TEMA: „Privatizare, țeapa cea mai mare”
Cînd mai mulţi din CriticAtac spuneam că în ianuarie e mult mai importantă vocea ceva mai slabă dar concretă anti-FMI, anti-privatizări ni se spunea că ne proiectăm fanteziile în fîntîna de la Arhitectură. Acum intuiţia ni se adevereşte. După 8 luni de agitaţie seacă, am ajuns în sfîrşit la concret: există o minimă presiune asupra unei politici implacabile de austeritate şi de lichidare a industriei sau nu? Există o minimă conştientizare a faptului că piaţa liberă nu are nici o legătură cu strategii economice pe termen lung?
Fundamentul protestului din ianuarie a fost redescoperirea a unui filon critic care a rămas pasiv, care a fost judecat primitiv şi populist timp de zeci de ani. Priviţi cît de uşor titrează acum televiziunile (evident, tot interesat politic, nu o fac pentru că i-ar fi apucat brusc pandaliile anti-colonialiste) titluri anti-privatizare, cît de uşoare au devenit criticile împotriva UE, Comisiei Europene. Esenţa revoltelor din ianuarie a fost revenirea la probleme stringente din 1990 îngropate cu tone de moloz propagandistic. “Nu ne vindem ţara” a revenit. Dar în ce formă?
Cele două partide mari au captat ce-au vrut: mesajul cel mai simplu anti-Băsescu omul, nu anti-Băsescu acel reprezentant al unei politici complet păguboase de privatizare în forţă a tot ce a mai rămas. Şi au mai rămas de monetizat mai ales drepturi: la învăţămînt, la sănătate. Şi alte felii mai puţin discutate, fiind mai “tehnice”. De exemplu o mînă uriaşă de ajutor pentru firmele private de asigurări (pe care vor s-o întindă şi cei de la USL acum, nici o problemă) cu diverse obligaţii noi pentru cetăţean – asigurarea obligatorie a casei, de exemplu.
După extazul mediatic şi popular al suspendării, acţiune nereuşită şi pripită, revenim în sfîrşit la obsesiile lui ianuarie, împinşi de chestiuni concrete. Oraşe precum Râmnicu Vâlcea sau Cîmpia Turzii se găsesc în situaţia unei prăbuşiri imediate. Mii de angajaţi au rămas fără salarii. Mai grav, guvernul e incapabil să-şi asume vreun plan, a fost incapabil să negocieze cu FMI vreo rezolvare care să aducă a altceva decît vînzare la fier vechi.
Cumva, sindicatele, protestele muncitorilor au răbufnit parcă din trecut. Nu au mai fost pe agenda media la vîrf de mai bine de un deceniu. Singurele greve reţinute în istoria recentă au fost cele care blocau autobuzele şi metrourile prin Bucureşti.
În timpul manifestaţiilor din ianuarie 2012, nu s-a scris mai nimic despre o grevă făcută în ger de angajaţii Electrolux (cu încălcarea legii de către conducerea fabricii – proprietarii sînt privaţi, un concern imens suedez), practic primii loviţi de prevederile Noului Cod al muncii. Sindicatele au mai apărut prin presă doar cu nişte manifestaţii plictisite, fără sens şi zvîc, anti-austeritate.
Acum angajaţii protestatari sînt din nou luaţi în serios. Primul lucru pe care l-au făcut cei de la Oltchim a fost să înlăture conducerea celui mai important sindicat. Spune şi asta ceva despre complicităţile sindicat-conducere care au îngheţat practic orice formă de alarmă serioasă în legătură cu soarta fabricii.
O problemă cu privilegiul de a fi muncitor
Unul dintre cele mai comune mituri distructive: să-i lăsăm să moară că doar şi pe noi ne-au călcat în picioare. În România s-a căscat un hău imens între cei care lucrează în zona privată într-o precaritate absolută şi cei care mai au ceva drepturi de tip vechi pentru că fac parte din mari companii de stat care şi-au permis luxul de a avea un sindicat. Am experimentat asta pe pielea mea: în presa privată e o ură totală pentru cei din TVR şi SRR, unde salariile sînt măricele şi încă protejate bine de contracte colective de muncă. NU au fost niciodată un model pentru noi cei din privat care acum am ajuns la gradul maxim de precaritate. În schimb îi vrem şi pe ăia demolaţi complet. “Ăia” avînd vinile lor, evident, nepotism, conservare a unor situaţii inacceptabile de privilegiu. Nici o clipă nu s-a pus problema la revenirea unei minime organizări a breslei şi a unei minime apărări în faţa abuzurilor patronale. E o schemă care se repetă la infinit în toate “ramurile”.
În interiorul lumii angajatului la stat (sau susţinut din bani publici) iarăşi sînt nişte găuri incredibile, o inechitate scandaloasă. Hidroelectrica de exemplu, perla coroanei, a trăit ani de zile şi cu profit, dar şi cu impresia că se “autoîntreţine” deci îşi permite orice. Cel care execută insolvenţa acum a fost evident de o demagogie fără margini atunci cînd spunea că firma s-a dus la fund din cauza salariilor angajaţilor. Pe de altă parte, nu putem să nu vedem că o medie de 1000 de euro salariu (care se regăseşte şi în alte companii “autonome”) este de-a dreptul lux pe lîngă categorii de bugetari amorţite şi anihilate de mult timp.
Pînă şi în zona capitaliştilor autohtnoni obervăm mari acumulări la “a doua generaţie” (exemplul de vîrf: Bogdan Drăgoi, fost ministru de finanţe în guvernul Ungureanu) – pe lîngă sume moştenite de la taţii care au dezmembrat economia, apar în CV-uri nenumărate comisii şi comitete plătite regeşte de la stat.
Privilegiul exploatării e oricum o realitate. La stat, privilegiul exploatării e dublat de nişte rămăşiţe de drepturi pe care majoritatea nu le mai înţelege. În mediul privat a devenit imposibilă o organizare a angajaţilor. Excepţiile unor sindicate care funcţionează în mediul privat sînt de aceea cu atît mai importante (sindicatul de la Electrolux de care vorbeam a obţinut pînă la urmă revendicările cerute – o mare realizare în lupta cu un proprietar privat).
Cine cum beneficiază de privilegii
Aşadar la Oltchim nu e doar lupta cu un establishment fără chef de responsabilităţi şi cu o singură soluţie pentru toate: vindem ca să scăpăm de datorii. Lupta oamenilor de la Oltchim sau din Cîmpia Turzii are loc într-un peisaj dezolant în care mai nimeni nu mai crede că pot fi recuperate drepturi elementare ale muncitorilor. O să fim ca în filmul Drumul (după romanul postapocaliptic al lui Cormac McCarthy), spunea un muncitor intervievat de la Râmnicu Vâlcea. Mie îmi par mai curînd nişte lupte disperate cu arme desuete, în care nu mai crede nimeni. Sindicatul e considerat o formă “învechită” de luptă pentru angajaţi. Ca şi cum s-ar fi inventat alta eficientă cît de cît în ultimul timp.
Un protestatar de la Oltchim punea o întrebare: de ce curentul costă la Oltchim dublu decit la unele companii private. De ce mari companii private beneficiază de contracte preferenţiale şi o companie de stat, nu? Să mai adăugăm la asta şi livrarea Arpechim către OMV de către guvernarea Năstase. Cine cum primeşte privilegiile? Cine cum manipulează piaţa? E simplu, statul nu manipulează cu mînă de fier în favoarea lui, nu comite excesul de putere în direcţia cît de cît firească, ci comite abuzuri în privilegierea strict în funcţie de diverse interese.
Naţionalism şi re-industrializare
Există cicluri în care economiile se închid şi se tot reglementează pentru protecţie. Un soi de apărare reflexă, în lipsă de ceva mai bun, împotriva migrării capitalului. “Naţionalizarea” nu mai e o soluţie pentru o lume civilizată ni se mai spune, e bună doar pentru Argentina, pentru America de Sud.
România a intrat de nenumărate ori în contratimp în acest joc de apărare minimală. Acum asistăm la un joc pe care dreapta şi extremul centru le numesc “naţionaliste”. Nici nu greşesc prea mult, singura formă recongnoscibilă şi puternică de comunicare a disperării, a lipsei de securitate în faţa capitalului a rămas o formă de naţionalism. Averea noastră, fabrica noastră, perla coroanei. Generaţiile de “muncitori la fabrică”, bine îndopaţi cîndva cu Cenaclul Flacăra, par să se prindă în horă cu noile generaţii fascinate de protocronism – dacii sînt dintr-o dată foarte cool, sounduri de haiducie şi de pribegie revin ca Phoenixul pe vremuri etc. Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele.
Acuzaţia de naţionalism a fost făcută tocmai de falanga recuperatoare de naţionalism interbelic – gedesişti, “contributorişti” etc. Antiprivatizarea a fost din start echivalată cu naţionalismul. Puterea (USL) a intrat cu drag în horă, deşi nici măcar un populism de acest tip nu i-am văzut să-şi asume. Declară că iubesc ţara cu ce-a mai rămas din industrie, dar aruncă toată vina pe linii stabilite deja cu FMI. Media dedicate tip Antena 3 îmbrăţişează cu rezerve noua cauză – la ei “naţionalismul” se manifestă într-un soi de euroscepticism de tip nou: “există şi băsişti europeni”. Oricum, orice distrage atenţia de la Traian Băsescu, inclusiv Oltchim, pare suspect, mai ales că ministerul Economiei e de la “noi”, adică dintre oamenii lui Crin Antonescu (Chiţoiu).
Europa e agitată de ceea ce pare a fi noua epocă a reindustrializării. Peste tot se vorbeşte despre o prea mare mitizare a capitalismului “serviciilor” şi despre o recuperare a industriilor strategice, o reindustrializare de tip nou. Evident, acest discurs se poate lipi mai uşor de dreapta extremistă, decît de o politică emancipatoare pentru muncitori. În România se pare că vom reuşi să înviem (sau să menţinem) diverse forme stătute de naţionalism şi fără reindustrializare.
Un anunţ al unor capitalişti autohntoni (Niculae et comp.) că s-ar putea uni pentru preluarea companiei a fost iarăşi un semn de tot hazul: ei sînt promotorii crezului “nu vindem ţara gratis decît patrioţilor”. Tot aşa sînt unii care teoretizează importanţa unui “capital autohton” ca şi cum dacă acesta s-ar înfiripa n-ar funcţiona după aceleaşi legi ale delocalizărilor şi şantajării puterii politice.
Ce am înţeles din ultimele evenimente
Atenţie, sînt strict personale observaţiile. NU dau lecţii (m-am săturat de reproşurile că aş face-o). Am făcut o recapitulare aproape terapeutică. 2012, îmi e clar, nu e nici un an electoral, nici un an al cinismului european şi al debutului scepticismului românesc în legătură cu centrele de putere vestice. Nu e doar atît. E anul în care fărîmele dintr-o mare problemă nerezolvată, cea a proiectului nostru postcomunist, au reapărut probabil doar ca să-şi dea duhul.
Sînt proteste venite pe ultima sută de metri, repunerea în funcţiune ar fi cu adevărat un miracol. Muncitorii pricep mult mai bine decît guvernanţii ce lipseşte – mulţi ajung la descrierea unor strategii industriale, la descrierea unui plan de revigorare a economiei. Cunosc problemele pieţei, văd cu ochii lor trucuri clasice de slăbire a unui concurent. Mai pot fi ascultaţi acum? Sau noi, majoritatea, sîntem deja gata să-i primim într-un ocean al “flexibilizării muncii”. Vor înflori evident şi nişte program POSDRU grase pentru muncitorii disponibilizaţi. Viitorul se anunţă roz-european.
Cum reuneşti generaţii de muncitori obişnuiţi să lucreze în număr mare în companii cît de cît securizate cu noile generaţii de lucrători la negru şi gri sau cu masele de angajaţi “flexibilizaţi” şi preocupaţi doar de o păstrare a aparenţelor middle-class, deşi statisticile spun că se află pe marginea prăpastiei? Cum impui guvernului să repună pe masă problema echităţii măcar în rîndul bugetarilor? Cum scoţi din capcana alunecării în extremisme clasice mase întregi de angajaţi aflate la limita supravieţuirii? Aşa-zisul naţionalism e de fapt un strigăt al disperării din lipsă de proiect. Se caută scheme vechi, schelete din dulap pentru reconstrucţia unei minime plase de protecţie, măcar retorice.
O notă de final: La Ministerul Economiei, Green Peace tocmai a trîntit un cearşaf cu CO2 şi ameninţarea românească în ce priveşte încălzirea globală. România şi-a vîndut cotele, a avut o industrie care a funcţionat muuult sub capacitate, atît de mult încît ar fi fost o afacere să ne vindem măcar acele certificate de emisie de carbon. Cearşaful ăla arată cît de eterogen a ajuns protestul şi cît de greu va fi să atingem nişte canale realiste de discuţie într-o zonă în care unii se pretind apolitici şi fac politică, unii sînt ecologişti, dar îi doare în fund de context, alţii chiar combină armonios rasismul cu ecologia (am auzit combinate temele ţiganilor atacatori de olandezi cu salvarea urşilor).