TEMA: „Privatizare, țeapa cea mai mare”
„Aici se produceau înainte de privatizare 700.000 de tone de oțel, astăzi se produc 40.000. Vă dați seama ce s-a întâmplat în 9 ani de zile”, spune reprezentantul sindicatului Mechel Câmpia Turzii, Ioan Pascu, către mulțimea adunată vinerea trecută la o manifestație începută la intrarea în combinat. Și angajații s-au împuținat pe măsura producției insignifiante din ultimii ani. Orășelul de peste 20.000 de locuitori din Câmpia Turzii avea peste 12.000 de salariați înainte de 1989, 5.500 în 2003 la preluarea de către Mechel a Industriei Sârmei Câmpia Turzii (întreprindere înființată în 1920), pentru ca acum să lucreze vreo 1.100 de oameni. Dintre care 800 de angajați sunt anunțați că vor fi disponibilizați până la finalul anului. Mechel a anunțat că doar 280 de salariaţi vor mai produce într-o singură secţie. Și aceea va fi subordonată unui alt combinat din grup, Ductil Steel Buzău. Grupul rus Mechel a intrat pe piaţa românească la începutul anilor 2000 şi a ajuns într-o situație de monopol, deţinând în afara combinatului Mechel Câmpia Turzii, Mechel Târgovişte (COS), Ductil Steel Oţelu Roşu, Ductil Steel Buzău, Laminorul Brăila şi Mechel Reparaţii Târgovişte.
Liderul sindical mizează pe corupție în discursul său. Vorbește la portavoce despre lipsa respectării de către Mechel a contractului de privatizare, încălcarea legii 467 din 2006 care obligă angajatorii la informarea și consultarea salariaților, cere păstrarea locurilor de muncă existente, stoparea concedierilor colective și interzicerea dezafectării utilajelor, unele vândute, spun muncitorii, ca fier vechi. Pascu e întrerupt des de fluiere, vuvuzele, slogane. Cel mai tare se aude dinspre muncitorii de la Câmpia Turzii, susținuți de sindicaliști metalurgiști din Brăila, Galați, Hunedoara, Zalău și de un pâlculeț de Tineri Mânioși din Cluj: „O dorință avem și noi / Dați-ne fabrica înapoi”. Cu toate acestea, reprezentanții autorităților infirmă o posibilă privatizare frauduloasă și suspiciunea de corupție. Deposedarea de avutul public s-a făcut legal și sistemic după 1989, nu prin corupție. „Din punctul de vedere al privatizării, nu-i putem prinde cu nicio virgulă. Pe primii trei ani totul s-a respectat. N-am crezut, am crezut că nu înţeleg eu şi am trimis specialişti şi de la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi de la Agenţia Naţională de Administrare Fiscală să verifice, dar au respectat contractul”, a declarat ministrul delegat pentru Dialog Social, Liviu Pop, venit vineri la Câmpia Turzii. Ministrul pentru Dialog Social, sindicaliștii și politicienii prezenți sperau să mai obțină înainte de manifestație și marș o întâlnire cu reprezentanții Mechel Câmpia Turzii, dar nu au fost primiți de conducerea întreprinderii. Sindicalistul Pascu le face o propunere: „dacă tot vor să înceteze activitatea la Câmpia Turzii, să cedeze atunci întreprinderea gratuit statului român pentru că timp de 9 ani au demonstrat că nu pot sau nu vor să o gestioneze profitabil”.
Pascu spune apoi că investițiile la preluarea întreprinderii au fost făcute „din banii noștri, din stocurile existente, din creanțele și din fierul vechi existent, nu din banii Mechel”. Mulțimea strigă din toți rărunchii: „Privatizare, țeapa cea mai mare”.
Se mai adună ceva muncitori și ne pornim de la întreprindere spre Casa de Cultură „Ionel Floașiu”, fostul club muncitoresc. Nu suntem mai mulți de 300-400, deși în ziare se vorbea de 1.000 de persoane, iar Mediafaxul a anunțat înaintea manifestației sindicale o cifră uluitoare de 10.000 de demonstranți. Lumea e puțin dezamăgită de participarea scăzută, dar cum nu prea are alte mobilizări la care să se raporteze nu prea se discută de lipsa de forță numerică. Înainte să ne pornim îl întreb pe Pascu de ce nu ocupă întreprinderea și să încerce apoi să o gestioneze ei, muncitorii, așa cum am văzut într-un documentar despre mișcările cooperativiste și autonomiste din Argentina care au preluat întreprinderi private aflate în faliment. Se uită puțin neîncrezător la mine și îmi spune că poate s-ar ajunge și la asta dacă „ne obligă Mechel”. Alți sindicaliști îmi zic: „Da cum s-o ocupăm că doară e proprietate privată. N-o să ne lase…”
Convoiul trece pe lângă blocuri, oamenii se uită tăcuți la noi. O rețin pe o femeie în vârstă care plânge când ne vede. E mândră de pancarte și strigăte și tristă în același timp. Mi se spune că au fost văzute și alte femei în vârstă care plângeau de emoție.
Un muncitor care lucrează în uzină de 30 de ani la trefilarea sârmelor îmi spune resemnat că se teme pentru locul lui de muncă. Nu vrea să îmi dea numele ca să nu aibă probleme cu direcțiunea. Crede că autoritățile statului au greșit când au semnat dosare secrete pentru privatizările din industria românească și că fosta ISCT „a fost cumpărată, tăiată pe bucăți și vândută la fier vechi” în mod deliberat pentru a elimina un concurent de produse metalurgice pe piața europeană. Falimentul are consecințe dezastruoase pentru un oraș monoindustrial. „Statul român ar trebui să recumpere întreprinderea și să o redea în funcțiune pentru că este singura producătoare metalurgică din țară, restul au rămas pe siderurgie”, spune muncitorul. Totuși, nu crede că statul român va interveni pentru că „este o mafie prea mare, inclusiv în metalurgie”. În momentul de față, Mechel anunță că vor păstra o secție cu maxim 300 de angajați. Nici el nu crede că ar putea ocupa combinatul pentru că majoritatea utilajelor sunt tăiate și nu ar mai putea fi competitivi pe piața externă. Mă întreabă: „Cine te mai ia la muncă la 45-50 de ani? Nu te mai ia nimeni”. O femeie muncitoare este în preaviz, deși nu l-a semnat pentru că se luptă cu sindicatul să aibă cel puțin trei salarii compensatorii. Nu crede că statul va interveni pentru a păstra locurile de muncă, ea a venit la protest ca să-și primească măcar cele trei salarii. Nu știe ce va face până în 2017 când va avea dreptul să se pensioneze. Despre ocuparea de către muncitori a fabricii îmi spune naiv că „dacă ar pleca rușii, ar putea funcționa”.
Mircia Giurgiu, senator independent, fost sindicalist, trecut prin PRM, PDL și pe cale de a deveni parlamentar USL, îmi zice că „sunt foarte multe semne de întrebare care arată că întreprinderea a fost cumpărată pentru a fi distrusă”. Legat de marota mea cu ocuparea, crede că muncitorii „ar putea să încerce, dar e foarte greu de crezut că o să reușească și asta pentru că statul român nu ajută deloc industria și crearea de locuri de muncă”. Pe fundal se aude „România nu mai fii colonie FMI”, „Afară, afară, cu rușii din țară”, „Haideți cu noi / Vrem fabrica-napoi”, „Azi în Câmpia, mâine România”, „Vrem să muncim, nu vrem să cerșim” etc.
După un kilometru ajungem la Casa de Cultură. Pe drum, ni se alătură alți manifestanți pentru ca în piațeta din fața clădirii să ajungem vreo 600. Câteva zeci de jandarmi supraveghează mulțimea. La balcon sunt 30 de persoane, toți bărbați, dintre care unii se perindă la microfon. Cel mai așteptat e Bogdan Hossu, președinte Cartel Alfa, care se împotrivește în special tăierii utilajelor combinatului. Un sindicalist spune înaintea lui cu avânt retoric că „ne blocăm în fabrică, nu-i lăsăm să taie nici un utilaj”. Potrivit lui Hossu, statul român ar trebui să răscumpere întreprinderea la valoarea la care a fost cumpărat sau să oblige Mechel să găsească alt cumpărător. Face apel la unitate și solidaritate, căci numai astfel „ceea ce este de interes național, patrimoniul nostru poate fi salvat”. Dialogul social dispare de la o zi la alta, nu există negocieri veritabile între sindicate, patronate și guverne: „Politicienii trebuie să înțeleagă că trebuie să discute, nu suntem pe moșia lor, noi am creat această moșie. Faptul că le-am dat-o în gestiune înseamnă că îi putem pune să plătească dacă au administrat-o prost. În momentul în care va continua distrugerea întreprinderilor trebuie să le ocupăm și să blocăm această distrugere. Și noi suntem de vină că i-am lăsat să distrugă întreprinderile, trebuia să îi tragem în țeapă mai repede”, continuă Hossu în aplauzele mulțimii.
În timp ce sindicaliști metalurgiști din diverse colțuri ale țării se perindă la balcon cu discursuri de mobilizare în fața unei muncitorimi anemice și precare în contrast vădit cu forța senzuală a metalurgistului ce străjuiește clădirea, gândurile îmi fug către modalitățile prin care sindicatele noastre ar putea avea un impact mai mare în societate. O direcție de cooperativism antreprenorial ar fi ca în eventualitatea privatizărilor, statul să acorde sprijin preferențial muncitorilor care să administreze întreprinderile, dar nu văd cum ar putea funcționa astfel de demersuri în lipsa unei educații democratice de auto-gestiune care poate fi pregătit prin sindicate. De exemplu, erau sindicaliști care spuneau la manifestație că fabricile sunt parte a patrimoniului național, dar prea puțin se discută în spațiul românesc care sunt direcțiile de gestiune publică sau cooperatistă cele mai fezabile. În lipsa unei astfel de educații populare, astfel de discursuri par simplă inflamație declamativă. Apoi, în prejma sindicatelor s-ar putea forma Consilii Consultative formate din universitari, activiști, oameni de media și artiști care au capacitatea analitică și discursivă de a îndrepta fluxuri de informații și de ideologie în direcția gestiunii autohtone, colective și democratice, a mijloacelor de producție sau măcar într-o zonă în care echilibrul între capitalul transnațional și muncă este mai echilibrat. Le-am propus o astfel de structură unor sindicaliști de la Cartel Alfa din Cluj, dar nu mi-au dat feedback în ciuda adeziunii inițiale la idee. În fine, o a treia direcție ar fi răspândirea unor Sindicate Cetățenești mobile și glocale, asemănătoare mișcărilor asociative contemporane, care să depășească stadiul revendicărilor strict materiale și care să contribuie la o cultură a participării democratice la locul de muncă și mai ales în spațiul mai larg al deliberării cetățenești post-muncitorești. Doar în acea zonă politică vom elibera munca de chinurile și precaritățile ei. După câteva ore de răbufnire, discursurile încep să aibă un efect soporific, manifestația se fleșcăiește, oamenii se răresc. În ciuda zvâcului de mândrie, la câtă neîncredere era în mulțime față de păstrarea locurilor de muncă, poate oamenii din viitorul Oraș Fantomă al Câmpiei Turzii vor primi cele trei salarii compensatorii. Sau se va negocia pentru două?
Fotografii realizate de Emil Florea
https://www.facebook.com/media/set/?set=a.3237722321959.104720.1833790905&type=3