Cîteva reflecţii despre sfera publică şi spaţiul public în Europa Marginală

TEMA: Republica Moldova: complexul de superioritate al României

Iată o perspectivă generală asupra unei mici localităţi: sfera publică a Moldovei ia formă într-o tranziţie de la o situaţie trecută, în care aparţinea, cu individualitate distinctă, scenei enorme a sferei publice sovietice, la situaţia prezentă-către-viitoare, a unei industrii culturale de mult mai mici dimensiuni, dar cu aspiraţii predominant “europene”, adică occidentale.

Vechea scenă deţinea propriul său sens al lumii, o idee despre propria poziţie globală ca modernitate contrapusă modelului exterior occidental, una care fusese în stare să genereze atît caracteristici comune cît şi diferenţe interne. În acest cadru, rezistenţa a tins să ia forma protestelor împotriva caracteristicilor sovietice comune şi/sau împotriva articulării ruseşti a diferenţei imperiale, şi a fost filtrată adeseori de discursul naţionalist. Cu toate acestea, dincolo de naţionalism, cultura independentă a înflorit într-o mulţime de scene ce traversau frontierele interne ale fostei Uniuni Sovietice.

Modelul recent de sferă publică, post-sovietic, e caracterizat, ca multe lucruri în timpuri neoliberale, de precaritate generalizată şi porozitate, care afectează atît materialităţile, cît şi sensul ideal al lumii, şi deci atît posibilităţile obiective, cît şi cele subiective de rezistenţă şi transfomare. Într-un asemenea spaţiu public, diferenţele interne iau naştere şi sînt recunoscute cu mare greutate, în afara spaţiilor supracodante ale recunoaşterii oficiale de stat, ori în afara situaţiei supracodante de dependenţă şi inferioritate (nu în ultimul rînd, prin internalizarea privirii coloniale, către est, a României postcomuniste).

Ca urmare, viziunile generaliste despre sfera publică şi spaţiul public, şi propunerile legate de intervenţii posibile şi spaţii ale transformării sînt întîmpinate de un baraj de întrebări dezarmante: Cu ce? Pentru ce? Împotriva cui? Astfel de întrebări bazice sînt atît expresii ale sărăciei şi precarităţii materiale, cît şi martori ai faptului că subiectivitatea individuală e despuiată în postcomunism pînă la viaţa nudă, şi expusă unor largi procese de transformare care redefinesc în masă identităţi individuale, regionale şi “moldoveneşti”. Corpuri şi minţi, spaţiul privat şi spaţiul public, geoculturile naţionale şi regionale, cadrele creativităţii şi productivităţii sînt conectate la noi formaţiuni şi fluxuri de capital şi putere, iar acest proces pune în suspensie puterea de menţinere a oricăror epistemologii locale şi identităţi culturale. Aceste întrebări de bază, care vin din toate direcţiile, nu sînt însă expresii ale pragmatismului, fiindcă apar, în conversaţie, în rolul răspunsului. Ele afirmă: Nu avem nimic; Nu are rost; Sistemul e prea puternic. Ca atare, ele sînt moduri mai degrabă violente, uneori ofensatoare, de a afirma şi pînă la o limită a menţine precaritatea, lipsa de sens şi vulnerabilitatea.

Propun răsturnarea perspectivei: în loc să menţinem întrebările în orizontul unui presupus subiect al abundenţei, încrezător şi puternic – dacă ar fi să luăm drept bune tocmai aceste răspunsuri şi atributele negative corespunzătoare, dacă ar fi să le înţelegem ca baza noastră de lucru, de aici de unde ne aflăm la firul ierbii? Dacă le vom înţelege pur şi simplu ca trăsături definitorii ale subiectului ideal sau generalizat al sferei publice postcomuniste? Fiindcă realitatea din jur ne demonstrează zi de zi că idealul transformării postcomuniste nu e un individ prosper şi puternic, cu un sens al direcţiei în viaţă, ci, mai degrabă, un subiect gata pentru colonizare. Dacă acceptăm aceasta, atunci începem să înţelegem şi că valorile pozitive ale postcomunismului s-au conturat, într-o situaţie de colonizare, prin trăsături inversate ca metodologie a rezistenţei colective: abilitatea de a te descurca fără bani sau resurse; cea de a evita interpelările discursive; cea de a ademeni subiecţii dominanţi pe propriul teritoriu.

 Cele mai multe identităţi şi structuri moderne ale Moldovei au fost formate sub suveranităţile Rusiei, României şi Uniunii Sovietice. Nu e surprinzător, aşadar, că sfera publică actuală e bîntuită de dorinţa (şi potenţialul) unui spaţiu public …mai mare. Normalizarea pretenţiilor înalte într-o periferie este însă o calitate izbitoare la periferie, uşor de observat din exterior, şi cu atît mai mult dintr-o altă periferie, după cum se poate observa din remarca lui Dan Perjovschi după experienţa unui “contact iniţial” din 1998: “Am invidiat ambiţia de a face mai mult decît pare a fi posibil.”[1] În ultimii ani, astfel de ambiţii au luat din ce în ce mai mult nuanţe eurocentrice şi/sau etnic-naţionaliste, fără a contura vreun sens concret al viitorului. În acest sens, aş susţine că sfera publică actuală e marcată de o dublă ruptură, dincolo de mimetismul colonial, între relaţiile simbolice şi cele factuale între “subiectivitatea moldovenească” şi lumea globalizată.

În primul rînd, în timpul istoric foarte scurt al tranziţiei postcomuniste, şi în ciuda (sau mai degrabă cu ajutorul) a două guvernări postcomuniste “comuniste”, Moldova a fost de fapt integrată cu succes în sistemul-lume al capitalismului. Cu succes – ca zonă a periferiei. Dincolo de faptul anecdotic, dar grăitor, că un shopping mall din capitală a fost numit “Mall Dova”, putem sublinia următoarele fenomene sociale: 1) emigraţia în masă a oamenilor ce îşi vînd ieftin forţa de muncă pe piaţa globală (în vest şi în est), care a atins asemenea niveluri încît Moldova a devenit statul numărul unu din lume în ceea ce priveşte proporţia remitenţelor din Produsul Intern (mai mult de 30%!); 2) crearea unei noi condiţii postcomuniste a sărăciei urbane şi rurale (care a atras eticheta postcomunistă de “statul cel mai sărac al Europei”); 3) formarea unei elite profesionale a clasei mijlocii, mică dar cu succese remarcabile în medierea relaţiilor dintre aparatele de putere şi capital locale şi globale; 4) apariţia unei elite a noilor îmbogăţiţi, care transformă treptat capitalul financiar în capital simbolic, intrînd astfel în cîmpul de vizibilitate al sferelor publice şi politice, ba chiar devenind jucători principali ai sferei politice formale; 5) cristalizarea unei sfere politice formale afundată tot mai mult în dinamica propriilor mecanisme, şi nu în ultimul rînd, 6) apariţia unei industrii media locale ce promovează imaginea occidentalizată a clasei mijlocii pentru individul mediu şi care funcţionează ca reflecţie a sferei politice formale, mai degrabă decît ca spaţiu de expresie pentru societatea în largul ei.

 Pe scurt, există raţiuni serioase pentru a susţine că Moldova a fost deja integrată cu succes în capitalismul global şi în “Europa”, însă ca periferie a acestei zone, undeva la capătul încrengăturii sale simbolice. În interiorul acestei logici, “visul european” a devenit deja realitate. Pentru a înţelege distincţiile calitative apărute în interiorul “Europei” în timpul tranziţiei postcomuniste, Brian Holmes a propus recent conceptele de Centrul Europei (Franţa, Germania etc.), Noua Europă (Cehia, Polonia, Ungaria, România etc.) şi Europa Marginală (ţările periferice de la sudul şi estul frontierelor actuale, incluzînd Africa de Nord).[2] Teoreticianul american adapta astfel distincţiile lui Immanuel Wallerstein dintre centru, semi-periferie şi periferie în sistemul-lume al capitalismului. Aceste concepte sînt necesare pentru a da un nume propriu acelor fenomene reale, ce ţin de partea mai întunecată a istoriei postcomuniste: expansiunea Uniunii Europene a adus şi la articularea unei noi ierarhii economice şi politice între cetăţenii “Europei”. Într-adevăr, expansiunea democratică a UE, după destrămarea blocului socialist, a fost acompaniată de creşterea fără precedent a unei forţe de poliţie continentală (FRONTEX), cu sediul central în Varşovia, şi de apariţia a numeroase lagăre ilegale de detenţie a imigranţilor, iniţial în vestul Europei, preluate apoi în Est, inclusiv de România – a căror existenţă a fost recunoscută public doar după descoperirea şi demascarea lor de către activişti sociali. Europa Marginală furnizează membri ai UE de rangul trei, percepuţi cel mai adesea prin condiţia imigrantului, o fiinţă umană cu drepturi restricţionate, temporare şi în general fragile. Setul de distincţii între Centrul, Noua şi Marginea Europei ajută deplasarea observaţiei dincolo de arbitrarietatea imaginarului eurocentric generalizat, care le permite multor intelectuali şi politicieni să plaseze Moldova în mod “natural” în primul rang – nici măcar cel de-al doilea. Tocmai prin dicursuri despre reforme “pragmatice”, “către Europa”, moldovenii şi sfera lor publică se deprind cu poziţia de dependenţă specifică Europei Noi şi Europei Marginale, care, se presupune, ar constitui o dependenţă mai bună decît cea faţă de “Est”, respectiv de Federaţia Rusă. Discursul dependenţei, apogeu al logicii tranziţiei, continuă astfel să supradetermine identităţile politice, iar politicienii par să fi căzut de acord asupra cadrului general al platformelor locale opuse, ca simplă alternativă între două dependenţe.

 În al doilea rînd, în timpul tranziţiei, Moldova a reuşit de fapt să stabilizeze o identitate simbolică puternică. Identitatea simbolică predominantă a Moldovei pare a fi cea a unei zone vagi de frontieră, prinsă între “zona de influenţă a Uniunii Europene” (care include acum România) şi “zona de influenţă a Rusiei”. Aceste mega-entităţi simbolice externe par să determine o parte semnificativă a percepţiei şi distribuţiei sensului (sau nonsensului) ideii de autonomie, inclusiv noile semnificaţii acordate conceptului complex de “cultură” (mai ales cel al “culturii noastre”). Astfel, distincţii fundamentale pentru sfera publică, precum naţional vs. străin, normal vs. anormal, bun vs. rău, politic vs. economic, ideal vs. pragmatic, raţional vs. iraţional etc – prind contur sau sînt orientate de aceste mega-entităţi. Puterile subiectivităţii individuale sau ale asociaţiilor locale par ridicole prin comparaţie. Chiar şi căile ferate ale Moldovei par a fi “un fel de fundătură a tuturor direcţiilor – atît cele ce vin din Europa, cît şi cele din Asia.”[3] Cu toate acestea, se poate susţine şi că cel mai puternic simbol al identităţii locale e tocmai percepţia propriei localităţi ca staţie de pornire, sensibilitatea pentru identităţile multiple specifice unui stat în formare. Pluri-identitatea poate ajuta la depăşirea frontierelor postcomunismului: în timp ce paşaportul românesc uşurează drumul către Vest, cel moldovenesc înlesneşte drumul către Est. De la chestiuni lingvistice şi patrimoniu cultural la birocraţia funcţională, identitatea statală rămîne o întrebare mai degrabă decît un răspuns, iar modulaţiile sau manipulările sale fac parte din experienţa de zi cu zi a cetăţeanului, dincolo de bine şi de rău.

 E greu de supraestimat influenţa pe care o poate avea resimţirea în experienţa de zi cu zi, a procesului de apariţie a unei dintre cele mai importante formaţiuni de putere a modernităţii, Statul. Iată modul în care Ştefan Rusu poate să aştearnă, în doar cîteva rînduri, povestea genealogiei statului Moldovei: “Populaţia mixtă [a teritoriului autonom al Republicii Autonome Sovietice Socialiste] a fost folosită pe post de cobai într-un experiment etno-geo-politic foarte complex, care a început în 1924, în procesul de reteritorializare internă a Uniunii Sovietice”, şi care “a luat o cotitură neaşteptată după ce  anexarea Basarabiei, alias Moldova de Est, de către URSS, finalizată abia după 1945, a transformat fosta provincie într-o ţară numită Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Proiectul s-a extins de la o autonomie la o republică.”[4] Apoi, putem deduce, după căderea URSS, a urmat o nouă etapă, cea a independenţei statale. Chiar şi în această evaluare critică, provincie – autonomie dubioasă – parte dintr-o aşa-numită uniune a republicilor – independenţă statală – itinerariul pare a urma o traiectorie ascendentă, cel puţin în ceea ce priveşte statul. Gluma e pe seama cetăţenilor. Şi într-adevăr, conştiinţa imediată a statului ca entitate fragilă, implicată într-o transformare radicală – ceva foarte rar în Occident – acompaniată cu percepţia statului ca punct de control al relaţiilor individuale cu lumea, par a fi prezenţe constante în scenele creatoare moldoveneşti, de la Regatul Moldovei (1995) şi Globul Moldovei (1997) ale lui Mark Verlan, la proiectul subversiv de cultură pop Planeta Moldova, de Mitoş Micleuşanu şi Florin Braghiş, care a explodat în spaţiul public în 2004. Astfel de autori au reacţionat, fără îndoială, la naşterea sau apariţia “Moldovei” ca stat nou în lumea globalizată – ce prezenţă bizară! Ceea ce e resimţit ca o curiozitate, tulburare, lipsă de stabilitate, sau, pentru a folosi cuvintele lui Ştefan Rusu, “o formulă speculativă a statului”, poate deveni ceva foarte preţios la periferiile sistemului-lume: puterea de a răsturna condiţia provincială şi a lua atitudine globală, şi mai ales puterea speculativă de a nu lua statul şi elitele statale ca ceva de la sine înţeles. În sfera publică românească, asemenea gesturi au fost foarte rare, dacă nu aproape nonexistente: paradigma dominantă e tocmai asumarea fără pic de ironie a condiţiei provinciale, cu maeştri spirituali locali fără activitate intelectuală internaţională semnificativă; abandonarea sensului lumii; şi proiectarea noii identităţi europene către est ori populaţia locală “inferioară”. Acestea fiind spuse, senzaţia predominantă a Moldovei rămîne cea a unui stat la limita dispariţiei, prins între construcţia identitară de paradă, brutală, grăbită de aparatele statului, marcată de gaura neagră identitară a Transnistriei şi de prezenţa insistentă, chiar dacă superficială, a României, şi invazia acestui mic loc pe pămînt de ceea ce pare a fi întreaga lume: “în satele unde majoritatea ţăranilor se află deja în Italia, cei care au rămas trăiesc în interiorul culturii italiene. Deoarece gastarbeiterii trimit reviste, cîntece, discuri, haine, poveşti din şi despre acea ţară, se formează o legătură directă cu acea ţară.”[5]

 La nivel subiectiv, există puţine îndoieli că puterea masivă a radicalelor transformări continentale ale socialismului sovietic a lăsat o moştenire durabilă în structurile percepţiei cetăţenilor unei mici republici, dincolo de bine şi de rău: e vorba de atenţia acordată marilor forţe ale istoriei, indiferent de natura lor, o prezenţă resimţită în mod cotidian, care a generat afecte puternice de alienare, dar şi de apartenenţă. Deoarece populaţia nu e dominată încă de noi generaţii, integrarea postcomunistă în capitalismul global poate doar reorienta asemenea structuri ale percepţiei, care au fost, fără îndoială, reinvestite în sensul post-sovietic al formării statale. Aceasta înseamnă şi că, din păcate, dorinţele şi proiectele comunitare sau asociative sînt cel mai adesea supracodate de ideea statului. Imaginarul spaţiului public local şi imaginarul corelat al “culturii” se autoinclud în cadrul imaginarului statal, sau chiar trebuie să treacă printr-un aparat statal real. Ca urmare, orice iniţiativă “culturală” sau “socială” trebuie să sufere un fel de hemoragie de sens şi valoare către stat. Identitatea simbolică a unui stat-în-formare şi relaţia subiectivă cu lumea, asociată acesteia, sînt cel mai adesea capturate de noile îngrădiri ale aparatelor de stat şi industriei culturale post-sovietice. În acest sens, se poate observa o ruptură radicală, şi uneori pur şi simplu o barieră de comunicare între cei care îşi percep identitatea culturală prin lentilele filtrante ale statului, pe de o parte, şi cei care încearcă să înţeleagă asocierea, iniţiativa productivă şi cultura în sensuri diasporice, autonomiste ori non-capitaliste. În ciuda aparenţelor, interesele celui de-al doilea grup nu intră în convergenţă, pentru a constitui platforma de dialog al unei sfere publice “alternative”. De pildă, după cum au observat mulţi autori, există o categorie aparte de homo sovieticus care se descurcă perfect în lumea occidentală a marilor organizaţii capitaliste. Pe de altă parte, datorită unei alte articulări a dorinţei de desprindere de captura statală, viaţa Chişinăului continuă să producă printre cele mai interesante fenomene culturale independente, care îşi găsesc recunoaştere în cu totul alt tip de medii internaţionale.

 Cînd Jürgen Habermas a elaborat conceptul de “sferă publică” în cartea sa din 1962, Transformarea structurală a sferei publice, el se referea strict la modelul liberal occidental al sferei publice burgheze, apărută în statul burghez al secolului nouăsprezece. Habermas susţinea că acest model nu mai era adecvat în “statul asistenţial al secolului douăzeci”, în care societatea şi aparatele de stat s-au întrepătruns. O nouă formă de sferă publică e necesară, spunea filosoful german, pentru a menţine şi avansa democraţia, împotriva manufacturării opiniei publice de către stat sau forţele capitaliste. Cu toate acestea, deşi conceptul de sferă publică a rămas unul central preocupărilor sale, de-a lungul întregii sale opere de-o viaţă, Habermas nu a examinat modele non-liberale şi non-burgheze ale sferei publice, şi nu a propus un model alternativ (spre deosebire, de pildă, de colegii săi de şcoală, Negt şi Kluge). În acest sens, se poate susţine că Habermas a exprimat doar o critică internă a modelului occidental, şi că apelurile sale neîncetate la dialog şi transparenţă în comunicare, ca principii ale progresului democraţiei, sînt mai degrabă expresia unei parţialităţi monoculturale decît formularea împlinită a unui principiu. Cu toate acestea, protestul său iniţial se aplică parţial şi situaţiei din Moldova, în măsura în care e vorba de o contopire a aparatelor de stat cu formele de asociere publică şi arenele publice. Deşi consumismul globalizat oferă, se pare, o anumită identitate comună “claselor mijlocii” din Centrul, Noua şi Marginea Europei, situaţiile reale ale acestora sînt radical diferite, şi acelaşi lucru se poate spune despre materialitatea sferei publice. În primul rînd, chestiunea sferei publice nu poate fi disociată de realitatea unor condiţii cu adevărat precare ale existenţei materiale. În aceste condiţii, la periferie, în categoria de “clasă mijlocie” trebuie incluşi pur şi simplu toţi cei care se percep ca aparţinînd acestei clase – chiar dacă e o iluzie alimentată de turism, hobby-uri, cărţi, lucrări de artă sau prieteni interesaţi. Mai mult, clasele mijlocii ale periferiei investesc mai puţin în producţia culturală decît în memoria culturală, şi mai puţin în memoria culturală colectivă decît în propria imagine – iar arenele imaginii sînt comercializate şi capitalizate mai intensiv decît cele ale discursului. În acest sens, la periferia capitalismului, sectorul social al “culturii” devine un factor al fragmentării de clasă la ambele capete ale spectrului social: e ocupaţia unei clase mijlocii situate într-un teritoriu al nimănui, dincolo atît de interesele sectoarelor inferioare, cît şi de cele ale elitelor superioare capitaliste şi administrative. În mod paradoxal, şi contrar viziunilor ori aspiraţiilor lui Habermas, clasele mijlocii ale periferiilor sînt implicate într-un proces continuu de decuplare a “culturii” de sfera publică.

 Acest fenomen se poate observa mai clar dacă am considera relaţiile dintre sfera publică, în mod tradiţional mediul de expresie al clasei mijlocii, şi spaţiul public. Spaţiul public al Moldovei poate fi conceput ca ansamblu marcat de trei straturi diferite: 1) trecutul socialismului de stat al arhitecturii planificată central, astăzi limitată la rolul de fundal pasiv, subiect al transformării; 2) arhitectura neoliberală contemporană (shopping malls, clădirii de birouri şi oficii, complexe rezidenţiale – concepute fără nici o grijă sau cu preocupare marginală pentru patrimoniu, pentru viaţa pe termen lung ori integrarea socială şi urbană); şi 3) construcţiile informale (îngrădiri, mansardări, case, vile, buticuri, garaje etc.) Atît arhitectura neoliberală, cît şi construcţiile informale rezistă, din părţi diferite ale piramidei veniturilor, ideilor supracodante ale planificării urbane. Se poate spune că spaţiul public e subiectul tensiunii dintre primele două straturi, determinată de diferenţa viziunilor ideologice, şi al dialecticii dintre ultimele două, determinată de interese şi oportunităţi economice. Pentru a complica lucrurile, un al patrulea strat e constituit de proiectele publice dezvoltate în prezent de autorităţile statale (legate mai ales de străzi şi monumente). Fiecare dintre aceste direcţii de producţie ale spaţiului public sînt legate de identităţi culturale, cu dimensiune discursivă şi vizuală. Cu toate acestea, în industria media, locurile spaţiului public considerate a fi demne de raportare se aleg după reguli diferite de compunere. Astfel, cele mai vizibile locuri sînt: interiorul sau faţada instituţiilor puterii statale (parlament/guvern/preşedinţie etc.), interiorul sau faţada instituţiilor de interes public (spitale şi şcoli primare – niciodată universitatea), mall-uri şi locuri de distracţie, şi, nu în ultimul rînd, fiindcă este primul în ordinea vizualizării, însuşi studioul televiziunii, care devine o a doua “casă” de neon, una segmentată ca şi cum ar fi constituită din mai multe interioare diferite. Strada, unităţile de producţie sau locurile muncii apar mult mai rar, mai ales cu ocazia unor evenimente negative (sau prezentate negativ): accidente, greve, proteste violente, stereotipii vizuale etc. Industria media pune astfel în funcţiune o selecţie zilnică de spaţii publice ce corespund unei concepţii cît se poate de abstracte despre cetăţeanul clasei mijlocii, despre locul său. Această concepţie are prea puţin a face cu experienţa trăită a individului, ori cu producţia spaţiului public, însă antrenează zilnic ochii şi paşii oamenilor, şi decuplează activ, cu fiecare cadru, ideea de spaţiu public de cea de “cultură”.

 În fine, înseşi ideile de cultură, sferă publică şi spaţiu public se schimbă în mod radical în situaţia excepţională de a avea experienţa producerii unei întregi industrii culturale capitaliste şi a constituirii a însuşi statului, ca prezenţe în memoria comunicaţională, mai degrabă decît ca mediere peste generaţii, prin instituţiile memoriei culturale.[6] Astfel, pe de o parte, se poate observa supra-acumularea, adeseori comică, a “trecutului recent” în instituţii ce se preocupă în mod tradiţional cu conservarea culturii oficiale (muzee, cărţi de istorie sancţionate oficial, dicţionare, literatură canonică etc), iar, pe de altă parte, negarea generalizată a valorii istorice sau a pozitivităţii, în orice sens, a “trecutului recent” – o reprimare a valorii epistemice a experienţelor de viaţă curente. Se poate vorbi de o contopire a memoriei culturale şi a memoriei comunicaţionale, care e ideală pentru o industrie culturală atotconsumatoare şi atotcomercializantă, însă ale cărei efecte sînt, în primul rînd, dezvoltarea unei sfere publice sub forma proliferării aparatelor de captură a subiectivităţilor în curs de apariţie (o îngrădire mai degrabă decît un spaţiu al producerii deschise), iar în al doilea rînd, diseminarea sindromului istoriei scurte. Astfel, în tranziţie, subiecţii ideali sînt ca mulţimea spectatoare la accidente: habar nu au ce se întîmplă, însă paşii îi îndreaptă acolo.

 Şi unde ne lasă toate astea în ceea ce priveşte sectorul artelor contemporane? Valoarea socială şi subiectivă a practilor culturale generaliste precum arta contemporană devine evidentă doar în timpuri de criză radicală şi transformare – însă atunci e prea tîrziu. În plus, se pare că e nevoie de un “trecut” pentru a fi “contemporan”, iar amestecul memoriei comunicaţionale cu cea culturală subminează tocmai ideea de contemporaneitate, şi în special “cultura contemporană”. Octavian Eşanu a propus în 1998 o imagine destul de optimistă despre trei etape ale artelor vizuale contemporane în Moldova: rebelii glasnost-ului din 1988-1989, scandalurile individualiste de la începutul anilor 1990, şi în fine, din 1996, “democratizarea” sau canalizarea artelor vizuale prin Centrul Soros pentru Artă Contemporană.[7] Această proiecţie oarecum teleologică părea să facă aluzie sau să spere la un sfîrşit “civilizat” al tranziţiei, un timp cînd artele contemporane vor fi atins auto-suficienţă şi respect în comunitatea locală. Cu toate acestea, tot el observa că Moldova a pierdut generaţii întregi de artişti în primii ani ai tranziţiei – nu tocmai începutul unui proces linear.

Dintr-o altă perspectivă (Botanica văzută dinspre Mărăşti), istoria arată diferit. Precaritatea poate fi sursă de solidaritate, lipsa sens sursă de inspiraţie, vulnerabilitatea un motiv pentru întărirea de sine. În al doilea deceniu al tranziţiei postcomuniste, arta contemporană est-europeană a fost de fapt căutată în mod activ şi promovată de instituţii finanţatoare occidentale, de un număr de galerişti mai mult sau mai puţin influenţi, de anumiţi colecţionari şi de circuitul internaţional noncomercial al bienalelor. Se poate vorbi de un anumit apetit occidental colonial pentru “estul crud şi real”, despre integrarea artelor în capitalismul global ca bunuri de consum rafinat, laolaltă cu afecte profunde de solidaritate ori intuiţii conceptuale că fostul bloc socialist s-ar afla în avangarda transformărilor globale contemporane. Oricare ar fi situaţia, în ceea ce priveşte artele contemporane, un lucru e sigur: în ciuda imaginilor negative de sine, timpurile grele ale tranziţiei au fost “epoca de aur” a culturii contemporane est-europene, cînd fostul bloc socialist a apărut pe scena globală ca loc “interesant” unde se produc noi valori. Însă asta e – sau asta a fost – totul. Sfîrşitul tranziţiei nu e civilizaţia, ci dependenţa de simboluri ale civilizaţiei. Pe măsură de occidentalizarea estului e împlinită gradual (în primul rînd în imagine şi cultură), se poate presupune, fără multe riscuri, că acest proces a luat sfîrşit. Puterea neglijată a fostei identităţi regionale lasă loc eforturilor individuale, fragmentate, la scară tot mai mică.

În locul angajamentului pe calea unei noi tranziţii cu imperative pragmatice, eurocentrice sau nu, poate că această fundătură e chiar locul care permite punerea întrebărilor imiportante despre spaţiile efective ale transformării colective, folosind idealurile ready-made ale unei societăţi marginale.

____________________

 [1] See Catalog Mesaje de la Tzară. Reflecţii în RE, CSAC, Chişinău 1998.