Precariatul şi de ce-ar avea acesta nevoie de o democraţie deliberativă

TEMA: Privilegiaţi şi marginali

Rezumat: Pentru a stopa derapajul înspre ingineria socială, vocea subiecţilor acesteia ar trebui să se facă auzită în cadrul instituţiilor responsabile pentru politicile sociale. Ceea ce înseamnă mai mult decât a numi “lideri reprezentativi ai comunităţii” în diverse comisii şi comitete locale. Pentru asta e nevoie de o autentică voce democratică colectivă. În momentul de faţă, avem exact opusul unei astfel de voci.

 Ne aflăm într-un punct de criză al transformării mondiale analog relatării lui Karl Polanyi din Marea Transformare despre impactul pe care l-a avut ascensiunea economiei de piaţă în Anglia. Neoliberalismul ce a pus în mişcare această fază de totală dezrădăcinare cunoscută drept “globalizare” a încercat să creeze o societate de piaţă la scară planetară, în care comodificarea să cuprindă toate sferele posibile, inclusiv sistemul educaţional, viaţa de familie, dezvoltarea ocupaţională şi politica socială.[1] Aceasta şi-a primit inevitabila sancţiune în crahul din 2008, moment din care a început să se clatine, deschizând calea unor scenarii politice destul de neplăcute.

 Globalizarea a fost o epocă de re-reglementare, nu de de-reglementare, şi de redistribuire regresivă, veniturile fiind transformate în capitaluri. Inegalităţile s-au înmulţit, într-un climat de nesiguranţă economică. Aceasta din urmă a creat o societate a riscului, în care atât nesiguranţa, cât şi riscurile, au fost transferate cetăţenilor. Iar neoliberalismul şi-a propus să demanteleze orice formă de corp colectiv, orice formă de solidaritate socială.

 Prăbuşirea ulterioară a instituţiilor de negociere şi reprezentare colectivă n-a fost nici pe departe un accident. Ea a fost dorită de economiştii care s-au impus ca lideri spirituali ai erei globalizării, îndeosebi de Friedrich Hayek, Milton Friedman şi ceilalţi membri ai Societăţii de la Mont-Pelerin.[2]

 Sistemul neoliberal nu e acelaşi lucru cu economia liberală de piaţă imaginată de Adam Smith. El pune accentul pe competitivitate şi individualism. Corpurile colective sunt văzute ca anti-trust, monopoliste şi mari amatoare de rentă. Cu toate acestea, descompunerea lor a slăbit capacitatea de reprezentare şi negociere a grupurilor vulnerabile ale societăţii, dând naştere unei structuri sociale nemaivăzute până acum în istorie.

 Fragmentarea de clasă şi precariatul

 Epoca globalizării a stimulat o fragmentare de clasă ce ameninţă capacitatea de guvernare democratică. Din punct de vedere al veniturilor, la vârf, deasupra vechilor reprezentanţi ai capitalului, a apărut o elită de personaje absurd de bogate, care se consideră cetăţeni ai lumii, detaşaţi de orice stat-naţiune, dar capabili să influenţeze după bunul plac guvernele de pretutindeni. De la multi-miliardarii din Silicon Valleypână la oligarhii ruşi, de la mangerii de fonduri de risc până la magnaţii din imobiliare, de ceva timp încoace, această elită domină discursul politic. Niciun candidat la funcţia de prim-ministru sau de preşedinte nu şi-a permis să îi ofenseze. Din când în când, unul dintre ei e prins cu mâţa-n sac de lege, dar cei mai mulţi o nesocotesc fără nicio problemă. În ciuda acestui fapt, limitarea puterii lor economice şi politice colective este vitală pentru orice democraţie autentică.

 Tot din punctul de vedere al venitului, grupul aflat sub elită şi ceilalţi reprezentanţi ai capitalului este cel al “salariaţilor”, cei cu venituri peste medie, ce beneficiază nu doar de siguranţa locului de muncă, ci şi de-o gamă largă de avantaje. Acest grup, greu lovit de criza financiară, pachetele de austeritate şi flexibilitatea sporită de pe piaţa muncii, se micşorează văzând cu ochii, niciunde mai mult decât în Grecia.

 O parte dintre salariaţi s-au alăturat celui de-al treilea grup, cel al “profesioniştilor”, acele persoane cu multiple competenţe tehnice şi emoţionale, ce le permit să funcţioneze ca antreprenori liber-profesionişti, trăind în mod oportunist pe baza propriei inteligenţe şi a propriilor relaţii. Deşi este în creştere, acest grup este încă relativ mic ca dimensiuni. El tinde să fie liberal din punct de vedere social, dar conservator în sfera economică, dorindu-şi impozite mici şi cât mai puţine obstacole în calea câştigului pecuniar.

 Sub nivelul venitului salariaţilor şi al profesioniştilor se situează vechea clasă a lucrătorilor manuali, proletariatul, aflată în curs de descompunere de câteva decenii bune. Democraţia construită de-a lungul secolului douăzeci a fost concepută special pentru această clasă, la fel şi statul bunăstării. Sindicatele au creat o agendă laburistă, iar partidele social-democrate au implementat-o. În secolul douăzeci şi unu, aceasta nu prea mai are nicio legitimitate.

 În fine, sub nivelul proletariatului se află clasa în rapidă expansiune a “precariatului”, o clasă în devenire,[3] la fel de divizată intern pe cât fusese şi proletariatul. Şi tocmai această sciziune internă este cea care o face atât de periculoasă, înţelegerea ei fiind crucială pentru orice dezbatere despre democraţie.

 Precariatul este alcătuit din milioane de oameni cu slujbe, locuinţe şi poziţii sociale nesigure. Aceştia nu au nicio identitate ocupaţională şi nu aparţin niciunei comunităţi profesionale cu o memorie socială suficient de veche si de stabilă încât să le poată oferi un set de norme etice la care să se raporteze. Obligaţi fiind să fie “flexibili” şi “angajabili”, ei acţionează oportunist, putând fi consideraţi mai degrabă rezidenţi, decât cetăţeni, dat fiind că au mai puţine drepturi decât aceştia din urmă.

 Există trei “varietăţi” de precariat, fiecare dintre ele detaşate de vechea democraţie politică şi incapabile să relaţioneze cu democraţia industrială şi economică de secol XX. Prima dintre acestea constă din cei care ajung într-o situaţie precară venind dintr-un mediu muncitoresc, cea de-a doua îi cuprinde pe cei care ies dintr-un sistem de învăţământ super-specializat, căzând pradă capriciilor unei pieţe de muncă ultra-flexibile, iar cea de-a treia este alcătuită din migranţi şi alte categorii, cum ar fi foştii puşcăriaşi, al căror statut nu le permite accesul deplin la drepturile cetăţeneşti. Fiecare dintre ele are o perspectivă foarte diferită asupra vieţii şi a societăţii.

 Precariatul este deconectat de la circuitele clasice ale acumulării de capital şi de la logica negocierilor colective dintre angajatori, ca reprezentanţi ai capitalului, şi muncitori, ca furnizori de mână de lucru stabilă. Nu este reprezentat de niciunul dintre partidele politice existente, bazate pe clasele consacrate, şi nu poate fi raportat la un loc de muncă stabil, piatra de temelie a democraţiei industriale din secolul XX.

 Precariatul nu este o subclasă. Dacă ar fi, ar putea fi trecută mai uşor cu vederea ca o categorie marginală, “de nişă”, compusă din inadaptaţi ce pot fi trataţi ca nişte “bolnavi sociali” care trebuie “re-integraţi” în societate. Guvernele au fost mereu tentate să o trateze astfel. Tactică ce ar putea avea un oarecare succes în a tempera comportamentele distructive, dar nu pentru multă vreme.

 Şi totuşi, incapabilă să supravieţuiască într-un mediu în care slujbele sunt atât de nesigure, o parte a precariatului alunecă încet-încet înspre un lumpen precariat, mulţi ajungând să se alăture unor găşti de cartier, devenind “cărăuşi” sau toxicomani. Cu toate acestea, precariatul este dorit de capitalismul global, pentru că este o parte integrantă a sistemului de producţie, având relaţii distincte de producţie şi conştiinţa unor nesiguranţe specifice. De-asta şi poate fi prezentat ca fiind o clasă. Şi e o clasă primejdioasă tocmai pentru că niciuna dintre varietăţile sale nu mai are vreo legătură cu discursul politic specific secolului XX. Precariatul e gata să asculte de alte voci.

 În acest context, dacă e să avem parte de o fază de re-consolidare a transfomării globale, vom avea nevoie de o strategie politică care să creeze noi forme de reglementare şi protecţie socială favorabile precariatului, alături de noi mecanisme de redistribuire a principalelor bogăţii ale societăţii. La toate aceste trei capitole, oferta neoliberală este nulă.

 Comodificarea politicii şi diluarea democraţiei

 O a doua moştenire ne este mai familiară. Democraţii trebuie să înfrunte comodificarea politicii (şi a politicienilor) şi diluarea democraţiei. Această diluare se referă la scăderea implicării în activitatea politică, ilustrată de prăbuşirea drastică a numărului de membri ai partidelor politice, diminuarea prezenţei la vot şi procentul scăzut de tineri care se obosesc să mai voteze, ceea ce duce votul median înspre grupul celor de vârsta a treia, curtaţi asiduu de politicieni.

 Diluarea se referă, de asemenea, la contracţia sferelor guvernării democratice, inclusiv la transferul controlului multor domenii de decizie, din zona politică în cea a expertizei tehnice sau a unor puternice grupuri de interese. În 1997, bunăoară, guvernul britanic a transferat responsabilitatea asupra politicii monetare de la parlament la Banca Angliei, reducând dramatic gradul de răspundere democratică în această sferă majoră de politică internă şi privilegiind capitalul financiar, căruia i-a permis să-şi protejeze propriile interese. Numeroase alte guverne au adoptat măsuri similare.

 La fel de îngrijorător, reglementarea ocupaţiilor – viaţa noastră de muncă – a fost transferată din interiorul fiecărui domeniu în parte către ministerele de finanţe sau către diverse comitete conduse din afară. Aceste măsuri sunt întregite de rolul de supraveghere acordat unor instituţii nedemocratice, cum ar fi Organizaţia Mondială a Comerţului sau Curtea Europeană de Justiţie, menite să aplice principii de piaţă, nu principii democratice sau de solidaritate socială.[4] Am putea da numeroase alte exemple de diluare a arhitecturii sociale a democraţiei.

 Între timp, însă, comodificarea politicii se produce datorită dispariţiei politicii de clasă a capitalismului industrial, sporirii inegalităţilor ce le-au permis elitelor să modeleze lumea politică şi apariţiei “politicianului” profesionist, al cărui singur ţel este să fie ales, pentru a se putea lansa într-o carieră de afacerist. Politicianul modern trebuie să se vândă, adeseori, după o perioadă petrecută  într-un think-tank, considerată a fi un soi de rit de trecere obligatoriu. Capacitatea de a strânge fonduri şi a angaja specialişti în relaţii publice, care pot reimagina o voce sau un chip, producând fraze cheie sau gesturi specifice, nu este doar o parte integrantă a procesului de comodificare a politicii, ci se şi hrăneşte din infantilizarea politică a maselor.

 Mulţi oameni înţeleg ce se întâmplă, fapt ce contribuie şi el la diluarea democraţiei, pentru că niciunul dintre ei nu vrea să asiste la nişte jocuri de imagine pe care le consideră nedemne de atenţia lui. Milioanele ce alcătuiesc precariatul nu au niciun soi de loialitate faţă de partidele social-democrate de tip vechi şi sunt suspicioase faţă de partidele conservatoare patriciene, ce reprezintă interesele elitei şi ale clasei salariale. Ceea ce face ca precariatul să fie la fel de nomad în viaţa politică pe cât este în cea cotidiană. În măsura în care nu sunt decât nişte “rezidenţi” din punct de vedere economic, ei sunt rezidenţi şi din punct de vedere politic, drepturile efective fiindu-le negate pentru că nu au niciun reprezentant în mainstream-ul politic.

 Există trei direcţii majore către care facţiunile din interiorul precariatului s-ar putea îndrepta – cea atavic-populistă, cea detaşat-anarhică şi cea idealist-progresistă (sau progresist-utopică). În clipa de faţă, toate trei câştigă teren.

 Tendinţa atavic-populistă este ilustrată de sprijinul acordat partidelor neofasciste şi demagogilor populişti, care s-au axat pe exacerbarea temerilor existente în rândul precariatelor naţionale, pentru a zugrăvi tabloul unor guverne înstrăinate de mase şi a le inculca ideea că “străinii” (emigranţii, rromii, musulmanii, etc.) sunt principala cauză a nesiguranţei în care trăiesc.

 Curentul detaşat-anarhic e cât se poate de evident în comportamentele anomice, anti-sociale, în incendiile ce-au cuprins oraşele engleze, în bolile sociale şi-n pierderea oricărei încrederi în politică, în genere.

 Direcţia idealist-progresistă e ilustrată de paradele EuroMayDay izbucnite în cel puţin 25 de oraşe europene. Până acum, principalele canale media, organismele internaţionale, experţii în ştiinţe sociale şi liderii politici nu par să le fi ascultat mesajul, sau cel puţin aşa vor să lase impresia.

 Democraţie şi Schole

 Acum, haideţi să zăbovim puţin asupra unei alte tendinţe. O provocare pentru democraţia secolului XXI o constituie pierderea controlului asupra timpului, ce implică eroziunea a ceea ce vechii greci numeau schole, desemnând învăţarea (instrucţia) şi răgazul, concepute în termenii participării deliberative la sfera publică, adică la polis. Problema este că precariatul nu este nici pregătit pentru schole – oferindu-i-se, în schimb, un tip de instrucţie comodificată ce nu mai pune niciun accent pe cultură, istorie, artă sau cunoaştere subversivă – şi nici suficient de însufleţit sau motivat pentru a participa la viaţa politică. De la el se aşteaptă, în schimb, să trudească flexibil, să cumpere, să consume şi să se joace.[5]

 Pentru a înţelege acest fenomen, trebuie să ne reamintim distincţiile pe care le făceau grecii antici  între muncă şi lucru, şi între joacă şi răgaz. Social-democraţii secolului XX au înălţat munca pe un piedestal, contribuind la naşterea “societăţii de angajaţi” de care se temea atât Hannah Arendt. Acel tip de lucru care nu era muncă a dispărut din reprezentările statistice ale vieţii, fiind marginalizat în politicile sociale, dominate de profesionişti ai socialului pătrunşi de valorile laburiste. Poate cel mai scandalos a fost faptul că acele activităţi realizate preponderent de femei, cum erau “îngrijirea bătrânilor şi bolnavilor” sau “activităţile casnice”, au dispărut complet din statistici. Sociologii şi guvernele continuă să adere la aceste practici sexiste.

 Iar astăzi, această atitudine este şi mai greu de apărat, pentru că, într-o societate terţiară (bazată pe servicii) există o creştere uriaşă a “activităţilor conexe muncii propriu-zise”, activităţi necesare pentru a funcţiona într-o economie de piaţă, pe o piaţă a muncii flexibilă şi în relaţia cu birocraţiile care ne influenţează viaţa. Membrii precariatului trebuie să muncească disproporţionat de mult, chiar dacă politicienii le minimalizează eforturile, spunând că fac parte dintr-o “cultură a lenei”.

 Dar, veţi spune, ce au toate astea a face cu diluarea democraţiei? Pur şi simplu e vorba de o competiţie acerbă între diverse solicitări asupra timpului nostru, supus constant presiunii de a munci, de a face travaliul conex pregătitor muncii propriu-zise şi de a consuma. A fi leneş e unul dintre păcatele modernităţii, calea perfectă către stresul social şi nebunia materialistă. Toate marile culturi au avut nevoie ca oamenii să aibă timp de lenevit. Aristotel a fost cel dintâi care a formulat această nevoie, spunând că aergia (lenea) era esenţială pentru schole. Trebuie să ne zbatem să le avem pe amândouă.

 Presaţi din toate direcţiile să muncească şi să-şi pregătească munca, lucrând, oamenii realizează brusc că sunt epuizaţi mental. Între timp, societatea de piaţă oferă nelimitate mijloace de joacă sau distracţie, modalităţi pasive de consumare a timpului nostru, mai ales în faţa unui ecran electronic. Este varianta modernă a “pâinii şi circului” pentru plebea zilelor noastre. Lasă-i să se uite la fotbalul şi la avatarurile lor!

 Rezultatul este un sindrom colectiv al lipsei de atenţie, coroborat cu riscul din ce în ce mai prezent ca cei cu minţi “precare” să se lase ademeniţi de nişte sirene populiste pe vreun colţ de stâncă politică, să cadă pradă unor răbufniri de ură anarhice sau să-i sprijine pe demagogii care le oferă cine ştie ce viziune neofascistă sau vreun mesaj evanghelic dement.

 Neofascismul îi târăşte pe politicienii de centru-dreapta şi mai spre dreapta, camuflând gradul derapajului lor înspre extremă. Şi nu-i vorba că majoritatea precariatului se îndreaptă în această direcţie sau că sprijinul pentru neofascism vine numai din rândurile sale. S-ar putea ca acest sprijin să vină tocmai din partea acelora care se tem fie să nu ajungă în precariat, fie de faptul că acesta din urmă i-ar putea lipsi de avantajele de care se bucură în prezent. Dar semnalele de alarmă au început să sune pretutindeni.

 Construcţia unor răspunsuri democratice

 Cert este că, în tot acest tablou de coşmar, ar trebui să căutăm căi prin care să întărim schole şi democraţia deliberativă. De-aici şi următoarele trei propuneri.

 În primul rând, avem nevoie de o gestiune democratică a ocupaţiilor, de muncă în cel mai deplin sens al ei. Din punct de vedere istoric, munca şi relaţiile sociale au fost multă vreme modelate de bresle. Deşi imperfecte, ierarhice şi amatoare de rentă, acestea au sprijinit constituirea unor comunităţi cu nişte coduri etice şi de solidaritate profund înrădăcinate. Şi, cu toate că au fost slăbite de societatea industrială, apoi înlocuite de sindicate, acestea au continuat să joace un rol în impunerea standardelor profesionale. Dar într-o epocă a globalizării, reglementarea ocupaţională a fost înlocuită de sistemul licenţelor de stat şi de o gestiune care favorizează patronii şi consumatorii, fragmentând, în acelaşi timp, ocupaţiile şi contribuind la declinul mobilităţii sociale ocupaţionale. Profesiile şi-au pierdut capacitatea de a se reproduce.[6]

 Unul dintre rezultate a fost că precariatului i-a fost refuzat accesul la nenumărate ocupaţii. Spre exemplu, calificările câştigate într-un loc de muncă nu sunt recunoscute într-un altul. De asemenea, legislaţia blochează mobilitatea celor din eşaloanele inferioare ale diverselor sectoare profesionale. În replică, trebuie să stabilim nişte principii legislative democratice, bazate pe valorile mobilităţii sociale, solidarităţii şi echităţii, implicând vocea precariatului în toate aspectele gestionării muncii. Pe scurt, asta înseamnă îmbinarea libertăţii de asociere cu democraţia deliberativă.

 Cea de-a doua propunere se referă la politica socială, care a ajuns să fie moralistă şi să se facă prin dispoziţie. În loc să fie determinată de o dorinţă de a compensa “întreruperea temporară a capacităţii de a câştiga,” potrivit expresiei lui Beveridge, ea este determinată de un paternalism libertarian sau de o raţiune economică de tip behaviorist. Ceea ce constituie o ameninţare la adresa libertăţii.

 La baza acestor curente stă utilitarismul, ce acordă întâietate fericirii unei aşa-zise majorităţi, neglijând restul umanităţii. Deriva către stimulentele behavioriste conferă puteri discreţionare şi arbitrare birocraţilor, reprezentanţilor comerţului şi “experţilor” ce stau la pândă în umbra politicienilor. Politica socială a ajuns să fie parte panopticon, cu supravegherea datelor venită să completeze monitorizarea propriu-zisă, şi parte terapie, manipulând minţile oamenilor, unealta favorită a utilitariştilor fiind terapia cognitiv-comportamentală.

 Pentru a stopa această derivă spre ingineria socială, Vocea celor supuşi acestor manipulări ar trebui să se facă auzită în interiorul instituţiilor responsabile de politica socială. Iar asta înseamnă mult mai mult decât a numi lideri “reprezentativi” ai comunităţii în diverse comitete şi comisii. Această voce trebuie să fie una colectivă şi democratică. În prezent, prin comercializarea şi privatizarea politicilor sociale, asistăm la opusul acestui deziderat. Avem nevoie de o democraţie a politicilor sociale, înainte să fie prea târziu.

 Cea de-a treia propunere este menită să întărească atât siguranţa economică, cât şi democraţia deliberativă. Oamenii care trăiesc într-o stare de incertitudine cronică nu sunt nişte buni democraţi. Psihologii au demonstrat că aceşti indivizi îşi pierd simţul solidarităţii şi al altruismului, devenind intoleranţi şi susţinând măsuri discriminatorii şi punitive împotriva “străinilor” sau a celor care nu sunt ca ei.

 Pentru a combate aceste simptome, ar trebui să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a le oferi tuturor siguranţa venitului de bază. Aceasta este singura cale prin care putem obţine un oarecare grad de siguranţă într-o economie de piaţă deschisă. Din moment ce asigurările sociale nu ajung la nivelul precariatului, trebuie să testăm diverse mijloace de a impune un sistem obligatoriu de asistenţă socială bazat pe munca în folosul comunităţii (workfare). Pentru asta, e nevoie ca venitul de bază să devină un drept. Modeste alocaţii de stabilizare lunare, create prin impozitarea celor mai bogaţi, ar pompa la rândul lor bani în economiile aflate în recesiune, extrăgându-i în perioadele de abundenţă economică.

 Şi totuşi, chiar dacă aceste subvenţii ar trebui să fie necondiţionate şi universale, ele ar trebui acompaniate de o condiţie de natură morală. La înscrierea pentru primirea acestei subvenţii, fiecare dintre beneficiari ar trebui să semneze un angajament moral prin care se obligă să voteze la alegerile locale şi naţionale, şi să participe, cel puţin o dată pe an, la o întâlnire în care, alături de concentăţenii săi, îi va chestiona pe reprezentanţii partidelor politice asupra măsurilor luate sau a programului lor politic.

 Raţiunea acestor propuneri este faptul că suferim de un deficit de democraţie deliberativă. Trebuie să găsim mijloacele prin care să luăm din timpul acordat muncii, consumului şi jocului, şi să-l alocăm participării la activităţi civice, politice şi culturale. Dacă precariatul nu va fi făcut cumva părtaş la vreun nou tip de politică paradisiacă, răzmeriţele de anul trecut, de pe străzile Greciei, Spaniei, Angliei şi de aiurea, nu vor fi altceva decât vestitoarele unor noi tulburări. Democraţia deliberativă ar contribui substanţial la dezamorsarea tensiunilor acumulate.

 Despre autor

 Guy Standing este profesor de Siguranţă Economică la Universitatea din Bath. A fost director al departamentului de Siguranţă Socio-Economică în Organizaţia Internaţională a Muncii. Este co-fondator şi co-preşedinte al BIEN – Reţeaua pentru un Venit de Bază Universal, o reţea de specialişti în ştiinţele sociale din peste 40 de ţări, ce promovează asigurarea unui venit de bază la scară planetară. Este membru al Asociaţiei Britanice pentru Politici Sociale şi a fost ales academician în cadrul Academiei de Ştiinţe Sociale a Regatului Unit. Printre cele mai recente cărţi publicate se numără: The Precariat – The New Dangerous Class (Bloomsbury, 2011); Work after Globalisation: Building Occupational Citizenship (Elgar, 2009); Beyond the New Paternalism: Basic Security as EqualityVerso, 2002); Global Labour Flexibility (Macmillan, 1999).

A oferit servicii de consultanţă multor guverne şi organisme internaţionale, printre care şi Programul pentru Dezvoltare al Naţiunilor Unite, Banca Mondială, Banca Asiatică pentru Dezvoltare, UNICEF, Consiliul Europei şi Comisia Europeană. Între 1995 şi 1997 a fost director de cercetări în cadrul Comisiei pentru Piaţa Muncii a preşedintelui Mandela, iar anul trecut a făcut parte din Grupul Prezidenţial de Lucru al Asociaţiei Americane de Stiinţe Politice. Actualmente, colaborează cu Asociaţia Femeilor Liber-Profesioniste dinIndia, în cadrul unui proiect menit să implementeze un model necondiţionat de transfer de bani în satele indiene.

 Traducere de Alexandru Macovei