TEMA: Dincolo de neoliberalism: bugetul participativ
Cererea de implementare a bugetului participativ (BP) începe să fie pomenită în spațiul românesc în contextul manifestațiilor din ianuarie-februarie 2012. La punctul 9a din manifestul Tinerilor Mânioși, accentuăm necesitatea creării „unor cadre democratice participative care să permită consultarea cetățenilor în afara ciclului electoral (exemple: bugete participative în cartiere, comisii de dialog social, referendumuri locale, inclusiv prin mijloace electronice)”. Bannerul care sintetizează pentru mine cel mai bine democrația participativă este „FIECARE CETĂȚEAN, PROPRIUL POLITICIAN”, pe care îl arborăm în piață, dar și la o manifestație sindicală la care ne solidarizam cu revendicările anti-austeritate ale sindicaliștilor din învățământ și sănătate. Sloganul este gândit la Casa Tranzit, locul care adăpostea Proiect Protokoll, unde facem o serie de bannere și pancarte, vreo 25, inițiative creative care au fost continuate cu alte zeci de bannere, timpuri în care ne mânjeam distractiv cu culori și idei la Fabrica de Pensule sau la sediul ecologiștilor din Campania Salvați Roșia Montană, pornind astfel un proiect educativ ad-hoc: Școala de Pictură Activistă.
Apoi, în contextul dezbaterilor din Consiliul Local de la sfârșitul lunii ianuarie cu privire la bugetul pe anul 2012, fac referire la BP într-o scrisoare deschisă, semnată colectiv de GAS, în care este propusă „asumarea de principiu de către primărie ca, în anul 2013, o șesime din bugetul local să fie distribuit prin mecanisme specifice democrației participative (ex.: planificare bugetară participativă în cartiere), în urma instituirii unui mecanism de consultare elaborat alături de societatea civilă, care să asigure o deliberare cetățenească largă și informată”. Stipulam ca asumarea BP „să fie conformă recomandărilor agendei sociale europene (Europe 2020), astfel încât obiectivele sociale sa devină obiective orizontale în fiecare domeniu al dezvoltării locale”. Cum bugetul Clujului în 2012 este de aproape un miliard de lei, suma decisă prin metode specifice democrației participative este considerabilă. Dezbaterile legate de bugetul pe anul 2012 de la sfârșitul lunii ianuarie și începutul lunii februarie au eșuat pentru că primăria dorea adoptarea cât mai rapidă a bugetului, consultarea nu a fost deloc largă și transparentă, apoi civicii preferau să protesteze în piață decât să participe la dezbateri crezând că prin dialog vor legitima puterea. Chiar dacă dezbaterile s-au împotmolit rapid, m-am bucurat că în urma sugestiei mele primăria a luat legătura cu Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară (USAMV) pentru a deschide în folosul clujenilor un spațiu de 6 hectare, care era parțial folosit ca bază de cercetare. Le-am zis că USAMV ar putea oferi spațiul, iar primăria să îl administreze, ceea ce s-a și întâmplat în urma negocierilor dintre cele două instituții. Până în toamna anului 2012 au fost deschise 2 hectare, urmând ca în celelalte 4 să se amenajeze o grădină botanică cu acces gratuit sau la un preț modic. Prin participarea la dezbateri am reușit să rupem încă o părticică din buget pentru amenajarea unui spațiu public și să contribuim astfel la deschiderea celui mai mare spațiu verde din cartierul Zorilor, un cartier cu zeci de mii de locuitori, dar fără parc. Apoi, obțin promisiunea ca primăria să nu dea avize de construcție pentru un proiect imobiliar într-un alt loc din Zorilor unde s-ar putea crea al doilea părculeț al cartierului. Nu sunt singurele succese, deoarece la discuții mai sunt puse pe agenda publică desființarea ghetoului de la Pata Rât și lipsa unor criterii transparente de finanțare a sectorului cultural independent. Intenția mea era ca zonele folosite de comunitate în parametri suboptimi să devină spații publice, la unele dintre acestea făcând referire în volum, și să fie reamenajate prin mecanisme de angajare și monitorizare comunitară a lucrărilor specifice BP. Bineînțeles, nu mă gândeam la implementarea BP doar în privința creării unor spații publice, cu accent pe cele verzi, ci și la îmbunătățirea unor infrastructuri edilitare (drumuri, canalizări, parcări etc.) ori pentru a demara proiecte culturale la nivel de cartier, dar cred că BP se poate articula foarte bine în spațiul românesc în sensul implicării comunităților locale, distribuite prin diferite cartiere, la socializarea precarelor spații de interacțiune pe care le avem. Opțiunea redobândirii spațiului public, aparent o cauză de clasă de mijloc, nu este mică, așa cum întrezăream din criticile camarazilor mei interesați de politica la nivel înalt, de discursurile ideologice și financiare care o conturează și, în general, de o critică sistemică în care contextele locale au o importanță redusă. Prin permiterea accesului gratuit în cel mai mare parc al orașului Parcul Iuliu Hațieganu (cunoscut ca Parcul Babeș) de 25 de hectare, prin deschiderea generală a terenurilor de sport și joacă din școli, prin amenajarea celui mai mare spațiu public al Clujului de vreo 33 de hectare de lângă Iulius Mall și sistematizarea ca spații publice a altor zone la care am făcut referire în petiții de-a lungul vremii, am putea dubla cantitatea de spații de vilegiatură și de socializare din orașul Cluj. În termeni calitativi, am putea contribui prin BP la creionarea lor. Aceste petiții de apropriere cetățenească a spațiului public au fost elaborate cu ajutor din partea mediului asociativ clujean și la unele sugestii din partea arhitecților și urbaniștilor, în special de la firma Planwerk, dar presiunile trebuie intensificate și diversificate pentru a avea minime rezultate. De aceea, mecanismul BP propune ieșirea dintr-un cerc vicios al formulării agendei civice de către o minoritate de activiști și specialiști, din afara sau la marginea deciziei politice, oricât de bine intenționați ar fi aceștia.
Pe parcursul anului 2012, formulez propunerea de adoptare a bugetului participativ în diverse petiții semnate de mai multe asociații locale. În timpul campaniei pentru alegerile locale din iunie, BP este acceptat public de doi dintre candidații importanți la primărie. Eckstein Kovacs propune la unul dintre principalele puncte ale programului său ca 5% din bugetul orașului să fie distribuit prin intermediul BP, iar Emil Boc, candidatul care a câștigat alegerile, acceptă mai rezervat un proiect pilot de BP arondat cartierului Mănăștur, un cartier de 100.000 de locuitori, aproximativ o treime din Cluj-Napoca. Am ajuns să promovez acest mecanism implementat cu succes la Porto Alegre în urma cercetărilor mele cu privire la apariția contraculturilor politice și sociale de după al Doilea Război Mondial. De altfel, primul meu volum se numește Anii 1960: mișcări contestatare în SUA. E necesar să fac acest ocol cu privire la democrația participativă pentru că unii protestatari din iarnă, oarecum marginali în iureșul general, nu condamnau doar abuzurile de putere ale guvernului, ci făceau referire și la o criză sistemică a democrației reprezentative, chiar dacă alternativele la sistem erau conturate palid din cauza acuzelor de contrafactualitate și utopie nu doar în spațiul românesc, ci pretutindeni în dezbaterile publice.
Democrația participativă, o sintagmă șaizecistă
Port Huron Statement, manifestul Noii Stângi americane lansat în 1962, prefigurează schimbări epistemice majore pentru curentele civice și politice critice la adresa capitalismului corporatist din ultima jumătate de secol. Manifestul generațional care a lansat termenul de democrație participativă este o analiză a politicii fără participarea publicului la luarea deciziilor, o investigație a „complexului militaro-industrial”, după formula președintelui Dwight D. Eisenhower, care controla economia americană, este un comentariu la adresa sărăciei conceptuale provocată de logica dihotomică a Războiului Rece și de anti-comunismul folosit ca armă împotriva oricărei încercări de democratizare a statelor coloniale sau foste coloniale, dar este și o investigație a rasismului WASP (White Anglo-Saxon Protestant). Soluțiile propuse sunt reformarea instituțiilor statului printr-un design instituțional care să permită deliberări mai largi și implicarea directă a indivizilor sau a grupurilor de oameni asociați în viața cetății, control public asupra economiei și politicii, dezarmare, investiții în educație și justiție socială.
Port Huron Statement este redactat în mare parte de Tom Hayden, un student jurnalist de doar 22 de ani, însă asumat de participanții din Students for a Democratic Society (SDS), organizația care a jucat ulterior un rol important în manifestațiile împotriva Războiului din Vietnam, incluziunii sociale a populației sărace, în special afro-americane și hispanice, ori în formarea unei mișcări feministe la nivel asociativ și academic. Similar cu lecturile mele din liceu și facultate, influențele culturale ale viitorului senator democrat, personalitate activistă care m-a marcat, erau Jack Kerouac cu Pe drum, Allen Ginsberg cu poemul Urlet. Hayden era fascinat de personajul rebel jucat de James Dean în Rebel fără cauză. Marginal atins de literatura marxistă, Tom Hayden a fost influențat de existențialiștii europeni Camus și Sartre. Amprentele educației sale sociale vin dinspre tradiția sindicală americană și luptele negrilor de emancipare, alături de care Tom Hayden participa în Freedom Rides, călătoriile de desegregare din sudul SUA, organizate de tinerii de la Students Nonviolent Coordonating Comitee (SNCC). De altfel, primele notații ale manifestului le scrie într-o închisoare din Albany, statul Georgia, după ce prin nesupunere civică a încălcat o lege sudistă a transportului segregat considerată injustă. Atât Hayden cât și alți redactori ai manifestului nu aveau o ideologie anume, deși încorporau mai multe. Ei credeau că este necesară o retrezire a unui spirit contestatar, a unui nou imaginar social utopic, care să transforme cetățenii apatici în subiecți politici auto-delegați, capabili de emancipare, gată să împartă responsabilitatea deciziei alături de antreprenori, manageri din corporați, „experți” aparent neutri și politicieni profesioniști, elite decidente specifice economiei capitaliste de piață.
Manifestul a lansat sintagma faimoasă de democrație participativă, preluată de Tom Hayden de la Arnold Kaufman, unul dintre profesorii săi de la Universitatea din Michigan. Încorporând unele deziderate democratice ale sistemului electoral, dar depășindu-le, democrația participativă presupune luarea unor hotărâri de jos în sus prin vot sau consens și stipulează că fiecare persoană este responsabilă pentru luarea unor decizii. Potrivit lui Kaufman, democrația participativă înseamnă inițiativă individuală și oportunitate socială, în sensul în care societatea încearcă să găsească debușee pentru exprimarea creativității personale sau de grup și să experimenteze constant noi practici incluzive. Manifestul de la Port Huron nu creionează însă un design instituțional detaliat pentru democrația participativă, elaborat și rațional, cu supape de asigurare a unor drepturi și a ordinii sociale, ci accentuează doar înrudirea (kinship) relațională, fraternitatea și suroritatea posibile prin acțiune civică și deliberare comună, transformarea din populații pasive în subiecți conștienți și autonomi ai propriei istorii.
Este considerat cel mai important document al stângii americane non-marxiste, probabil cel mai circulat manifest în anii 1960, dar și la câteva decenii după, odată cu apariția internetului. Ca urmare a deziluziei în raport cu experimentele staliniste din Uniunea Sovietică, documentul renunță la limbajul teleologic marxist al unei schimbări revoluționare inevitabile, la discursul luptei de clasă și la anunțarea unui subiect politic privilegiat în figura proletariatului industrial, însă fără a se rupe complet de analiza marxistă, de care erau legați mulți tineri prin părinții lor, foști militanți socialiști în perioada interbelică. Miza pentru o nouă stângă plăpândă, în formare, nu era răsturnarea sistemului capitalist, considerat prea puternic, ci o emancipare plurală a cetățeanului și, în măsura în care este posibil, o democratizare a statului și a pieței. Cu toate acestea, Tom Hayden recunoaște 50 de ani mai târziu, după mișcările sociale de tip Occupy, că deși documentul a anunțat permutări relevante, în sensul că în ultimele decade incluziunile de gen și cea rasială au devenit semnificative, reducerea clivajelor economice a rămas doar un deziderat. Acapararea de către 1% din populație a bogăției economice și a funcțiilor politice, prezentată în manifestul Noii Stângi, lucru care a devenit, de altfel, laitmotivul manifestațiilor de tip Occupy de pe Wall Street și din alte orașe ale Statelor Unite, a rămas o realitate neschimbată în ultimii 90 de ani în ciuda politicilor New Deal din anii 1930 ori aplicării unor politici non-discriminative în anii 1960-1970. Nerezolvarea inegalităților economice majore este văzută ca un eșec al generației sale și obiectivul principal al generației de noi contestatari douămiiști. Dezideratele economice de la Port Huron, care stipulau ca „resursele majore și mijloacele de producție să fie deschise participării democratice și subiect al reglementării sociale democratice” nu au mai fost urmărite în detaliu în bulversările epocii. Atât atunci, cât și acum lipsește un instrumentar adecvat pentru socializarea deciziei antreprenoriale, Noua Stângă axându-se pe participarea politică largă, crearea unui stat al bunăstării sociale și pe multiculturalism.
Dincolo de producție: bugetul participativ ca socializare a deciziei
Între democrația participativă și mecanismul bugetului participativ, despărțite de câteva decenii, nu există o legătură cauzală directă, însă este un mecanism al reformei radicale care poate să apară doar ca urmare a unui Zeitgeist protestatar specific, a contestării repetate a democrației așa-zis reprezentative, a delegării deciziilor odată la patru ani către o elită politică susținută și controlată, în bună măsură, de oameni de afaceri și de organismele financiare supranaționale. Bugetul participativ este un instrument care permite cetățenilor din diverse cartiere să discute modul în care sunt alocați banii din taxele lor și să decidă prioritățile de investiții. Nu atacă frontal clivajele economice majore, dar e un pas înainte în dizolvarea statului. Dincolo de consultare, maximum care se poate cere într-o democrație reprezentativă, societatea civilă se auto-reprezintă și decide, în colaborare cu reprezentanții și funcționarii statului, unde și cum își (re)distribuie taxele. După cum reflectă manifestul de la Port Huron, viața politică se fundamentează pe câteva principii fără de care democrația nu ar putea funcționa: decizia se ia de grupuri de cetățeni în spațiul public, politica este văzută pozitiv ca „arta de a crea colectiv o formă acceptabilă de relații sociale”, deliberarea comună are menirea de a scoate oamenii din izolare și de a crea o comunitate, fiind un mijloc necesar, deși insuficient ni se spune, de „a găsi sens în viața personală”. Manifestul revendică faptul că problemele private ca alienarea individuală de la viața comunității, lipsa infrastructurii de bază ori insuficiența unor facilități de recreere să fie formulate ca dileme comune, iar viața politică să își găsească debușee pentru îngrijorări, aspirații și vise aparent personale. Doar în cadrul unei ideologii politice contra-culturale, un astfel de mecanism poate să apară, în ciuda năzuințelor reformiste de acțiune în interiorul statului, speranțe care presupun că interesele divergente de grup sau de clasă pot să fie atenuate prin deliberări colective. Hayden apreciază în declarații din timpul crizei economice de la începutul secolului XXI că un spirit similar al participării populare specific democrației participative, cu nuanțele sale deliberative sau consensuale ulterioare, leagă manifestațiile din anii 1960, transformările politice din America Latină care au adus partide de stânga la putere după dispariția oligarhiilor economice și a dictaturilor militare, Primăvara arabă, mișcarea Indignaților și protestele de tip Occupy.
În lipsa unei apropieri democratice a resurselor și a mijloacelor de producție, bugetul participativ este, din punctul meu de vedere, cea mai importantă inovație democratică a ultimelor decenii. Dincolo de mecanismele de consultare, dincolo de contestare, dincolo de participarea societății civile la treburile publice, afirmării diversității și pluralității de opinie, capacități care s-au îmbunătățit în ultima jumătate de secol, bugetul participativ permite deliberarea directă și informată, reconstrucția statului local prin dispersarea puterii de decizie. Este un răspuns alternativ la abordările politice neoliberale și neoconservatoare din ultimii 30 de ani care au accentuat de-reglementarea financiară, privatizările, primatul pieței dominate de multinaționale, minimalizarea statului, disputarea rolului afirmativ al instituțiilor publice în reglementarea societății. BP nu este o formulă magică de rezolvare a deficitului de democrație în sistemele capitaliste de tip corporatist, dar este un instrument bun de implicare politică a cetățenilor. În acest sens, democrația participativă anunțată în anii 1960, cu un instrument ca bugetul participativ, se desparte atât de practica birocratică a socialismului autoritar care îl invoca pe Marx cât și de practica liberală a statului minimal, în care cetățenii sunt consultați, dar și atunci în cel mai bun caz.
Viața radicală e în altă parte
Dacă La Porto Alegre, în Brazilia, s-au instituit forumuri sociale globale ca alternativă la forumul economic de la Davos, la care participă un număr restrâns de actori politici, economici și financiari, orașul de 1,5 milioane de locuitori mai este cunoscut datorită unui design instituțional democratic care permite cetățenilor marginali și, de regulă, excluși participarea directă la distribuirea bugetului. Între timp, sistemul a fost extins în forme moderate în sute de orașe din lume. Dar aplicarea bugetului participativ este încetinită de interesele oligarhice politice și de afaceri, dar și de neîncrederea că cetățenii „simpli” ar avea competența necesară de a decide în astfel de chestiuni dezbătute, de obicei, într-un jargon tehnocratic. Sistemul a fost implementat de un partid de stânga, Partidul Muncitorilor, și permite distribuirea anuală a câteva sute de milioane de dolari din bugetul orașului. Statisticile au arătat că la puțin timp după implementare, zeci de mii de locuitori participau anual la întâlnirile bugetului participativ, până la 10% din populația orașului cu drept de vot, în timp ce înainte de introducerea BP aproape două treimi din resurse se risipeau prin metode informale, netransparente și clientelare, specifice patronajului politic.
Reformarea democrației reprezentative prin diverse experimente participative e denumită de Archon Fung și Erik Olin Wright Empowered Deliberative Democracy (EDD) – Democrație Deliberativă prin Împuternicirea cetățenilor. BP este denumit de autori în eseul Deepening Democracy: Innovations in Empowered Participatory Governance, publicat în revista Politics & Society, drept o școală a democrației. Principiile EDD presupun: 1. orientare practică (distrage atenția de la probleme mai largi cu potențial conflictual acut); 2. participare de jos în sus (experții, politicienii ori oamenii de afaceri au putere de decizie în continuare, dar nu exclusivă); și 3. soluțiile sunt generate prin deliberări. Designul implică: 1. devoluțiune (trecerea unui drept de la o persoană la alta, de la instituții centralizate la instituții dispersate); 2. supraveghere și coordonare centralizată (pentru a preveni atomizarea); și 3. focusare pe colonizarea puterii statului, nu pe voluntarism civic. Iar scopurile majore sunt: 1. rezolvare eficientă a problemelor societale; 2. echitate (incluziune socială); și 3. participare largă și în profunzime a cetățenilor.
Partidul Muncitorilor / Partido dos Trabalhadores s-a menținut la putere mai multe cicluri electorale la Porto Alegre în bună măsură datorită acestui experiment de democrație semi-directă. Este considerat un exemplu de guvernare, net superior altor structuri de comandă și control al subiecților politici. Bugetul participativ înglobează atât democrația directă, cât și cea reprezentativă prin alegerea a doi delegați din cartiere care monitorizează implementarea proiectelor din anul anterior și votează asupra priorităților bugetare ale orașului, mai ales asupra proiectelor care ies dintr-un cadru teritorial restrâns, de cartier. Delegații sunt reprezentanți ai cetățenilor în consiliul bugetar municipal. Ei se întâlnesc bisăptămânal cu reprezentanți ai administrației și discută timp de câteva luni cum pot fi implementate anumite propuneri de investiție. Studii competente de specialitate, cum e eseul Participation, Activism, and Politics: The Porto Alegre Experiment and Deliberative Democratic Theory, semnat de Gianpaolo Baiocchi în Politics & Society, arată că acest mecanism a avut rezultate notabile, mai ales la Porto Alegre, unde a fost inițiat. Dacă o treime din populație trăia în condiții precare sau în mahalale (favelas), în urma implementării BP cifrele au fost spectaculoase: anual se asfaltau în cartierele sărace 20-25 de km, 98% dintre locuitori au apă curentă față de 75% în 1988, canalizarea a crescut de la 46% la 98%, asistența locativă a crescut de 15 ori, numărul școlilor publice a crescut de 3 ori într-un interval de 12 ani. Apoi, cercetătorii au constatat că nu există o inegalitate semnificativă de gen, de rasă sau de educație în participarea la deliberări. De exemplu, dacă în consiliul local din Porto Alegre doar 10% erau femei în anii 1990, în consiliul bugetar femeile erau alese în proporție de o treime. Primarul are dreptul de a-și exercita dreptul de veto și de retrimitere a variantei propuse de cetățeni pentru amendamente, însă la Porto Alegre primarul nu și-a exercitat dreptul de veto în istoria BP. În ciuda posibilului veto, o majoritate largă, de două treimi, a consiliului bugetar format din cetățeni, funcționari și politicieni are dreptul de a decide forma finală a bugetului dacă este în dezacord cu primarul. Desigur, au existat și critici la adresa acestui mecanism care n-a avut succes în unele orașe ca Sao Paolo în urma unei susțineri scăzute din partea partidului aflat la putere, unde doar o facțiune promova activ bugetul participativ. Iar venirea la putere a unor partide adverse poate să conducă la stoparea bugetului participativ, dacă nu există o opoziție serioasă a populației. Dincolo de factorii oarecum externi, politici, apatia civică, lipsa încrederii că decizia politică poate fi influențată sunt fatalități care devin un impediment major în implementarea BP. Apoi, în cadrul BP participanții auto-delegați care iau decizii pentru cartier nu au aceeași legitimitate, mai ales dacă vin în număr mic, ca reprezentanții lor politici care au fost delegați prin vot democratic. Legitimitatea mecanismului poate fi fracturată și de influențarea deciziei de lideri parohiali carismatici sau de politicieni care pot manipula prioritățile cetățenilor. Iar participarea la firul ierbii nu înseamnă în mod necesar decizii inclusive ori juste, luate în colaborare, simpla deliberare rațională eliminând conflictul. De fapt, BP se inserează unei viziuni a democrației de factură, să-i spunem generic, habermasiană, care stipulează că este posibil prin deliberare și negocieri, în ciuda asimetriilor de putere, un consens asupra a ceea ce decidem că este bun comun. O viziune de tip foucaultian, mai pesimistă în privința putinței funcționării democrației în capitalism, spune că democrația este contestarea dominațiilor, a inegalităților inevitabile economiei de piață corporatiste, democrația însemnând transparentizarea acestor excluderi.
Pedagogul radical șaizecist, Paulo Freire, autorul Pedagogiei opresaților (publicată în 1968 în portugheză și tradusă în 1970 în engleză), probabil cea mai populară carte din domeniul educației în secolul XX, este una din personalitățile care au influențat BP, aceste întâlniri având un scop didactic conștient de a oferi voce marginalilor și de a construi solidarități inter-clasiale și inter-rasiale. În fine, BP este un mecanism eficient, a condus nu doar la participare individuală, ci și la participare asociativă, numărul de asociații de cartier crescând considerabil ca urmare a implementării BP, acest procedeu devenind un factor decisiv în formarea unei societăți civile conștiente de drepturile sale.
Cum putem dizolva ierarhia decizională a statului neoliberal?
Brian Wampler arată în A Guide to Participatory Budgeting, studiu care face parte din volumul Participatory Budgeting, coordonat de Anwar Shah, că bugetul participativ depinde de patru condiții: un sprijin puternic din partea primarului și consiliului local, o societate civilă dispusă să participe la dezbaterile publice, un mediu politic care își manifestă sprijinul pentru experimente democratice și, cel mai important, resurse materiale, adică un buget de investiții al orașului, adică o minimă bunăstare generală care să permită finanțarea proiectelor selectate de cetățeni. Văzând că se îndeplinesc în bună măsură ultimele trei condiții în cazul orașului meu, am propus politicienilor clujeni adoptarea bugetului participativ. Dar rezultatele pot fi reale doar dacă există presiune continuă dinspre societatea civilă pentru a dizolva ierarhia decizională a statului. Un exemplu este scrisoarea deschisă de mai jos, dar e nevoie să se activeze mulți alții:
Stimați candidați la primărie,
practicile clientelare, corupția politică, inegalitatea sistemică în accesul la luarea deciziei i-au îndepărtat pe cetățeni de procesul politic. Votul acordat odată la câțiva ani nu are cum să îndrepte această situație, de aceea e necesar ca democrația reprezentativă, electorală, să fie îmbunătățită prin mecanisme participative, care să ofere cetățenilor șansa de a fi mai bine reprezentați, dar și de a se auto-reprezenta.
De ce doar politicienii să distribuie banii proveniți din taxele noastre, când noi, cetățenii, putem să îi repartizăm la rândul nostru? De ce maximum pe care îl putem cere noi, cetățenii, e să fim consultați, când avem dreptul de a distribui o parte din bugetul orașului, așa cum se întâmplă în sute de alte orașe din lume?
Bugetul participativ este un mecanism care permite implicarea directă a cetățenilor și a organizațiilor societății civile în gestionarea orașului, alături de clasa politică. În 1989, bugetul participativ s-a implementat la Porto Alegre, în Brazilia, și de atunci acest model s-a răspândit cu iuțeală pe mai multe continente. La Porto Alegre, zeci de mii de cetățeni se întâlnesc în cartierele orașului și aleg prioritățile de investiție în zona în care locuiesc. Până la 17% din bugetul orașului este distribuit prin mecanisme participative.
Bugetul participativ, prin care fiecare cetățean devine propriul politician, este o soluție la apatia civică din spațiul românesc abia zgândărită de manifestațiile din iarnă. Este o rezolvare la confiscarea spațiului public de un număr restrâns de oameni. Este un răspuns la lipsa de transparență a instituțiilor statului.
Bugetul participativ nu este o metodă magică, dar dacă este bine implementat poate îmbunătăți considerabil calitatea participării publice la luarea deciziilor.
Cum funcționează în linii generale bugetul participativ? Municipiul e împărțit în mai multe sectoare. Cetățenii se întâlnesc regulat în școli, primării de cartier, spații publice deschise. Pe baza resurselor existente și a unui maxim de buget repartizat în fiecare zonă, cetățenii deliberează și apoi decid, prin vot sau consens, asupra propunerilor de investiții publice necesare în cartierul în care locuiesc. Cetățenii își aleg delegați care discută detaliile tehnice ale implementării proiectelor cu funcționari municipali, experți, consilieri locali, primar. Apoi, se formează comitete de monitorizare a proiectelor alese. Sumele sunt invers proporționale în raport cu calitatea vieții din cartiere. De exemplu, un locuitor din Mănăștur primește mai mulți bani decât unul din Andrei Mureșanu, iar unui cetățean din Pata Rât îi este redistribuit mai mult decât unuia Gheorgheni. Calitatea vieții se evaluează pe baza unui index ce ia în calcul veniturile, infrastructura, accesul la servicii publice etc.
În urma unui studiu de impact, bugetul participativ poate fi adoptat printr-o Hotărâre de Consiliu Local. Vom avea astfel un control mai democratic asupra resurselor orașului, vom da șansa împuternicirii cetățenești într-un context social dominat de indiferență și lipsă de speranță.
Cred sincer că situația actuală, marcată de accesul extrem de ierarhizat la luarea deciziilor, nu reprezintă atât consecinţa pasivității politice a populației ori a unei mentalități românești specifice, cât urmarea acaparării politicului de interesele de afaceri și a lipsei unor cadre instituționale adecvate care să permită participarea cetățenească largă.
Sunt sigur că descentralizarea deciziei, incluziunea a cât mai multe categorii de cetățeni și transparența specifice bugetului participativ vor contribui la îmbunătățirea calității vieții în orașul Cluj.
În consecință, vă propun să acceptați implementarea unui proiect pilot de buget participativ după câștigarea alegerilor locale, care să fie unicat ca îndrăzneală civică pentru Europa Centrală și de Est. Cu un cadru instituțional adecvat, noi, clujenii, putem deveni un exemplu de democrație participativă, așa cum nu există în spațiul românesc.
Cu respect,
Adi Dohotaru
cetățean
Fragment din volumul Protestatarul. O istorie participativă, în curs de apariție la Editura TracusArte.
