Republica Moldova ca sindrom

TEMA: Republica Moldova: complexul de superioritate al României

În acest text încerc să arăt că Republica Moldova nu este doar un simptom pentru situația noastră globală ci funcționează ca un sindrom: adică un set de simptome care, la diferite niveluri, iluminează anumite legături structurale.

Felul în care este îndeobște abordată Republica Moldova astăzi, cu precădere în spațiul știintelor sociale și politice, dar și în cadrul comentariului jurnalistic și cultural, dovedește adeziunea aproape unanimă la paradigma liberal-conservatoare care vede în Republica Moldova un stat-slab, sau chiar un stat-eșuat (failed state).[1] În această paradigmă, instituțiile statului sunt caracterizate ca fiind disfuncționale și mereu suplimentate de rețele informale, cel mai adesea caracterizate drept corupte –schema esențială care a caracterizat de fapt întreaga analiză tranzitologică[2] a post-comunismului din care această teorie a statelor slabe face în mod necesar parte. În acest orizont epistemic și ideologic, accentul analizei cade în mod inevitabil asupra câtorva probleme (devenite ele însele cuvinte-cheie pentru granturi de cercetare, până de curând) precum cetățenie, granițe, migrație sau economie informală. Problema cu această abordare nu e doar că izolează în mod nejustificat o serie de procese economice și de acumulare întotdeauna globale și cu o istorie mai amplă decât cea strict locală și națională, ci și că, mai ales, reafirmă în subtext, ca presupoziție, distincția profund ideologică dintre stat și societatea civilă. Prin urmare, când statul este considerat slab, “societatea civilă” este chemată să intervină și să suplimenteze rolul statului, preluându-i mare parte din funcții. Fără să insist, aceasta a fost povestea paradigmatică a ceea ce s-a numit tranziția post-comunistă: adică intersecția dintre varianta neoliberală a capitalismului global și filosofia burgheză a intervenționismului politic făcut din exteriorul, și de cele mai multe ori, împotriva statului.

Mai mult decât atât, în contextul specific al destrămării URSS, din care Republica Moldova face parte, această construcție ideologică a presupus formularea a doi poli opoziționali, atât pe orizontală cât și pe verticală. Astfel un prim pol de opoziție îl constituie contradicția dintre formarea statelor naționale liberale autentice în secolul 19 în vestul Europei (în care cetățenia era separată de etnicitate, și în care, cel puțin în teorie, statul avea rolul unei universalități abstracte, dincolo de diviziunile locale) și modul de formare a statelor în epoca post-sovietică în care cetățenia și etnia sunt strict legate, aceasta din urmă fiind esențială în definirea și delimitarea limitelor statului, dar și a legitimării sale ideologice. În acest context, etnia și nu cetățenia oferă acces la resurse, la protecție, la mobilitate și conferă o formă de apartenență la o „comunitate imaginată” –  contribuind astfel la colorarea etnică a teoriilor despre corupție și informalitate amintite mai sus.[3] Acest tip de construcție nu face decât să exotizeze și să infantilizeze construcțiile statale contemporane din periferie drept copii imperfecte ale unor procese vestice de secol 19. Asta și pentru că al doilea pol de opoziție, pe verticală, opune pe de o parte cosmopolitanismul elitelor globale contemporane, care văd în statul național o rămășiță retrogradă, iar pe de alta aspirația cvasi-populistă spre statalitate și autonomie a diferitelor diviziuni etnice din Europa post-comunistă și post-sovietică. Astfel, în viziunea cosmpolită globală identificarea etnică cu aspirații statale este interpretată drept o formă de barbarism etnic, de fundamentalism, într-o lume fluidă, rizomatică, deschisă, lichidă și mai ales globală. Stricta identificare etnică, localismul, închiderea în coordonate naționale devin piedici atunci în buna fluidizare a acumulării globale de capital și nu este de mirare că exact acele zone ale lumii care s-au opus în mod explicit acumulării de capital au fost imediat catalogate drept fundamentaliste etnic și evident teroriste[4]. Însă așa cum mulți au observat deja[5] această opoziție este în sine falsă tocmai pentru că exact dimensiunea globală și delocalizată a modului de acumulare capitalist actual determină și generează aceste fenome așa numite de identificare etnică puternică, sau de fundamentalism etnic. Altfel spus, state precum Republica Moldova nu sunt slabe “in sine” sau din cauza moșternirii comuniste grele, ci din cauza faptului că se află la periferia centrelor de acumulare de azi. Din acest punct de vedere, chiar nu este nici o diferență, poate doar de grad, între România și Republica Moldova –poziția acestora este absolut comparabilă ca zone din periferie. În acest context, în care statele sunt corodate ca urmare a unor procese globale foarte concrete, națiunea rămâne să joace un rol esențial în construirea apartenenței și identității –un fenomen care este la fel de pregnant nu doar în locuri periferice precum Republica Moldova, dar și în țări din centru precum Belgia (altfel o periferie a centrului încă de la apariția capitalismului vestic). Astfel, nu vreau să sugerez doar teza deja încetățenită conform căreia globalizarea duce la violență etnică, extremism, naționalism, etc., ci mai ales faptul că, contrar predicțiilor liberale optimiste de acum un deceniu care salutau disoluția binomului statului-națiune (wither away), de fapt statele nu mai pot exista astăzi decât dacă se bazează pe un surplus național și etnic foarte puternic. Cu ce ar fi astfel mai diferit efortul Republici Moldova de a-și contura moldovenismul față de efortul multor țări din Europa (precum Franța sau SUA –pentru a păstra referința vestocentrică a acestui text) care sunt angajate în eforturi similare de reconfigurare a naționalității în contextul erodării puterilor statului de către procese globale, pe de o parte, și de influxul de emigranți (adică de forță de muncă ieftină și precară), pe de alta?

Desigur, asta nu înseamnă că trebuie ignorat specificul local al Republicii Moldova, mai ales cel post-sovietic. În cadrul diviziunii muncii din timpul URSS, RSS Moldova, precum Nordul Caucazului – o zonă comparabilă- a deținut un rol de asemenea periferic. Astfel, RSS Moldova a avut un sistem industrial mult mai puțin dezvoltat decât restul țării, astfel încât agricultura și industria ușoară asociată acesteia au fost predominante. Această lipsă a industrializării pe scală largă a menținut caracterul rural al regiunii și astfel predispoziția la identificări pe baze etnice locale și nu sovietice-universale. Concomitent, producția de mărfuri agricole a facilitat posibilitatea vânzării acestora pe piața neagră în orașele industrializate din URSS, mai ales spre finalul perioadei sovietice când lipsurilor erau mari, ducând astfel la însemnate acumulări de capital pentru elitele locale. Astfel, nomenclatura comunistă din Moldova a putut extrage profit și privilegii din banii obținuți din traficul de produse agricole, însă în lipsa unei baze industriale puternice care ar fi putut fi mobilizată pentru pretenții politice (cum a fost cazul în bazinul DonBas din Ucraina ceea ce a asigurat întîietatea oligarhiei locale în politica Ucrainiană post-independență), nomenclatura a trebuit să mobilizeze și să exacerbeze sentimentele etnice existente pentru a-și consolida propriile poziții de putere și influență la sfârșitul URSS-ului. Moldova este astfel un caz exemplar. O parte a elitei comuniste moldovene (în special partea subordonată a acesteia) a mobilizat sentimentele pro-românești încă din 1989, pe fundalul nu al Revoluției Române cât pe cel al mișcărilor naționaliste din întreg spațiul URSS, cerând mai multă autonomie față de elitele cu legături strânse la Moscova. Această fractură a devenit cu adevărat vizibilă în urma independenței urmată de proclamarea independenței Transnistriei, zona cea mai industrializată și rusofilă. Desigur, pentru o elită politică conducând o regiune încă puternic ruralizată și agrară, mobilizarea sentimentelor care țin de țară, neam și pământ este o strategie evidentă de consolidare a puterii și de formulare a unor cereri politice –nu este nimic inerent naționalist sau patriotic aici. Așadar, contrar interpretărilor mainstream, conflictele ce au marcat finalul URSS nu au fost conflicte etnice (la fel cum nu au fost conflicte etnice în Yugoslavia) ci lupte în interiorul nomenclaturii de partid comuniste care, împreună cu aliații lor din birocrația de stat, au mobilizat sentimente etnice în vederea consolidării propriilor poziții în interiorul, iar mai apoi, în urma URSS-ului. De cele mai multe ori aceste consolidări au însemnat de fapt un adevărat proces de constituire a unui stat –dar nu cu scopul național de tip secol 19 așa cum au crezut observatorii vestici naivi sau patrioții români ci cu acela ceva mai pragmatic de extragere de resurse. În definitiv, cam asta știau să facă foștii nomenclaturiști comuniști –să folosească structurile statului pentru extragerea de profit și acumularea de capital. Astfel, departe de a sugerea un stat slab, o asemenea strategie dovedește intuiția perfectă pe care foștii nomenclaturiști o aveau cu privire la rolul extrem de important al statului în acumularea (primitivă) de capital și redistribuția de resurse. Prin urmare, atât Republica Moldova, cât și Transnistria, dar și o serie de alte state post-sovietice nu exprimă nimic inerent etnic ci doar convingerea (foarte întemeiată de altfel) a elitelor sovietice și post-sovietice că deținerea controlului asupra statului, și prin urmare constituirea unor formațiuni statale ad-hoc, este singura forma de perpetuare și sporire a propriilor privilegii[6] –un lucru de altfel foarte valabil pentru funcționarea ca atare a capitalismului în ciuda ideologiilor neoliberale anti-stat.

Că lucrurile stau așa este evident și din virajul dinspre naționalismul de tip românesc din perioada 1989-1994 spre naționalismul de tip moldovenesc promovat de Partidul Comunist (de altfel tot ca strategie de luptă electorală internă) și adus la stadiul de comic absolut de scrierile lui Vasile Stati. Desigur, ideea de moldovenitate și de etnicitate specific moldovenească cu pre-istorie proprie datează din interbelic și, în ciuda unora dintre absurditățile sale, trebuie totuși privită cu ceva mai multă indulgență decât o facem acum. În definitiv, tipul acesta de istorie naționalistă nu este cu nimic mai fantasmagorică decât oricare altă istorie naționalistă din regiune, inclusiv românească.

Mai mult decât atât, trebuie observat cum ideea de națiune moldovenească (dincolo de instrumentalizările ei politice și electorale), care subîntinde existența ideologică a Republicii Moldova ca stat, este totuși o formă de răspuns local la diferitele etape de colonialism  prin care această regiune a trecut –otoman, dar cu precădere rusesc și românesc. Subiectul istoric Basarabia a apărut ca urmare a păcii de la București din 1812 când acest teritoriu a fost dezlipit din Principatul Moldova (un stat vasal porții Otomane) și trecut în granițele Imperiului Țarist, câștigător al Războiului Ruso-Turc dintre anii 1806-1812. Contextul acestei aproprieri de teritoriu, juridic aflat sub suzernitate otomană, este dublu: pe de o parte imperiul țarist viza accesul la gurile Dunării (proces desăvârșit în urma tratatului de la Adrianopol din 1829, tot în urma unui război ruso-turc) în vederea exportului de grâne și vite pe piața mondială și de consfințire astfel a puterii sale globale, nu doar regionale; pe de alta, în contextul iminentei invazii Napoleoniene a țării posesiunea efectivă a acestei zone oferea un avantaj strategic imperiului țarist. Așadar, Basarabia apare ca provincie istorică servind interesele strategice ale Rusiei țariste care la momentul respectiv reușea să ia prim planul imperiului otoman în regiune, spre nemulțumirea imperiului Britanic, și mai târziu a aliaților acesteia Franța și Austria, care aveau interesul ca Rusia, mai ales după finalul războielor napoleoniene și a doctrinei balanței de putere, să rămână o putere medie și controlabilă, cu atât mai mult cu cât Imperiul Britanic avea interese coloniale în Orientul Îndepărtat, de asemenea o zonă de expansiune a intereselor țariste. Astfel, dacă Basarabia intra în sfera de influența a imperiului țarist, Romania, ca unitate statală formată în 1859, a apărut tocmai din dorința puterilor vestice de a scoate acest teritoriu din influența Rusească și astfel de a crea o zona anti-rusească între Balcani (o altă zonă de influență vizată de imperiul țarist) și Imperiul Țarist. Să nu uităm că în urma Tratatului de la Adrianopol, Rusia ocupase Valahia și Moldova –pe care le reorganizează prin Regulamentele Organice asemenea unor teritorii proprii- ca parte a datoriei de război a sultanului. Fără intervenția puterilor străine care și-au urmărit propriile interese, teritoriile pe care le numim azi România ar fi urmat probabil același traseu cu cel al Basarabiei (de la Sultan la Țar) sau, cu cel al Serbiei, care a trecut din posesiunea Imperiului Otoman în protecția celui Țarist. Însă pentru că acest fapt nu s-a petrectut, România a intrat în sfera Europeană a construcției statului-națiune specifică secolului 19, în timp ce Basarabia a trecut printr-o constructie strict periferic-imperială, astfel încât nu a fost parte a procesului de formare a statelor-națiune de secol 19. Astfel, Basarabia a suferit o serie de anexări și includeri în Principatul Moldovean (sudul Basarabiei), apoi în Rusia țaristă, în România și apoi în URSS din care aceasta reapare drept Republica Moldova pe 27 august 1991–o istorie ale cărei detalii nu pot fi abordate aici. Ce trebuie însă observat este că această istorie a fost complet obliterată și mistificată în timpul regimului Ceușescu. Din păcate modul în care astăzi cei mai mulți noi cei din România ne raportăm la Basarabia/Republica Moldova este ca urmare a succesului regimului Ceaușescu de a își impune istoriografia și paradigma naționalistă în care aceasta a fost construită. Astfel, ideea că Basarabia/Republica Moldova este pământ românesc este un fals istoric de tipul celor vehicultate de protocronismul ceaușist. În raport cu ceea ce numim Republica Moldova azi statul român, format să nu uitam, la aproape jumatate de secol după anexarea Basarabiei, a practicat aceeași politică imperialistă și colonialistă precum cea a Rusiei, diferența fiind doar de putere. Atunci când pentru scurt timp balanța de putere a fost schimbată în favoarea statului roman, in 1918, România a anexat Basarabia (la fel cum a făcut și cu Ardealul înăbușind totodată revoluția comunistă din Ungaria) dovedind astfel o aspirație colonială specifică statului român modern sub conducerea familiei Hohenzollern. Episoadele de colonialism românesc (mai ales în Dobrogea) -limitate ce-i drept de precariatea cronică a statului de-a lungul modernității-, au fost complet trecute sub tăcere de istoriografia ceaușistă care a construit mitul cetății asediate și a națiunii care mereu se apară de dusmani (o moștenire ce-i drept a istoriei romantice de secol 19).

Mai mult, Basarabia pământ românesc nu exprimă doar vechile aspirații coloniale românești, ci totodată jocă astăzi rolul unui mecanism compensatoriu pentru români. Basarabia este astfel pămantul imaginar, mitic, de fapt mitologic, în care se proiecteaza toate fantasmele românești de naționalitate și puritate. Sigmund Freud a scris că simptomele nu provin direct din memorie ci din fantasmele construite pe acestea. Astfel, fantasmele au foarte puțin bază istorică fiind generate de propriile noastre contradicții și traume. Republica Moldova nu este altceva decât spațiul în care ne proiectăm propriile noastre fanstasme de mărire și de civilizație, singurul spațiu în legătură cu care ne simțim superiori. Iubim Basarabia/Republica Moldova aici în România pentru că este singurul spațiu în care noi ca români suntem priviți ca civilizați și europeni –practic iubim narcisist această privire care ne privește ca europeni. Basarabia/Republica Moldova este astfel modul în care reușim să ne simțim buni și europeni, cei cărora le putem da sfaturi și expertiză. Doar în Republica Moldova, România înseamnă Europa și civilizație, fiind astfel singurul loc în care ne putem permite ironii în legătură cu starea de înapoiere a altora. Astfel, modul în care ne raportăm noi la moldoveni este modul în care ceilalți din Europa se raportează la noi, românii. Republica Moldova este modul în care ne luăm revanșa față de aceștia: frustrările acumulate sunt sublimate sub forma unui impuls civilizator, educațional și superior adresat celor din Republica Moldova. Mai mult, Republica  Moldova joacă pentru România rolul pe care Transilvania îl joacă în imaginarul naționalist unguresc: elementul mitic extern, rupt de spațiul național și astfel elevat la un statut superior de păstrător al culturii pure naționale, adevăratul garant al identității naționale. Basarabia, în acest imaginar, apare drept singurul pâmânt cu adevărat românesc, tot restul fiind de fapt corupt, vândut și contaminat – desigur, teza tipic legionară din care expresia de pămân românesc însăși provine.

Desigur această expresie trebuie inversată: România pământ basarabean. În ce sens? În sensul descris mai sus: ca posibilitatea de înțelegere prin experiența moldovenească a caracterului colonial și perifieric al României în relațiile de acumulare globale capitaliste. În ciuda pretențiilor de superioritate ale României ca stat membru UE, abia Republica Moldova este cu adevărat un stat global prin însăși poziția sa periferică și marginală, prins între diferite presiuni colonialiste (românești și rusești) și capitaliste. Astfel, departe de a fi toți români cum spune discursul naționalist, pare că suntem mai degrabă toți moldoveni: o construcție identitară incertă, manipulabilă politic, menită să ofere o raționalizare unei situații economice mereu precare și marginale.

__________________