TEMA: Republica Moldova: complexul de superioritate al României
Se consideră de bon ton, aproape un truism, să spui azi că populaţia Republicii Moldova suferă de o gravă „criză de identitate”, că este scindată, clivată, zombată, mankurtizată, schizofrenă, că se zbate indecisă între est şi vest, între barbarie şi civilizaţie… „Derutată”, „dezorientată”, „debusolată”, toate epitetele sînt binevenite pentru a califica o populaţie orbecăind în neştire într-un haos al minţii şi al faptei, incapabilă să se recunoască „cine este şi încontro merge”.
De vreo 15 ani, de cînd termenul de „identitate” şi derivatele sale au dat buzna de-a dreptul din ştiinţele umane în discursul public din R. Moldova, nu se încetează a se vorbi despre o presupusă „criză identitară” a populaţiei din acest teritoriu. Intelectualii moldoveni de orientare filoromână, care vehiculează cu precădere acest discurs, atribuie expresiei de „criză identitară” o întreagă paletă de metafore şi conotaţii politice, morale, medicale, psihiatrice etc., care trimit rînd pe rînd sau laolaltă la ideile de ruptură (internă şi faţă de întreg), eroare (deformare, patologie) sau lipsă (maladie, suferinţă). Adevărat loc comun al „tranziţiei” post-sovietice tîrzii, sintagma „criză de identitate”, folosită cu referire la populaţia românofonă din R.M., a intrat atît de adînc în gîndirea şi limbajul intelectualilor din Moldova şi România, încît ar părea cu totul inutil şi deplasat să încerci a-i chestiona pertinenţa. O vom face totuşi în acest eseu, cu toate riscurile – simbolice şi euristice – pe care o atare întreprindere le comportă.
O cercetare empirică, socială şi etnografică, făcută cît de cît onest în sînul populaţiei băştinaşe din R.M. ne-ar arăta că o asemenea „criză identitară” pur şi simplu nu există în rîndurile maselor largi. Am avut numeroase ocazii să circul prin sate din R. Moldova, colectînd mărturii şi poveşti ale vieţii. Am înregistrat kilometri de bandă magnetică despre ce fac, ce spun, ce-şi aduc aminte şi cum se percep cetăţenii simpli ai R.M. şi, credeţi-mă pe cuvînt, nu am întîlnit oameni măcinaţi, scindaţi, schizoidaţi… Am văzut în schimb oameni de rînd, care se identifică – cu toată francheţea şi fără gînduri ascunse – drept moldoveni (sau ucraineni, ruşi, găgăuzi etc.) şi îşi caută de treabă mai departe, în ciuda discuţiilor nesfîrşite din „spaţiul public” din capitală despre „ce sîntem şi de unde venim”. Iar atunci cînd nu-şi mai găsesc de treabă la ei acasă, pleacă la Moscova sau „la Italia” pentru a-şi căştiga „de o pîine” şi a-şi întreţine familia, pe cont propriu. Datele sondajului Etnobarometru, făcut la sfîrşitul anului 2004, singura anchetă cantitativă serioasă despre felul în care populaţia RM se identifică din punct de vedere etnonaţional, ne arată un tablou şi mai limpede. Potrivit acestui studiu, 95% din respondenţii românofoni de la acea dată se considerau moldoveni şi doar 5% – români.[1]
În viziunea intelectualilor patrioţi din R.M. aşa-zisa „criză de identitate” înseamnă de fapt că locuitorii majoritari ai acestei foste republici sovietice (şi, cîndva, provincii româneşti) se identifică „greşit” drept moldoveni, atribuindu-şi un etnonim inculcat de propaganda sovietică, în locul celui autentic de „român”. Părtaşii discursului „crizei ientitare” vorbesc şi acţionează de fapt într-o logică de „construcţie etnonaţională” (nation building): pentru ei identificarea „greşită” a populaţiei-ţintă din R.M. este o „problemă” de rezolvat, o provocare de depăşit, prin mijloacele de educaţie şi pesuasiune disponibile statului şi „societăţii civile”: şcoala, presa, instituţiile culturale. Au trecut 20 de ani de cînd în şcoli se învaţă din manuale de „istoria românilor” (pe lîngă cele de „limba română” şi „literatura română”). Cîţi ani de educaţie patriotică mai sînt oare necesari pentru ca populaţia R.M. să se identifice „corect”?
„Criza identitară” este mai degrabă o „problemă” a elitelor şi nu priveşte populaţia largă din R.M. şi asta la două registre de sens distincte: 1) Presupusa „criza identitară” este văzută de către un anumit grup de intelectuali drept un prilej de mobilizare în vederea continuării proiectului de construcţie naţională, sistat în 1940/ 1944 (dar continuat după 1990); 2) În schimb, o reală „criză de identitate” îi caracterizează mai degrabă pe aceşti convertiţi de dată recentă, militanţi iluminaţi ai „adevăratei” identităţi pentru care realitatea socială complexă, populaţiile hibride şi dezinteresate din punct de vedere identitar le provoacă măcinări nesfîrşite. Suferinţele devin şi mai greu de îndurat atunci cînd aceşti misionari ai românităţii ajung la Bucureşti şi descoperă cu decepţie nişte intelectuali cosmopoliţi, „dezrădăcinaţi” în chiar inima României, incapabili să le înţeleagă măcinările la modul serios, căci, vai, ei şi-au însuşit lecţia naţională de mai bine de un secol…
În ochii intelectualilor patrioţi din R.M., această presupusă „criză identitară” este produsul unei mari nedreptăţi istorice (ocupaţia ruso-sovietică) şi este totodată sursa unui şir de alte probleme – sărăcie, corupţie, înapoiere economică şi culturală etc. Căci, vorba unui istoric moldovean intervievat recent la un canal TV cu ocazia unui eveniment oficial, statul R.M. nu va putea să-şi rezolve problemele (de sărăcie, corupţie etc.), cîtă vreme nu îşi va soluţiona „criza identitară”. Raţionamentul este interesant, deşi contrazice o înţelegere de bun simţ, pentru că nu este deloc clar cum identificarea etnonaţională poate să-i ajute sau să-i încurce pe oamenii noştri să fie buni gospodari, inventivi şi integri din punct de vedere moral. În realitate, intelectualii lupători pentru cauza naţională nu fac decît să perpetueze, fără să vrea, sărăcia şi corupţia generalizate în virtutea unui soi de profeţie autorealizatoare: în loc să se concentreze pe probleme stringente şi pe rezolvarea lor, aceşti intelectuali militanţi deplasează atenţia publicului şi a politicienilor înspre dispute eterne cu caracter simbolic şi identitar, în ruptură cu năzuinţele şi interesele de zi cu zi ale populaţiei locale. În plus, supralicitarea discursului etno-naţionalist nu separă oare şi mai abitir populaţia R.M. pe categorii etnice, în ciuda unei coeziuni şi solidarităţi comune ale locuitorilor acestei ţări în numele unor scopuri practice şi de neamînat, să zicem, de modernizare şi de trai mai bun şi mai paşnic?
[1] Întrebarea era următoarea: „Oamenii consideră că în RM există mai multe grupuri etnice (moldoveni, ruşi, ucraineni, găgăuzi, bulgari etc.). Dvs. cum vă consideraţi?”. Totodată, atunci cînd li s-a oferit respondenţilor posibilitatea să se autocaracterizeze în funcţie de mai mai multe opţiuni, respondenţii din această categorie (moldoveni/ români) s-au considerat în proporţie de 85% în primul rînd drept moldoveni, iar la o a doua opţiune români în proporţie de 14%. De atunci, nu s-au mai făcut sondaje care să măsoare explicit identificarea populaţiei din R.M. Din acel moment, vorbitorii de limbă română din R. Moldova au fost desemnaţi prin categoria împăciuitoare de „moldoveni / români”.