în 2011, rămânând semnificativ mai ridicat decât media UE de cca 23% (Eurostat, 2012). Rata deprivării materiale severe[i] a scăzut de la 36.5% în 2007 la 29.4% în 2011, rămânând însă aberant de ridicată faţă de media europeană de 8% (Eurostat, 2012). Faptul că rata deprivării severe este mai ridicată decât rata sărăciei relative (situaţia din România, Bulgaria şi Letonia) indică faptul că standardul de viaţă este scăzut chiar şi în cazul familiilor cu venituri peste pragul de sărăciei relative.
***
Am scris despre procese de marginalizare şi întrepătrunderea lor cu formarea agendei publice şi a politicilor sociale. Şi cred că întrebarea legitimă nu este cum să integrăm „marginalii”, ci cum să dezintegrăm mecanismele excluderii lor.
Referinţe:
European Commission (2011): “Are our societies working fairly ? Recent changes in income inequality”, Ch. 2 extracted from Employment and Social Developments in Europe 2011. http://inequalitywatch.eu/IMG/pdf/Recent_changes_in_income_inequality.pdf
Eurostat (2012): Indicators of social inclusion (Theme 3).
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/sdi/indicators/theme3
Ionaşcu, Daniel (2011): Ajutorul social, transformat in asigurare de locuinta. Jurnalul national, 21 Aug. 2011.
http://www.jurnalul.ro/economia/ajutorul-social-transformat-in-asigurare-pentru-locuinta-587865.htm
Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale (2010): Raport referitor la aplicarea prevederilor Legii 116/2002 privind prevenirea si combaterea marginalizării sociale în anul 2010. http://www.mmuncii.ro/ro/articole/0000-00-00/2010-2529-articol.html
Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale (2011): Proiect de lege privind prevenirea şi combaterea riscului de marginalizare socială. (11 Noiembrie 2011)
Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale (2012a): Raport statistic privind activitatea Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale în domeniul incluziunii sociale.
Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale (2012b): Buletin statistic în domeniul asistenţei sociale. Trimestrul I, 2012.
Raportul din 2010 privind situaţia persoanelor marginalizate, pe judeţe:
Raportul 2010 privind implementarea legii marginalizării sociale:
[i] Conform definiţiei Eurostat (2012), prin persoane aflate în situaţia de deprivare materială severă, se înţeleg persoane care se confruntă simultan cu cel puţin patru dintre următoarele nouă probleme: (1) nu îşi pot plăti utilităţile gospodăriei; (2) nu pot asigura încălzirea adecvată a locuinţei; (3) nu ar putea acoperi cheltuieli urgente neprevăzute, dacă ar fi nevoie; (4) nu îşi pot permite să mănânce, măcar din două în două zile, carne, peşte sau alte alimente bogate în proteine; (5) nu îşi pot permite un sejur de vacanţă de o săptămână; (6) nu îşi pot permite un autovehicul; (7) maşină de spălat; (8) TV color; (9) telefon. Sursă: Eurostat 2012, http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/table.do?tab=table&init=1&plugin=1&language=en&pcode=tsdsc270.
